ICCJ. Decizia nr. 4526/2012. Civil. Obligatia de a face. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA a ll-a CIVILĂ
Decizia nr. 4526/2012
Dosar nr. 11735/118/2010
Şedinţa publică de la 15 noiembrie 2012
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Reclamanţii I.I. şi I.N. au chemat în judecată pe pârâţii SC R. SA Constanţa, T.T. şi T.R. pentru ca instanţa, prin hotărârea ce urma a se pronunţa, să-i oblige să ridice, pe cheltuiala lor, conductele de apă potabilă care traversează proprietatea reclamanţilor, cu cheltuieli de judecată, arătând că înainte de anul 1989 reclamantul I.I. a permis pârâţilor T.T. şi T.R. să se racordeze la conducta principală de apă, montând prin curtea sa conducta de apă potabilă, la acel moment nefiind titularul dreptului de proprietate şi neavând acordul soţiei sale I.N. Au mai arătat că cererea este întemeiată şi faţă de împrejurarea că în prezent a fost pusă în funcţiune conducta de apă ce traversează str. Aurel Vlaicu care se intersectează cu strada Mihail Kogălniceanu unde se află proprietăţile pârâţilor.
Judecătoria Constanţa - Secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 12616 din 15 iulie 2008 a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa soluţionării acţiunii în favoarea Tribunalului Constanţa.
Tribunalului Constanta — secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei şi a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei Constanţa, aşa cum rezultă din sentinţa civilă nr. 7698/COM din 7 decembrie 2009.
Recursul, declarat împotriva acestei sentinţe de către reclamanţi, a fost admis de Curtea de Apel Constanţa - Secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ, prin decizia civilă nr. 1216/COM din 24 iunie 2012 conform căreia s-a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Constanţa - secţia comercială, invocând art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. şi reţinând că SC R. SA are calitate de comerciant potrivit art. 7 C. com.
Judecând cauza, Tribunalul Constanţa - secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 543/COIW din 25 ianuarie 2011, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC R. SA în capătul de cerere privind „rezoluţiune convenţie"; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC R. SA în capătul de cerere privind „obligaţia de a face" şi excepţia lipsei de obiect în capătul de cerere privind „nulitatea absolută a dreptului de servitute", excepţii invocate de pârâta SC R. SA, ca nefondate; a respins acţiunea formulată de reclamanţi ca nefondată; a respins capătul de cerere privind „rezoluţiunea convenţiei" formulată de reclamanţi, ca fiind. îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă şi a respins celelalte capete de cerere formulate de reclamanţi, obligându-i pe aceştia la 2.380 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut că pârâta SC R. SA nu are calitate procesuală pasivă în capătul de cerere privind rezoluţiunea convenţiei deoarece, doar între reclamanţi şi pârâţii T.R. şi T.T. a existat un acord pentru ca pârâţii să treacă o ţeava pe terenul său în vederea branşării la conducta de apă aflată pe strada Al. I. Cuza.
Au fost respinse excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în capătul de cerere privind obligarea la ridicării conductei şi excepţia lipsei de obiect a capătului de cerere de cerere privind constatarea nulităţii dreptului de servitute al SC R. SA, asupra conductei, întrucât reclamanţii au invocat faţă de această pârâtă răspunderea civilă delictuală, pe fondul cauzei urmând a se verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile acestei forme de răspundere şi pe de altă parte susţinerea reclamanţilor că această conductă nu face parte din reţeaua publică se datorează lipsei acordului reclamanţilor prin notariat.
Pe fondul cauzei instanţa a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru rezoluţiunea convenţiei părţilor deoarece pârâţii au respectat acordul încheiat cu reclamanţii, neexistând dovezi în sensul încuviinţării de către pârâţi a branşamentelor la această conductă a altor persoane fizice nefiind îndeplinite cerinţele art. 1020-1021 C. civ. care se referă la nerespectarea angajamentului de către una din părţi; că reclamanţii nu au invocat existenţa unei servituţi legale sau convenţionale faţă de pârâţi, ci faţă de SC R. SA, şi nu s-a făcut dovada nerespectării obligaţiilor fondului dominant prevăzute de art. 635 C. civ. şi în lipsa unui titlu scris nu se pot analiza limitele pentru exercitarea vreunei servituţi, neexistând dovezi care să ateste că pârâţii au permis branşarea celorlalte imobile, pentru a se considera că aceştia au agravat servitutea de trecere, astfel că neexistând încheiată între părţi o convenţie care să dea naştere la drepturi şi obligaţii reciproce, ci doar un acord de trecere a unei conduce de alimentare cu apă şi nefiind dovedită nici existenţa unei servituţi, cererea privind rezoluţiunea contractului nu se justifică, neputând fi primită. în contextul dat nu au fost dovedite condiţiile acordului dat de reclamanţi pârâţilor şi nici încălcarea acestuia de către pârâţii T.T.; T.R., SC N.I. SRL.
De asemenea, instanţa a reţinut că este neîntemeiată şi cererea reclamanţilor privind ridicarea conductei de apă deoarece acordul de branşare a fost dat în condiţiile lipsei posibilităţii pentru aceste imobile de a se branşa la altă conductă de apă, situaţie care nu s-a schimbat în prezent şi nici nu au fost încălcate dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 241/2006 şi ale Regulamentului tehnic din 2006, branşamentul realizându-se anterior publicării acestor acte normative, iar pe de altă parte conducta respectivă nu face parte din reţeaua publică de apă ci este o reţea interioară.
Cât despre invocarea art. 998 C. civ., instanţa de fond a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale neexistând fapte ilicite şi nici prejudiciu, atâta timp cât în 1986 montarea conductei de către pârâţi s-a făcut cu acordul reclamanţilor.
Pentru aceste motive au fost respinse capetele de cerere privind ridicarea conductei de către pârâţi de pe proprietatea reclamanţilor şi a constatării nulităţii dreptului de servitute gratuită.
Împotriva acestei decizii reclamanţii au declarat apel, care a fost admis de Curtea de Apel Constanţa - secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal prin decizia civilă nr. 98/COM din 14 iulie 2011, conform căreia a fost schimbată hotărârea atacată, fiind admisă cererea reclamanţilor şi obligarea pârâţilor de a ridica, pe cheltuiala lor, conductele de apă potabilă care traversează proprietatea reclamanţilor, conducte ce aprovizionează cu apă potabilă imobilele proprietatea persoanelor fizice, cu cheltuieli de judecată în sumă de 1.794,5 lei.
Instanţa de apel a reţinut că prima instanţă a ignorat distincţia impusă de instanţa de recurs în sensul că obligaţia de a face reprezintă capătul principal, iar cele referitoare la rezoluţiune şi constatarea nulităţii absolute a dreptului de servitute sunt accesorii, astfel că în temeiul art. 315 C. proc. civ. a procedat la analiza cererii de chemare în judecată având drept capăt principal obligaţia de a face, iar accesorii rezoluţiunea şi constatarea nulităţii absolute a dreptului de servitute, constatând că imobilele proprietatea pârâţilor situate pe str. M. Kogălniceanu au deschidere la această cale publică pe care sunt montate conducte de alimentare cu apă, la care se pot branşa legal, astfel că existând soluţia atât din punct de vedere tehnic cât şi din punct de vedere legal al branşării la conducta publică de alimentare cu apă pe str. M Kogălniceanu, convenţia încheiată cu reclamanţii în privinţa branşării pe strada A. I. Cuza urmează a fi desfiinţată prin rezoluţiune şi pe cale de consecinţă servitutea exercitată prin grevarea imobilului reclamanţilor devenind nejustificată, urmează ca proprietatea reclamanţilor (curtea acestora) devenită fond aservit să fie eliberată de această servitute, astfel că în raport de art. 1073 C. civ. este fondat capătul de cerere privind obligarea pârâţilor de a ridica, pe cheltuiala lor, conductele de apă potabilă care traversează proprietatea reclamanţilor.
Decizia instanţei de apel a fost atacată cu recurs de către pârâta SC R. SA prin cererea înregistrată la 28 septembrie 2011, dar şi de reclamantul I.G., în calitate de moştenitor al reclamantului I.I., la data de 20 ianuarie 2012.
Reclamantul I.G. a depus la dosarul cauze, la data de 5 noiembrie 2012, declaraţia dată în faţa notarului public A.L.A., conform căreia renunţă la judecata recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 155/CIM din 17 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Constanţa (fila 40 dosar recurs), declaraţie în funcţie de care avocatul acestuia a solicitat, în şedinţa publică de la 15 noiembrie 2011, să se ia act de renunţarea la judecata recursului.
În acest context, în condiţiile art. 246 alin. (1) C. proc. civ. potrivit căruia reclamantul poate renunţa oricând la judecată, fie verbal în şedinţă, fie prin cerere scrisă, înalta Curte urmează a lua act de renunţarea reclamantului I.G. la judecata recursului declarat împotriva hotărârii instanţei de apel.
Pârâta SC R. SA a solicitat prin recursul declarat, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului formulat de reclamanţi, împotriva hotărârii instanţei de fond.
A invocat art. 304 pct. 7 C. proc. civ. susţinând că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, instanţa nemotivând de ce SC R. SA Constanţa are calitate procesuală pasivă în capătul de cerere privind rezoluţiunea convenţiei şi nici de ce ar exista o convenţie, nefiind regăsit nici un considerent care să permită calificarea permisiunii acordate de reclamanţi într-o convenţie şi să retină în sarcina sa incidenţa vreunui izvor obligaţional care să nască obligaţia de a ridica ţeava de racordare atâta vreme cât s-a reţinut că ţeava nu face parte din bunurile ce i-au fost concesionate nefiind reţea publică, neexistând niciun drept de servitute asupra acesteia.
A precizat că în dispozitiv nu se regăsesc soluţiile pronunţate cu privire la capetele de cerere privind rezoluţiunea convenţiei şi constatarea nulităţii dreptului de sen/itute, acestea regăsindu-se doar în considerente, cu încălcarea art. 261 pct. 6 C. proc. civ.
De asemenea a invocat art. 304 pct. 9 C. proc. civ. arătând că instanţa a încălcat art. 261 pct. 5 şi 6 şi art. 315 C. proc. civ., art. 998-999 C. civ., art. 30 alin. (1), (6) şi (13) din Legea nr. 51/2006, art. 2 lit. e) din Legea nr. 51/2006, art. 25 din Legea nr. 51/2006 şi art. 44 alin. (5) din Constituţie.
A susţinut că instanţa de apel nu s-a pronunţat nici asupra inadmisibilităţii cererii noi formulate în apel conform art. 294 C. proc. civ. şi nici a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune privind repararea pagubei în temeiul art. 3 din Decretul nr. 167/1958 raportat la art. 8 alin. (1) din acelaşi act normativ şi a arătat că nelegal a reţinut instanţa de apel că instanţa de fond ar fi violat art. 315 C. proc. civ. raportat la decizia nr. 1216/COM din 24 iunie 2010, deoarece în cazul în care se solicită instituirea unei obligaţii din răspunderea delictuală, capătul de cerere principal este de angajare a răspunderii delictuale, acţiunea în răspundere delictuală pentru fapta de amplasa ilicit conducta fiind prescrisă din 1989.
A mai arătat că instanţa a violat art. 30 alin. (1), (6) şi (13) din Legea nr. 51/2006 art. 2 lit. e) din Legea nr. 51/2006 şi art. 25 din Legea nr. 51/2996 atunci când a reţinut în considerente eliberarea proprietăţii reclamanţilor de dreptul de servitute dobândit de SC R. SA asupra conductei, respectiva conducta neconstituind reţea publică, nefiind incidente dispoziţiile art. 44 alin. (5) din Constituţie privind despăgubirile, răspunderea delictuală neputând deriva din calitatea de operator al serviciului, neexistând nici faptă ilicită, nici culpă, nici prejudiciu, în sarcina sa fapta ilicită a pârâţilor neputând fi imputată SC R. SA, recurenta neputând fi obligată să ridice conducta pe cheltuiala sa, această prestaţie urmând a se face contra cost.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Art. 304 pct. 7 reglementează situaţia când hotărârea atacată poate fi modificată dacă hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, recurenta vizând în recursul său prima ipoteză.
De reţinut este faptul că instanţa de apel a analizat probele administrate în dosar, a stabilit împrejurări de fapt esenţiale, situaţiile particulare fiind încadrate în prevederile generale ale legii, invocând normele substanţiale incidente în cauză, astfel că soluţia pronunţată este susţinută prin dispozitiv, permiţând astfel exercitarea controlului judiciar, în considerente fiind făcută analiza sancţiunii rezoluţiunii convenţiei, analiza sen/ituţii exercitată prin grevarea imobilului reclamanţilor şi implicit a calităţii procesuale a recurentei, concluziile conducând spre soluţia exprimată în dispozitiv, nefiind necesară evidenţierea considerentelor în dispozitiv.
În condiţiile în care instanţa a reţinut că soluţia legală este branşarea pârâţilor la conducta publică, convenţia încheiată cu reclamanţii privind branşarea urmând a fi desfiinţată şi că proprietatea reclamanţilor a devenit fond aservit în ce priveşte dreptul de servitute dobândit de SC R. SA. asupra conductei de alimentare cu apă este clar că în considerente există motivarea care duce la concluzia ridicării conductelor, astfel că invocarea art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu are suport legal.
Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prevede că hotărârea atacată poate fi modificată dacă este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, recurenta vizând cea de-a doua ipoteză.
Aşa cum s-a arătat mai sus instanţa de apel a făcut o analiză corectă şi de ansamblu a cauzei, ţinând cont de situaţia de fapt, probatorii, norme substanţiale, considerentele conducând fără dubiu spre soluţia din dispozitiv, în controlul său de legalitate înalta Curte negăsind situaţii de încălcare sau aplicare greşită a legii care să fie reflectată în dispozitiv, toate argumentele aferente invocării textelor de lege considerate a fi încălcate sau aplicate greşit nefiind susţinute.
Nu se poate vorbi despre violarea art. 30 alin. (1), (6) şi (13) din Legea nr. 51/2006 art. 2 lit. e) din Legea nr. 51/2006 şi art. 25 din Legea nr. 51/2996 deoarece în speţă nu se analizează stabilirea cadrului juridic şi instituţional unitar, obiectivele, competenţele, atribuţiile şi instrumentele specifice necesare înfiinţării, organizării, gestionării, finanţării, exploatării, monitorizării şi controlului furnizării/prestării reglementate a serviciilor comunitare de utilităţi publice, speţa având ca obiect ridicarea unei ţevi de alimentare cu apă de pe terenul proprietate privată, faţă de împrejurarea existenţei condiţiilor branşării la reţeaua publică şi nicidecum cadrul juridic necesar înfiinţării, organizării, gestionării, finanţării, exploatării, monitorizării şi controlului furnizării/prestării reglementate a serviciilor comunitare de utilităţi publice, pe de altă parte situaţia de fapt petrecută înainte de anul 1989 neputând fi analizată prin prisma dispoziţiilor unei legi ulterioare.
Privitor la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în repararea pagubei, se apreciază că întrucât, instanţa de apel nu a luat în discuţie cererea privind despăgubirile, nereţinând vreun un prejudiciu de recuperat în sarcina pârâţilor, nu avea a se pronunţa asupra excepţiei menţionate, excepţia neavând înrâurire asupra obiectului principal al acţiunii şi asupra soluţiei, care nu-obligă decât asupra ridicării ţevilor de pe proprietatea reclamanţilor.
Instanţa de apel a reţinut că modificarea acţiunii iniţiale nu presupune schimbarea de către instanţa de fond a structurii cererii introductive, în judecată, ţinând cont de distincţia impusă de instanţa de recurs, respectiv că obligaţia de a face este capătul de cerere principal, celelalte fiind accesorii.
Pe de altă parte recurenta nu este semnatara unui apel împotriva soluţiei instanţei de fond pe acest aspect, iar o problemă nesupusă analizei apelului nu poate fi cenzurată de instanţa de recurs.
Deoarece în sarcina pârâţilor nu s-a reţinut obligaţia la despăgubiri, invocarea art. 998-999 C. civ. nu are suport legal, critica urmând a fi respinsă.
Pentru aceste considerente, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul pârâtei SC R. SA urmează a se respinge ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
la act de renunţarea reclamantului I.G. la judecata recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 155/COM din 17 noiembrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa - Secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal.
Respinge recursul declarat de pârâta SC R. SA Constanţa împotriva deciziei nr. 98/COM din 14 iulie 2011 a Curţii de Apel Constanţa - secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4862/2012. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4433/2012. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
