ICCJ. Decizia nr. 3511/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3511/2012
Dosar nr. 2567/30/2010
Şedinţa publică din 18 mai 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 1807/PI din 8 iulie 2010, Tribunalul Timiş, secţia civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată de pârâţi, în ceea ce priveşte solicitarea reclamantului de acordare a daunelor morale pentru sora sa B.A.; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată de pârâţi, în ceea ce priveşte solicitarea reclamantului de acordare a daunelor morale pentru strămutarea sa şi a părinţilor săi; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş; a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul F.V. împotriva pârâţilor Statul Român şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, sens în care:
- a obligat pârâtul Statul Român să plătească reclamantului 40.000 euro, echivalent la data plăţii, cu titlu de daune morale pentru strămutarea sa şi 80.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de daune morale pentru strămutarea părinţilor săi F.I. şi F.A.;
- a respins cererea reclamantului de acordare a daunelor morale pentru strămutarea surorii sale B.A.;
- a respins în rest cererea reclamantului de acordare a daunelor morale;
- a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtei Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş la plata daunelor morale.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Reclamantul este fiul lui F.I., decedat la 14 septembrie 1980 şi a lui F.A., decedată la 12 august 1966.
De asemenea, reclamantul este fratele lui A.F., căsătorită B.
Din Adeverinţa F-125 din 2 noiembrie 2000 a Ministerului Justiţiei, Direcţia Instanţelor Militare, tribunalul a reţinut că reclamantul, sora sa şi părinţii lor au fost deportaţi în localitatea Pietroiu, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.
Potrivit art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe Decizia nr. 200/1951.
Faţă de dispoziţiile art. 5 alin. (1) din acelaşi act normativ, având în vedere că reclamantul este fiul lui F.I., decedat la 14 septembrie 1980 şi a lui F.A., decedată la 12 august 1966 - rude de gradul 1, instanţa a reţinut că reclamantul are calitate procesuală activă pentru a solicita prejudiciile morale suferite de aceştia.
De asemenea, admisibilitatea acţiunii reclamantului nu este condiţionată de dovada faptului că nu mai există alţi descendenţi de gradele 1 sau 2 care pot ridica pretenţii, pentru că, în caz contrar s-ar încălca dreptul de acces la justiţie, reglementat de art. 21 din Constituţia României şi de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pretenţiile altor persoane îndreptăţite vor fi valorificate fie în baza Legii nr. 221/2009, fie pe calea dreptului comun, după caz.
În schimb, s-a apreciat că reclamantul nu are calitate procesuală activă de a solicita despăgubiri pentru prejudiciile suferite de sora lui, lui A.F., căsătorită B. - rudă colaterală.
De asemenea, tribunalul a reţinut şi că pârâta Direcţia Generală Finanţelor Publice Timiş nu are calitate procesuală pasivă, având în vedere că potrivit art. 4 alin. (4) teza a II-a din Lege nr. 221/2009, cererea se judecă în contradictoriu cu statul, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.
Direcţiile generale ale finanţelor publice au atribuţii abia în faza de executare a hotărârilor judecătoreşti, aşa cum rezultă din prevederile art. 5 alin. (2) din acelaşi act normativ, conform cărora hotărârile judecătoreşti pronunţate în temeiul prevederilor alin. (1) lit. a) şi b) sunt puse în executare de Ministerul Finanţelor Publice, prin direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti.
Din modul în care este redactat art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, ca, de altfel, întregul act normativ, tribunalul a reţinut că, odată dovedită condamnarea cu caracter politic sau măsura administrativă cu caracter politic, legea prezumă existenţa prejudiciului moral, revenind, eventual, pârâtului sarcina probei contrare, dovadă ce nu a fost făcută în speţa de faţă.
Legea nr. 221/2009 nu oferă, în schimb, criterii de apreciere a cuantumului daunelor morale, acest lucru fiind lăsat în sarcina instanţei.
Soluţionând cauza în echitate, raportat la împrejurările concrete ale măsurii administrative cu caracter politic la care au fost supuşi reclamantul şi părinţii săi, la durata acesteia, tribunalul a apreciat că reclamantul are dreptul la 40.000 de euro, cu titlu de daune morale pentru deportarea sa şi la câte 40.000 euro, cu acelaşi titlu, pentru deportarea tatălui, respectiv a mamei sale, în acest sens acţiunea urmând a fi admisă în parte.
Măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999 pot constitui un criteriu de cuantificare a daunelor morale, însă nu sub forma unei operaţii aritmetice având în vedere că ele au natura juridică a unor despăgubiri materiale, astfel că nu se pot cumula cu despăgubirile morale.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel părţile.
Prin Decizia civilă nr. 708/A din 7 aprilie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă a respins apelul reclamantului, a admis apelul pârâtului şi a schimbat sentinţa apelată în sensul respingerii în totalitate a acţiunii.
În motivarea acestei soluţii, curtea de apel a reţinut că prin Decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul de drept al acţiunii reclamantei, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
În ceea ce priveşte efectele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale în raport cu cauza de faţă, Curtea a avut în vedere că sunt aplicabile dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie (prevăzute şi de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei".
De asemenea, sunt aplicabile speţei şi dispoziţiile art. 47 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu dispoziţiile Constituţiei, rezultă că aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Aşadar, fiind desfiinţat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acţiunii, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a apreciat că se impune în cauză soluţia admiterii apelului pârâtului cu consecinţa schimbării sentinţei şi respingerii acţiunii reclamantului.
Această soluţie se impune, chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituţională a dat naştere unei situaţii juridice legale (obiective), aflată în curs de desfăşurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în faţa instanţei de control judiciar toate problemele de fapt şi de drept dezbătute în prima instanţă, provocând o nouă judecată asupra fondului.
Această soluţie se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea sau dispoziţia dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepţii.
În apel, după publicarea Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale în M. Of., reclamantul a invocat ca temei juridic al acţiunii şi dispoziţiile art. 998 şi 999 C. civ.
Conform art. 294 alin. (1) C. proc. civ. însă, "în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată".
Faţă de aceste dispoziţii, instanţa a reţinut că nu poate relua analiza pretenţiilor reclamantului din perspectiva altui temei juridic decât cel invocat iniţial, respectiv Legea nr. 221/2009.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamant, prin care a arătat că hotărârea este nelegală deoarece Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale nu se aplică proceselor aflate pe rol la data pronunţării acesteia, ci este aplicabilă, eventual, celor înregistrate ulterior publicării sale.
În acest context, judecătorul cauzei aflată pe rol la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, era obligat să verifice data înregistrării cererii de chemare în judecată, adică să constate faptul că aceasta a fost introdusă sub imperiul unei legi în vigoare la acea dată.
Or, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acţiune, pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
Pe de altă parte, în măsura în care s-ar considera că efectele deciziei Curţii Constituţionale se aplică retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului reclamantei recunoscut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanţă judecătorească să poată fi sesizată cu privire la orice contestaţie privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil.
A considera că efectele deciziilor Curţii Constituţionale îşi produc efectele şi în această speţă, cu consecinţa respingerii acţiunii promovate de reclamantă, ar însemna să se accepte ingerinţa statului în dreptul de acces la o instanţă judecătorească, care nu este proporţional cu scopul urmărit.
Astfel, din momentul intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, lege care îi recunoaşte reclamantei dreptul la despăgubiri pentru prejudicial moral suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic, statul garantează beneficiarului acestui drept accesul la o instanţă de judecată, garanţie conferită şi de art. 21 din Constituţie.
Aplicarea deciziei instanţei de contencios constituţional prezentului litigiu ar duce la încălcarea pactelor şi tratatelor internaţionale. Instanţa era obligată să dea prioritate reglementărilor internaţionale, cu respectarea art. 20 din Constituţia României.
Prin legea specială, s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea reclamantei, drept subiectiv care se subsumează noţiunii de „bun" în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţie, astfel cum această noţiune este definită în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene. Susţine că deţine o speranţă legitimă în sensul conferit de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În ceea ce priveşte garanţia egalităţii armelor, în jurisprudenţa instanţei europene, aceasta semnifică tratarea egală a părţilor pe toată desfăşurarea procedurii în faţa unui tribunal independent şi imparţial, instituit de lege, în sensul menţinerii unui echilibru între interesele părţilor. Or, câtă vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuşi temeiului juridic ce a stat la baza declanşării unor litigii, în care pârât este statul, la iniţiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusive la neconformitate cu constituţionale, această garanţie poate fi afectată, cu consecinţa nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Acest punct de vedere se întemeiază pe dreptul la un proces echitabil, conferit de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pe principiul egalităţii în faţa legii, care presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, precum şi pe principiul nediscriminării prevăzut de art. 14 din Convenţie.
Arată că în apel a indicat drept temeiuri de drept dispoziţiile art. 998, art. 1838, art. 1939 C. civ., art. 504 şi urm. C. proc. pen., art. 52 şi art. 147 din Constituţia României, art. 2, art. 3, art. 6 şi art. 14 din Convenţie, art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Intimatul-pârât a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, care permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi ţinând seama de Decizia nr. 12/2011 pronunţată în recurs în interesul legii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii formulate de reclamantă în baza lor, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Contrar susţinerilor recurentei, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titular al unui „bun" susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
De asemenea, nu se poate reţine nici că prin aplicarea la speţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 s-ar încălca principiul nediscriminării.
Principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării" constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În acelaşi timp, nu poate fi vorba despre o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie, care garantează, într-o sferă mai largă de protecţie decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie".
Este vorba aşadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privinţa tuturor drepturilor şi libertăţilor recunoscute persoanelor în legislaţia internă a statelor.
În speţă însă, drepturile pretinse de reclamant nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, după cum s-a arătat deja, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
Faţă de toate aceste considerente, reţinute prin raportare la Decizia în interesul legii nr. 12/2011 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, hotărârea recurată apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a normelor naţionale şi convenţionale anterior analizate.
De asemenea, nu sunt fondate nici criticile prin care se recurentul susţine că acţiunea sa trebuia admisă în temeiul dispoziţiilor de drept comun privind răspunderea civilă delictuală.
În condiţiile în care reclamantul a invocat corect temeiul juridic al cererii în despăgubiri, ca fiind reprezentat de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - examinate ca atare în primă instanţă -, analizarea pretenţiilor sale din perspectiva altor prevederi legale echivalează cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.
Or, atare act de procedură este contrar dispoziţiilor art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit cărora „În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face cereri noi".
Norma procedurală citată are caracter imperativ şi împiedică o solicitare a reclamantului în sensul examinării cererii sale pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din oficiu a unui alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de către reclamant şi nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect.
Aceasta întrucât cadrul procesual este fixat de reclamant, conform principiului disponibilităţii, consacrat în art. 129 alin. (6) C. proc. civ., ceea ce presupune că instanţele sunt obligate să se pronunţe în limitele în care au fost învestite prin cererea de chemare în judecată.
Din moment ce, iniţiind demersul judiciar, reclamantul a arătat expres că îşi fundamentează cererea pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, prevederile dreptului comun, menţionate în faţa instanţei de apel, cu trimitere la Codul civil - art. 998 - nu puteau constitui pentru instanţă cadrul normativ în care să judece pricina.
În consecinţă, recursul declarat de reclamant va fi respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul F.V. împotriva Deciziei nr. 815/A din 20 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă pudică, astăzi 18 mai 2012.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 3510/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3888/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
