ICCJ. Decizia nr. 3888/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.3888/2012
Dosar nr.47873/3/2009
Şedinţa publică din 30 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 47873/3/2009, la data de 03 decembrie 2009, reclamanţii C.V., E.E., P.F., D.J., S.M. şi G.T. au chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate de drept, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, caracterul politic al condamnării autorului lor şi să dispună obligarea pârâtului Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamanţi a unei despăgubiri in limitele sumei de 250.000 euro, pentru prejudiciul moral suferit atât de autorul acestora cat si de reclamanţi, ca urmare a condamnării autorului lor.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că, potrivit sentinţei penale de condamnare nr. 2/05.01.1953, pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti în Dosarul nr. 783/1952, autorul reclamanţilor, G.C., a fost arestat la data de 2 august 1952, si eliberat, conform fişei matricole penale a Penitenciarului Aiud, la data de 22 iunie 1964, prin graţiere conform Decretului nr. 310/1964.
La stabilirea cuantumului despăgubirii, reclamanţii au solicitat a se avea în vedere durata pedepsei, timpul executat efectiv, penitenciarele si condiţiile in care a fost nevoit a executa pedeapsa autorul lor (Aiud, Jilava etc.), cunoscute pentru condiţiile inumane pentru deţinuţii internaţi in ele - pierderea celor mai frumoşi si preţioşi ani din viaţa, precum si consecinţele acestei condamnări asupra vieţii reclamanţilor în toata perioada.
În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
La data de 12 ianuarie 2010, reclamanţi au depus la dosar cerere prin care au precizat petitul acţiunii, în sensul că solicită obligarea pârâtului Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 250.000 euro, plătibili in lei, la cursul de schimb in vigoare de la data plaţii.
La data de 27 iunie 2010, reclamanţii au depus la dosar cerere de majorare a câtimii pretenţiilor solicitate prin acţiune de la suma de 250.000 euro, plătibili in lei, la cursul de schimb in vigoare de la data plăţii, la suma de 600.000 euro, plătibili in lei, la cursul de schimb in vigoare de la data plăţii.
Prin sentinţa civilă nr. 1024 din 06 iulie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii, a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 60.000 euro, în echivalent în lei la data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit; a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării autorului reclamanţilor, G.C. şi a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 1.200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin sentinţa nr. 2 din 05 ianuarie 1953 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti (filele 81-88), autorul reclamanţilor, G.C., a fost condamnat la pedeapsa de 20 de ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută de art. 209 pct. III din Codul Penal din 1953, 200 lei cheltuieli de judecată şi confiscarea averii personale cu socotirea prevenţiei de la 02 august 1952. S-a reţinut în motivarea sentinţei penale că autorul reclamanţilor a participat la o şedinţă împreună cu şefi ai unei organizaţii teroriste şi au pus la cale răsturnarea regimului. Ulterior, autorul reclamanţilor a luat parte la o altă şedinţă unde a primit instrucţiuni pentru a se organiza în bandă să ia măsuri pentru a strânge fonduri pentru organizaţie şi să înfiinţeze un comitet de conducere care să dea lovituri la bănci în vederea procurării de fonduri.
Tribunalul a apreciat că autorul reclamanţilor a suferit în mod categoric un prejudiciu moral, ca urmare a condiţiilor inumane şi degradante din perioada detenţiei, care i-au afectat în mod iremediabil sănătatea. Sunt indubitabile suferinţele fizice şi psihice determinate de înjosirea la care a fost supus G.C. în perioada detenţiei în închisorile comuniste, a cărui viaţă a fost pentru totdeauna marcată. S-a constatat că reclamanţii au calitatea de descendenţi ai defunctului G.C., astfel cum rezultă din certificatul de calitate de moştenitor şi din actele de stare civilă depuse în copie la dosar (filele 9, 12-14 şi 35-48).
Aşadar, reţinând că sunt îndeplinite dispoziţiile prevăzute de art. 1 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, tribunalul a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 60.000 euro, echivalent în lei la data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul acestora, G.C., ca urmare a condamnării cu caracter politic. La stabilirea cuantumului despăgubirilor, s-a avut în vedere faptul că autorul reclamanţilor a fost lipsit de libertate pe o perioadă de peste 12 ani, fiind supus unor suferinţe fizice şi psihice majore, datorate condiţiilor inumane de detenţie şi ţinând cont totodată de importanţa valorilor morale lezate, respectiv libertatea şi sănătatea acestuia.
S-a constatat că reclamanţii, în calitate de descendenţi ai defunctului G.C., sunt îndreptăţiţi numai la repararea prejudiciului suferit de autorul lor ca urmare a condamnării cu caracter politic, nu şi la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamanţi, având în vedere că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 conferă calitate procesuală activă descendenţilor până la gradul al II-lea inclusiv, după decesul persoanei care a făcut obiectul condamnării cu caracter politic, în vederea obţinerii de despăgubiri în numele autorului şi nu în nume propriu.
Totodată, tribunalul a respins capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării autorului reclamanţilor G.C., reţinând că aceasta se încadrează în dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 şi constituie de drept o condamnare cu caracter politic (autorul reclamanţilor fiind condamnat prin sentinţa penală nr. 2 din 05 ianuarie 1953 pentru fapta prevăzută de dispoziţiile art. 209 C. pen.). Or, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, pot solicita instanţei constatarea caracterului politic al condamnării numai persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2).
În temeiul art. 274 C. proc. civ., tribunalul a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 1.200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat, achitat potrivit chitanţei nr. 56 din 06 aprilie 2010 (fila 104).
împotriva acestei sentinţe au formulat apel Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, reclamanţii şi pârâtul.
Apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe Lângă Tribunalul Bucureşti a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii atacate şi, pe fond, respingerea cererii de acordare a despăgubirilor morale ca neîntemeiată.
S-a susţinut că sentinţa apelată este nelegală faţă de declararea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art.5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.
Astfel, s-a arătat că prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art.5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. l alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală. Totodată, a constatat că trimiterile din O.U.G. nr. 62/2010 la lit. a) alin. (1) a art. 5 din lege rămân fără obiect.
În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie, „dispoziţiile din legile (...) constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul (...), după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”.
Prin urmare, textul de lege în baza căruia instanţa de fond a acordat despăgubiri morale nu se mai aplică începând cu data de 15 noiembrie 2010, fiind suspendat de drept de la această dată, iar din data de 1 ianuarie 2011 îşi încetează efectele juridice.
Prin apelul declarat, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinţei civile atacate, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
În motivarea apelului, apelantul pârât a susţinut că soluţia instanţei de fond este netemeinică şi nelegală, întrucât dispoziţiile în baza cărora instanţa de fond a acordat despăgubiri morale în cuantum de 60.000 euro au fost declarate de către Curtea Constituţionale prin Decizia nr.1358 din 21 octombrie 2010, ca fiind neconstituţionale.
In subsidiar, pe fondul cauzei, în ceea ce priveşte obligarea pârâtului la plata sumei de 60.000 euro reprezentând despăgubiri morale pentru perioada de 12 ani de închisoare petrecută de autorul reclamanţilor în închisorile comuniste, pârâtul a arătat că suma acordată de către instanţă este exagerat de mare.
Reclamanţii au declarat apel, însă nu l-au motivat, în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora „In cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă. ”
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă, prin Decizia nr. 582/ A din 9 iunie 2011, a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1024 din 6 iulie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
A schimbat sentinţa apelată în sensul că a reţinut măsurile cu caracter politic şi a respins cererea de daune morale.
A respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţi.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de criticile privitoare la incidenţa deciziilor nr.1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 pronunţate de Curtea Constituţională, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Atât cererea de chemare în judecată, cât şi hotărârea primei instanţe au fost întemeiate pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, text de lege care, deşi era în vigoare la data pronunţării sentinţei apelate, a fost declarat neconstituţional prin Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 noiembrie 2010 ale Curţii Constituţionale, ambele publicate în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit dispoziţiilor art.31 alin. (3) din Legea nr.47/1992, republicată, şi art. 147 din Constituţia României, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Se mai reţine, de asemenea, faţă de conţinutul prevederilor legale şi constituţionale mai sus redate, că legiuitorul român nu a acţionat în interiorul termenului de 45 de zile în vederea punerii de acord cu Constituţia a prevederilor declarate ca fiind neconstituţionale, astfel încât, la data judecării prezentului apel se constată că norma art.5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 şi-a încetat efectele, ea nemaiexistând în corpul acestei legi, situaţia fiind similară în planul consecinţelor juridice cu cea a unei abrogări.
Faţă de această împrejurare şi de consecinţele legale şi constituţionale ale declarării ca neconstituţional a unui text dintr-o lege sau ordonanţă, instanţa de apel a considerat că judecata cauzei, în această etapă procesuală, nu s-ar putea realiza cu ignorarea menţionatelor decizii ale Curţii Constituţionale, care au avut ca efect lipsirea de temei legal a solicitărilor formulate de către apelantul reclamant prin cererea sa.
Instanţa de apel a reţinut că nu există nici un argument de ordin legal ori convenţional care să justifice recunoaşterea ultraactivităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 în condiţiile declarării sale ca fiind neconstituţional şi care să nu vină în coliziune cu regimul constituţional al excepţiilor de neconstituţionalitate ori cu principiul aplicării imediate a legii civile noi.
Astfel, relevant în această analiză este că apelul - etapă procesuală în care se află pricina de faţă - constituie o cale devolutivă de atac, astfel că judecata în apel este tot o judecată de fond, neexistând nici un impediment ca prevederile unei legi noi incidente în cauza dedusă judecăţii să nu se aplice şi procesului pendinte, fără a se aduce vreo atingere principiului constituţional al neretroactivităţii legii noi.
Sub acest aspect, instanţa de apel a constatat că, din punct de vedere al efectelor produse, există identitate între situaţia în care o lege veche este modificată, completată sau abrogată printr-o lege nouă şi situaţia în care o lege sau o dispoziţie legală este declarată neconstituţională iar legiuitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia de a aduce legea sau dispoziţia legală în acord cu Constituţia.
Făcând această paralelă, instanţa de apel a apreciat că în speţă se aplică legea în forma dobândită după declararea neconstituţionalităţii, chiar dacă această declarare s-a petrecut în cursul procesului întrucât raportul juridic dedus judecăţii în curs, are caracterul unei fapte în desfăşurare (facta pendentia) şi ale cărei efecte sunt guvernate de legea nouă, sub regimul căreia s-au produs acestea, astfel că „legea nouă" (forma legii după data la care decizia de neconstituţionalitate produce efecte) se aplică în virtutea principiului aplicării imediate a legii civile noi.
Având în vedere că potrivit dispoziţiilor art. 294 C. proc. civ., în apel nu se poate schimba cauza şi nici obiectul cererii introductive, Curtea constată că soluţia primei instanţe de acordare a daunelor morale nu ar putea fi menţinută deoarece textul de lege pe care s-a bazat a fost declarat neconstituţional, iar actualul cadru legal nu mai permite acordarea despăgubirilor morale, în condiţiile fostei lit. a) de la art. 5 alin. (1) nici pentru condamnări politice şi nici pentru măsuri administrative cu caracter politic.
În considerarea tuturor acestor elemente, instanţa de apel a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi a schimbat în parte sentinţa tribunalului, în sensul că a reţinut măsurile cu caracter politic şi a respins cererea de daune morale, respingând totodată apelul declarat de reclamanţi, ca nefondat.
împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs reclamanţii C.V., E.E., P.F., D.J., S.M. şi G.T. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti.
Prin recursul lor, reclamanţii au solicitat admiterea recursului şi modificarea în parte a deciziei recurate în sensul respingerii apelurilor declarate de Statul Roman prin Ministrul Finanţelor Publice si Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti cu consecinţa menţinerii, ca legală şi temeinică a sentinţei pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civila.
În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate în drept pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanţii au susţinut următoarele:
Decizia recurată este fără temei legal sau data cu încălcarea sau aplicarea greşita a legii in sensul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., atunci când retine calitatea de parte in cauza a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi admite apelul acestuia.
In dreptul nostru pot exercita căile de atac prevăzute de lege numai părţile din proces, succesorii in drepturi ai acestora precum si creditorii părţilor în condiţiile art. 974 C. civ.
De asemenea, hotărârile judecătoreşti produc efecte numai intre persoanele care au avut calitate de parte in acea cauza.
Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, nu a avut calitate de parte in aceasta cauza.
In această cauză au avut calitate de parte reclamanţii şi Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice, în acest sens fiind dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009.
împrejurarea că potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, judecarea acestor cereri se face cu participarea obligatorie a procurorului, nu conferă intimatului Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti calitate de parte procesuala activa in aceste cauze.
Potrivit disp. art. 45 alin. (4) C. proc. civ., procurorul poate exercita căile de atac împotriva oricărei hotărâri numai „în condiţiile legii ” .
In concret si la speţa, nu exista absolut nici o dispoziţie legala care sa permită procurorului sa exercite căile de atac in cazurile având ca obiect pretenţii întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Daca legiuitorul ar fi vrut sa confere procurorului acest drept, nimic nu l-ar fi împiedicat sa facă acest lucru in mod expres.
II. Decizia recurată este fără temei legal sau data cu încălcarea sau aplicarea greşita a legii in sensul dispoziţiile art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., atunci când, admite, pe fond, apelurile declarate in cauza de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti si Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice.
Hotărârea pronunţata in cauza, in prima instanţa, de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civila, a fost pronunţata la data de 06 iulie 2010.
Decizia Curţii Constituţionale nr. 1360 a fost pronunţata la data de 21 octombrie 2010 si publicata in M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale se publica in Monitorul Oficial al României. Ele sunt general obligatorii si au putere numai pentru viitor, de la data publicării.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 din C. civ, legea civila se aplica numai pentru viitor iar conform art. 15 alin. (2) din Constituţia României, legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale.
Hotărârea instanţei de fond a fost pronunţată cu respectarea prevederilor Legii nr. 221/2009 si a art. 1 alin. (5) din Constituţia României şi chiar dacă nu este definitivă, acest lucru nu are absolut nici o legătură cu legalitatea si temeinicia acesteia.
Recurenţii-reclamanţi au mai susţinut că nu se poate casa o hotărâre, legala si temeinica, la data pronunţării ei, exclusiv pe baza unei interpretări care seamănă mai mult cu o decizie de oportunitate politica si fiscala decât o soluţie juridica, legala.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin recursul său, a susţinut că hotărârea pronunţata de instanţa de apel este in parte, netemeinica si nelegala, fiind data cu încălcarea si aplicarea greşita a legii, motiv prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.
În mod greşit instanţa de apel, deşi a admis apelurile declarate de Statul Roman prin Ministerul Finanţelor si Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi a schimbat sentinţa atacată în sensul că a respins cererea privind acordarea de despăgubiri cu titlu de daune morale ca nefondată, a reţinut masurile cu caracter politic privind pe autorul reclamanţilor.
Recurentul-pârât a invocat excepţia lipsei de interes referitor la acest capăt de cerere în raport de art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 221/2009.
Din actele depuse la dosarul cauzei precum si din acţiune, aşa cum a fost formulată, rezultă ca autorul reclamanţilor a fost condamnat prin sentinţa penala nr. 2 din 05 ianuarie 1953 pentru fapta prevăzuta de dispoziţiile art. 209 C. pen.
Or, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 pot solicita instanţei constatarea caracterului politic al condamnării numai persoanele condamnate penal in perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2).
Prin urmare având in vedere ca reclamanţii au solicitat constatarea caracterului politic al condamnării autorului lor pentru fapta prevăzuta de dispoziţiile art. 209 C. pen. iar acesta se încadrează în dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 si constituie de drept o condamnare cu caracter politic, acest capăt de cerere este lipsit de interes.
Mai mult decât atât, din actele depuse la dosarul cauzei, rezulta ca prin Decizia nr. 3029 din 11 decembrie 2008 i s-a recunoscut calitatea de luptător in rezistenta anticomunista in conformitate cu O.U.G. nr. 214/1999 numitului G.C., autorul reclamanţilor.
Mai mult, însăşi Curtea Constituţionala a reţinut prin decizia 1358 din 21 octombrie 2010 ca exista reglementari paralele in legislaţia României si anume pe de o parte Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu începere de la 6 martie 1945 si O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător in rezistenta anticomunista persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, masuri administrative abuzive, precum si persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme si răsturnare prin forţa a regimului comunist instaurat in România iar pe de alta parte Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora, pronunţate in perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.
Faţă de cele prezentate, întrucât autorului reclamanţilor i s-a recunoscut calitatea de luptător in rezistenta anticomunista in baza O.U.G. nr. 214/1999 ca urmare a recunoaşterii caracterului politic al condamnării, instanţa nu mai poate constata acest lucru, devenind incident art. 111 C. proc. civ.
Prin urmare, în mod greşit instanţa de apel a reţinut caracterul politic al condamnării autorului reclamanţilor, din moment ce numitului G.C. i s-a recunoscut calitatea de luptător in rezistenta anticomunista in conformitate cu O.U.G. nr. 214/1999, care are ca finalitate repararea prejudiciului suferit ca urmare a condamnării respectiv a dispunerii masurilor administrative, prin recunoaşterea caracterului politic al acestora.
Recurentul-pârât a mai susţinut că hotărârea instanţei de apel este criticabilă şi în ceea ce priveşte menţinerea obligaţiei de plata a cheltuielilor de judecata în sarcina Statului Roman prin Ministerul Finanţelor Publice.
Neexistând culpă procesuală, principiu consacrat de procedura civila, potrivit art. 274 C. proc. civ. şi neexistând temei legal, este inadmisibila obligarea la plata cheltuielilor de judecata.
Fata de argumentele prezentate, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului şi modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul respingerii şi a capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării autorului reclamanţilor, ca neîntemeiat.
Recursul declarat de reclamanţii C.V., E.E., P.F., D.J., S.M. şi G.T. va fi respins, ca nefondat, pentru considerentele care succed.
Potrivit art. 63 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, „Ministerul Public exercită, prin procurori, următoarele atribuţii: (...)
„ d) exercită acţiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege;
e) participă, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată;
f) exercită căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile prevăzute de lege (...)”.
Totodată, conform art. 45 C. proc. Civ. „Ministerul Public poate porni acţiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege.
În cazul în care procurorul a pornit acţiunea, titularul dreptului la care se referă acţiunea va fi introdus în proces. El se va putea folosi de dispoziţiile prevăzute în art. 246, 247 şi 271-273, iar în cazul în care procurorul şi-ar retrage cererea, va putea cere continuarea judecăţii.
Procurorul poate pune concluzii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
În cazurile anume prevăzute de lege, participarea şi punerea concluziilor de către procuror sunt obligatorii.
Procurorul poate, în condiţiile legii, să exercite căile de atac împotriva oricăror hotărâri, iar în cazurile prevăzute de alin. 1 poate să ceară punerea în executare a hotărârilor pronunţate în favoarea persoanelor prevăzute la acel alineat.”
Art. 45 alin. (3) C. proc. civ. dispune că procurorul poate, în condiţiile prevăzute de lege, să exercite căile de atac împotriva hotărârii judecătoreşti. în legătură cu această formă de participare a procurorului la procesul civil, care este cea mai frecventă în practică, trebuie făcute unele precizări. Procurorul poate să exercite căile de atac chiar şi împotriva hotărârilor pronunţate într-o cerere cu caracter strict personal, deoarece textul de lege nu face nici o distincţie în acest sens. Nu s-ar putea susţine că îşi găseşte aplicare dispoziţia cuprinsă în art. 45 alin. (1), întrucât, ca orice normă restrictivă, aceasta este de strictă interpretare şi nu poate fi aplicată prin analogie.
Procurorul poate să exercite calea de atac indiferent dacă a participat sau nu la judecarea pricinii în care s-a pronunţat hotărârea atacată.
Această concluzie se desprinde din împrejurarea că art. 284 alin. final C. proc. civ. dispune că, pentru procuror, termenul de apel curge de la pronunţarea hotărârii, în afară de cazul când procurorul a participat la judecarea cauzei, când termenul de apel curge de la comunicarea hotărârii (în această din urmă situaţie, instanţa trebuind să comunice, hotărârea şi procurorului). Această prevedere îşi găseşte aplicare şi în ceea ce priveşte termenul de recurs, art. 301 C. proc. civ. făcând trimitere la art. 284 Cod de procedură civilă.
Totodată, art.4 alin. (5) al Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 dispune că judecarea cererilor formulate în temeiul acestui act normativ se face cu participarea obligatorie a procurorului.
În raport de textele de lege redate, este nefondată susţinerea recurenţilor-reclamanţi conform căreia Ministerul Public nu avea calitatea de a exercita calea de atac a apelului în cauza dedusă judecăţii, cauză pentru care legiuitorul a prevăzut expres că participarea procurorului este obligatorie.
Nici cel de-al doilea motiv de recurs invocat de recurenţii-reclamanţi nu este fondat.
Cererea reclamanţilor de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art.5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr.1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art.6 parag. l din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. l adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. l din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (fada pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art.5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. In acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar crea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art.14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr.12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. l din Protocolul nr. l, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză este aceea de respingere a recursului declarat de reclamanţi, în condiţiile în care se constată că, la data publicării în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, cauza dedusă judecăţii nu fusese soluţionată definitiv.
Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti este, de asemenea, nefondat pentru considerentele care succed.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului reiese că prin sentinţa nr. 2 din 05 ianuarie 1953 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, autorul reclamanţilor, G.C., a fost condamnat la pedeapsa de 20 de ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută de art. 209 pct. III din C. pen.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 221/2009, alin. (1) „Constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârşite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată şi care au avut drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat în data de 6 martie 1945 ” iar conform alin. 2 „Constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunţate pentru faptele prevăzute în: a) art. (...) 207-209, 2091-2094 din C. pen. din 1936, republicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările şi completările ulterioare
Totodată, conform art. 2 din aceeaşi lege, „Toate efectele hotărârilor judecătoreşti de condamnare cu caracter politic prevăzute la art. 1 sunt înlăturate de drept, aceste hotărâri neputând fi invocate împotriva persoanelor care au făcut obiectul lor”.
În contextul în care autorul reclamanţilor din prezenta cauză a fost condamnat pentru infracţiunea prevăzută de art. 209 pct. III din C. pen. din 1936, cu modificările şi completările ulterioare şi, conform prevederilor legale menţionate, condamnarea respectivă constituie de drept condamnare cu caracter politic, în mod justificat, prin prisma prevederilor legale, instanţa de apel a reţinut caracterul politic al condamnării suferite de autorul reclamanţilor, criticile formulate de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice vizând acest aspect fiind nefondate iar în raport de această soluţie apare ca legală dispoziţia instanţei de apel de menţinere a obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecata în sarcina Statului Roman prin Ministerul Finanţelor Publice.
Faţă de considerentele care preced, înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ambele recursuri, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanţii C.V., E.E., P.F., D.J., S.M. şi G.T. precum şi recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 582/ A din 9 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3511/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4264/2012. Civil → |
|---|
