ICCJ. Decizia nr. 4677/2012. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4677/2012
Dosar nr. 2926/89/2005
Şedinţa publică de Ia 21 iunie 2012
Asupra recursului civil de faţă,
Analizând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Huşi la data de 3 februarie 2000, reclamanta L.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, în sensul radierii suprafeţei de 6.817,23 m.p. teren din suprafaţa totală de 37.480,30 m.p., iar în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, SC I. SA şi SC R. SA a solicitat obligarea acestor pârâţi să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul din oraşul Huşi, str. Saca, compus din teren în suprafaţă de 1 ha 35 arii 80 centiari, moara de grâu şi presa de ulei, cu două hambare mari pentru cereale.
Prin Sentinţa civilă nr. 2375 din 11 octombrie 2000, Judecătoria Huşi a declinat în favoarea Curţii de Apel laşi spre competentă soluţionare cererea privind constatarea nulităţii absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate şi a suspendat judecata acţiunii în revendicare până la soluţionarea primei cereri.
Prin sentinţa nr. 27/ CA din 12 februarie 2001, Curtea de Apel Iaşi a declinat competenţa de soluţionare a cererii privind constatarea nulităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate în favoarea Curţii de Apel Suceava, faţă de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 29/1990 şi având în vedere că domiciliul reclamantei se află în municipiul Botoşani.
Prin sentinţa nr. 72 din 7 mai 2002, Curtea de Apel Suceava, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins, ca tardivă, acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâţii SC M.P.I. SA Bârlad şi Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor.
Sentinţa pronunţată de Curtea de Apel Suceava a intrat în puterea lucrului judecat, urmare a anulării recursului declarat de reclamantă prin decizia nr. 932 din 7 martie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie - Secţia de contencios administrativ.
După parcurgerea acestei etape judiciare, la data de 26 noiembrie 2003, reclamanta a formulat o nouă cerere de chemare în judecată la Judecătoria Huşi, în contradictoriu cu Consiliul local Huşi, SC I. SA, SC C. SA, SC R.I.U.P. SA şi SC P. SA - Sucursala Peco, solicitând obligarea primului pârât să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de teren de 1 ha, 35 ari, 80 centiari şi utilajele de moară şi panificaţie, obligarea SC I. SA să-i lase în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de 6.817,23 m.p. teren, precum şi construcţia moară şi utilajele de panificaţie, obligarea pârâtei SC C. SA să-i lase în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de 800 m.p. teren, obligarea pârâtei SC R.I.U.P. SA să-i lase în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de 2.500 m.p. teren şi obligarea SC P. SA să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 500 m.p., toate imobilele fiind situate la aceeaşi adresă în str. Saca, Huşi.
Prin Sentinţa civilă nr. 72 din 31 ianuarie 2005, Judecătoria Huşi a admis excepţia de inadmisibilitate a acţiunii.
Pe cale de consecinţă, a respins acţiunea promovată de reclamantă şi cererea de chemare în garanţie a A.V.A.S., formulată de SC C. SA Vaslui, reţinând că reclamanta trebuia să urmeze procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Prin decizia nr. 340 din 3 iunie 2005, Curtea de Apel Iaşi a admis apelul declarat de reclamantă împotriva Sentinţei civile nr. 72 din 31 ianuarie 2005 a Judecătoriei Huşi, pe care a anulat-o şi a trimis cauza spre soluţionare în primă instanţă Tribunalului Vaslui, reţinând că, raportat la valoarea obiectului litigiului, 8 miliarde lei, această instanţă era competentă să judece fondul pricinii.
Prin sentinţa civilă nr. 426 bis din 18 aprilie 2006, Tribunalul Vaslui a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtele să lase în deplină proprietate reclamantei suprafeţele de teren, după cum urmează:
Consiliul local Huşi, suprafaţa de 663,43 m.p.;
SC P.I. SA Bucureşti suprafaţa de 6.625,32 m.p.;
SC R.I.U.P.P. SA Huşi suprafaţa de 2.224,95 m.p.;
SC P. SA Vaslui suprafaţa de 2.189,54 m.p. şi
SC C. SA Vaslui suprafaţa de 848,96 m.p. şi o clădire cu destinaţia de moară, imobile identificate în raportul de expertiză tehnică şi schiţa anexă expert S.D.
A respins excepţiile invocate de pârâte privind inadmisibilitatea acţiunii, lipsei calităţii procesuale pasive şi a prescripţiei achizitive.
A respins cererea de chemare în garanţie a A.V.A.S.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că pârâţii au calitate procesuală pasivă, pentru că sunt posesorii suprafeţelor de teren revendicate, iar acţiunea promovată de reclamantă este admisibilă în virtutea dreptului de acces la justiţie, garantat de art. 21 din Constituţia României şi art. 6 par. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei achizitive, invocată de pârâta SC C. SA, tribunalul a reţinut că această pârâtă deţine un titlu asupra imobilului în litigiu abia din anul 1999, când a cumpărat imobilul de la A.V.A.S.
În ceea ce priveşte fondul raportului juridic dedus judecăţii, tribunalul a reţinut că autorul reclamantei a dobândit în anul 1946, prin act autentic, suprafaţa de 1,3580 ha teren în Huşi, str. Saca, pe care, ulterior, a edificat o construcţie cu destinaţie de moară şi presă de ulei, fiind înscris în Camera de Industrie şi Comerţ ca o firmă comercială.
Imobilele au fost preluate de stat în baza Decretului nr. 92/1950, tară a exista, însă, un document oficial privind naţionalizarea imobilului descris, astfel încât preluarea a avut loc tară titlu.
În condiţiile în care preluarea imobilului de către stat s-a făcut fără titlu, dreptul de proprietate al autorului reclamantei nu a fost legal desfiinţat, rămânând în patrimoniul titularului său.
Tribunalul a mai constatat că suprafeţele de teren revendicate nu corespund ca întindere cu cele deţinute de pârâţi, acţiunea urmând a fi admisă în limita suprafeţelor de teren identificate prin expertiză, inclusiv construcţiile existente în posesia pârâtelor, mai puţin a utilajelor care au fost distruse la data preluării.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta şi pârâţii SC C. SA, SC P.I. SA, SC P. SA şi SC P. SA.
Pe de altă parte, prima acţiune în revendicare, a cărei judecată a fost suspendată în temeiul art. 244 C. proc. civ., a fost repusă pe rol, iar prin Sentinţa civilă nr. 907, din 7 noiembrie 2006, rămasă definitivă şi devenită irevocabilă, Judecătoria Huşi a admis excepţia de litispendenţă şi a trimis cauza la Curtea de Apel Iaşi, investită cu soluţionarea apelului declarat împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Vaslui.
Prin decizia nr. 202 din 3 decembrie 2008, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a constatat perimată acţiunea în revendicare formulată în anul 2000.
A admis apelurile declarate de SC C. SA, SC P.I. SA, SC P. SA şi SC P. SA împotriva sentinţei civile nr. 426 bis din 18 aprilie 2006 a Tribunalului Vaslui, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis excepţia inadmisibilităţii cererii formulate de reclamantă.
A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei şi a respins recursul declarat de reclamantă împotriva aceleiaşi sentinţe.
Instanţa de apel a constatat că acţiunea în revendicare introdusă în anul 2000 este perimată, chiar dacă judecata a fost suspendată în temeiul art. 244 C. proc. civ., pentru că reclamanta a solicitat repunerea pe rol a cauzei abia la 30 mai 2006, peste termenul prevăzut de art. 248 C. proc. civ.
Cât priveşte acţiunea în revendicare formulată la data de 26 noiembrie 2003, instanţa de apel a reţinut că,după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanta trebuia să parcurgă procedura specială reglementată de această lege.
Prin decizia nr. 887 din 12 februarie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamantă, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare la instanţa de apel.
Înalta Curte a constatat că reclamanta din Dosarul nr. 532/2000 al Judecătoriei Huşi nu a rămas în pasivitate timp de mai mult de 1 an, ci a introdus o nouă acţiune cu acelaşi obiect, în contradictoriu cu aceleaşi părţi, la aceeaşi instanţă, ceea ce dovedeşte intenţia sa de a continua procesul şi inaplicabilitatea sancţiunii perimării.
Înalta Curte a mai reţinut că în cea de a doua acţiune în revendicare, în care au fost chemate în judecată şi alte părţi, iar obiectul acţiunii a fost extins cu privire şi la alte terenuri, admisibilitatea acţiunii se va analiza în raport de împrejurarea dacă reclamanta a formulat notificări cu respectarea Legii nr. 10/2001.
După rejudecare, prin decizia nr. 61 din 27 mai 2011, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelurile declarate de SC C. SA, SC P. SA, SC O.M.V.P. SA şi SC P.I. SA împotriva sentinţei civile nr. 426 bis din 18 aprilie 2006 a Tribunalului Vaslui, pe care a schimbat-o în parte.
A admis cererea de intervenţie formulată de SC M.P.I. SA.
A respins acţiunea în revendicare.
A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.
A respins apelul declarat de reclamantă împotriva aceleiaşi sentinţe.
Instanţa de rejudecare în apel a constatat că, potrivit deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cazul în care imobilele preluate abuziv au fost înstrăinate cu respectarea prevederilor legale, iar dobânditorii au fost de bună credinţă, acţiunea în revendicare de drept comun nu poate fi admisă, deoarece se aduce atingere unui alt drept de proprietate, precum şi principiului securităţii raporturilor juridice, motiv pentru care acţiunea promovată de reclamantă este inadmisibilă.
Instanţa de apel a mai reţinut că reclamanta a urmat şi procedura instituită de legea specială.
Astfel, a notificat pârâta SC C. SA, societate integral privatizată, la data de 16 iulie 2001, solicitând restituirea în natură a suprafeţei de 1.000 m.p. în str. Saca, societatea îndrumând-o pe reclamantă să se adreseze A.V.A.S.
Notificată a fost şi SC P. SA, societate integral privatizată, la data de 13 iulie 2001 pentru suprafaţa de 2.500 m.p. teren de la aceeaşi adresă, dar nu există dovezi cu privire la modul de soluţionare a notificării.
Deşi reclamanta a formulat acţiunea în revendicare înregistrată în anul 2000 împotriva SC I.S.A. SA, devenită SC P.I. SA, în urma reorganizării, i-a transmis şi notificare la data de 12 martie 2001, solicitând restituirea imobilului teren şi construcţie din str. Saca.
Instanţa de apel a mai reţinut că reclamanta a notificat şi SC P. SA la 20 septembrie 2001 în vederea restituirii suprafeţei de teren de 800 m.p. din str. Saca nr. 19, dar notificarea a fost respinsă prin decizia nr. 388 din 19 octombrie 2004 a SC P. SA.
Raportat la modalităţile în care cele patru pârâte s-au reorganizat în decursul timpului, începând cu anii 1990 şi au devenit proprietarele suprafeţelor de teren pe care le stăpânesc, instanţa de apel a constatat că sunt dobânditoare de bună credinţă.
A mai reţinut instanţa de apel, că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, atunci când nu este posibilă restituirea în natură a bunului preluat abuziv, statul urmează să plătească despăgubiri băneşti persoanei îndreptăţite, dar, în cauză, reclamanta nu a chemat în judecată Statul Român.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta a arătat că decizia este nelegală, deoarece, prin decizia nr. 887 din 12 februarie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că ambele acţiuni în revendicare sunt admisibile.
Acţiunea în revendicare introdusă la data de 3 februarie 2000 pe rolul Judecătoriei Huşi a fost formulată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ceea ce o face admisibilă, potrivit art. 481 C. civ. şi deciziei în interesul Legii nr. 5/2000, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Pârâtele nu se pot prevala de buna lor credinţă, deoarece, imobilul a trecut rară titlu în proprietatea statului, fiind folosit de unităţile sale din subordine, iar după anul 1990 recurenta - reclamantă a făcut numeroase demersuri pentru recuperarea acestei proprietăţi. Pârâţii nu au probat că au făcut toate verificările apte a confirma existenţa dreptului celui de la care au achiziţionat, pentru a se aplica principiul „error communis facit jus ” .
În cadrul unei acţiuni în revendicare, instanţa trebuie să dea prioritate titlului de proprietate cel mai caracterizat, care, în speţă, este titlul reclamantei.
Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectat şi în cazul fostului proprietar.
Recurenta a mai arătat că şi cererea reconvenţională a fost soluţionată necorespunzător, pentru că nu există nici un raport juridic între reclamantă şi SC C. SA Vaslui.
Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
În ceea ce priveşte încadrarea în drept a motivelor de recurs, se constată că intimatele - pârâte SC C. SA Vaslui, SC O.M.V.P. SA şi SC P.I. SA au formulat întâmpinări, ultima pârâtă invocând şi nulitatea recursului, motivat de faptul că nu permite încadrarea în nici una din ipotezele menţionate în art. 304 C. proc. civ.
Susţinerile privind posibilitatea încadrării recursului nu sunt fondate, deoarece motivarea recursului presupune, potrivit art. 302 lit. c) C. proc. civ., prezentarea motivelor de nelegalitate şi dezvoltarea lor.
Or, recurenta - reclamantă a indicat în mod lipsit de echivoc că îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând în dezvoltarea motivelor de nelegalitate că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., art. 481 C. civ. şi a dat o interpretare greşită deciziilor în interesul legii pronunţate de Înalta Curte şi jurisprudenţei C.E.D.O., aplicabile în speţă.
Cât priveşte motivele de recurs, se constată că, instanţele de judecate au fost sesizate cu două acţiuni în revendicare, prima promovată la data de 3 februarie 2000, iar cea de a doua la data de 26 noiembrie 2003.
Prin prima acţiune în revendicare, reclamanta a solicitat în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, SC I. SA şi SC R. SA obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul din oraşul Huşi, str. Saca, compus din teren în suprafaţă de 1 ha 35 ari 80 centiari, moara de grâu şi presa de ulei, cu două hambare mari pentru cereale şi a revendicat şi terenul în suprafaţă de 6.817,23 m.p. cuprins în terenul pentru care s-a emis certificat de atestare a dreptului de proprietate în beneficiul SC I. SA.
Prin a doua acţiune în revendicare, reclamanta a solicitat, în contradictoriu cu Consiliul local Huşi, SC I. SA, SC C. SA, SC R.I.U.P. SA şi SC P. SA - Sucursala Peco, obligarea primului pârât să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de teren de 1 ha, 35 ari, 80 centiari şi utilajele de moară şi panificaţie, obligarea SC I. SA să-i lase în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de 6.817,23 m.p. teren, precum şi construcţia moară şi utilajele de panificaţie, obligarea pârâtei SC C. SA să-i lase în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de 800 m.p. teren, obligarea pârâtei SC R.I.U.P. SA să-i lase în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de 2.500 m.p. teren şi obligarea SC P. SA să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 500 m.p., toate imobilele fiind situate la aceeaşi adresă în str. Saca, Huşi.
Prin decizia nr. 887 din 12 februarie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că acţiunea introdusă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în Dosarul nr. 532/2000 al Judecătoriei Huşi, trebuia să fie soluţionată în raport de dreptul comun, dacă partea nu alege posibilitatea suspendării acesteia până la finalizarea procedurii administrative reglementată de Legea nr. 10/2001, iar nu respinsă ca inadmisibilă, cu motivarea că prin a doua acţiune a fost depăşit termenul de decădere prevăzut de legea specială, pentru că cea de a doua acţiune în revendicare nu o continuă pe prima, ca o consecinţă a intervenirii perimării.
Se constată că, prin decizia atacată, instanţa de apel a respins acţiunea în revendicare nu doar pentru considerente care ţin de analiza fondului raportului juridic dedus judecăţii, ci şi pentru faptul că aceasta este inadmisibilă, motivat de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Or, aceasta reprezintă o încălcare a dispoziţiilor deciziei de casare care a statuat în mod clar că prima acţiune în revendicare trebuia soluţionată potrivit dispoziţiilor dreptului comun.
În plus, sub acest aspect, instanţa de apel a tăcut şi o greşită aplicare a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care se aplică doar în situaţia acţiunilor în revendicare introduse după intrarea în vigoare a legii speciale de reparaţie, nu şi celor promovate anterior.
De altfel, decizia instanţei de apel este greşită şi pentru faptul că, deşi constată în primul rând inadmisibilitatea celor două acţiuni în revendicare, analizează şi fondul raportului juridic dedus judecăţii, deşi cele două chestiuni se exclud.
Este adevărat că instanţa de apel a făcut şi o analiză de fond, întemeindu-se pe ideea că subdobânditorii bunurilor revendicate au fost de bună credinţă, situaţie în care acţiunea în revendicare nu poate fi admisă.
Şi această constatare este greşită, deoarece buna credinţă nu reprezintă un element care trebuie analizat în cadrul unei acţiuni în revendicare prin comparare de titluri, cum este cazul în prezenta speţă, ci este specifică excepţiilor de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipensis, principiu ce nu face obiect de analiză în prezenta cauză.
Fiind investită cu o acţiune în revendicare în care ambele părţi exhibă câte un titlu, instanţa de apel trebuia să aplice regulile specifice acestei instituţii juridice şi să verifice care din titluri este mai caracterizat, chiar şi în ipoteza în care există un certificat de atestare a dreptului de proprietate validat de instanţă.
Cât priveşte cea de a doua acţiune în revendicare, instanţa de apel trebuia să constate că aceasta cuprinde în mare măsură cereri care au formulat şi obiectul primei acţiuni în revendicare şi să dispună în consecinţă, căci îndrumările deciziei de casare privind analizarea inadmisibilităţii a vizat doar cererea prin care obiectul acţiunii a fost extins şi cu privire la alte terenuri şi alte părţi.
De aceea, se va admite recursul declarat de reclamantă, se va casa decizia atacată, iar cauza va fi trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
La rejudecare se vor respecta dispoziţiile din prezenta decizie de casare şi cele din decizia de casare anterioară şi se vor verifica toate cererile şi apărările formulate de părţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta L.I. împotriva Deciziei nr. 61 din 27 mai 2011 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4495/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4688/2012. Civil → |
|---|
