ICCJ. Decizia nr. 4691/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4691/2012
Dosar nr. 1078/115/2010
Şedinţa publică din 21 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caras-Sever in sub nr. 1078/115/2010 la data de 17 martie 2010, reclamantul S.T. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 2.000.000 euro cu titlu de daune morale pentru luarea măsurilor de persecutare politică şi condamnare, conform art. 1 şi 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, precum şi a suferinţelor fizice şi psihice trăite atât în perioada cercetării, arestării, condamnării şi executării pedepsei privative de libertate cât şi după eliberarea din penitenciar; a mai solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate atât de condamnarea sa în anul 1958, cât şi pentru desfăşurarea şi derularea prezentei cauze, urmând a depune la dosar lista cu cheltuielile aferente.
În motivare, reclamantul a arătat că la data de 17 noiembrie 1958 a fost arestat preventiv iar la data de 25 iulie 1959, prin Sentinţa nr. 154/1959, a fost condamnat la 15 ani muncă silnică pentru trădare de patrie şi 10 ani închisoare corecţională pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, cu confiscarea averii. In final a rămas de executat pedeapsa de 15 ani muncă silnică, 5 ani interdicţie corecţională şi confiscarea averii, conform Deciziei nr. 460 din 19 august 1959, a Tribunalului Suprem, Colegiul Militar, din care acesta a executat efectiv 5 ani, în condiţii inumane, fiind urmărit şi ulterior eliberării, sens în care a fost obligat să părăsească ţara împreună cu soţia.
Prin Sentinţa civilă nr. 847 din 17 mai 2010, Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea; a obligat pârâtul să plătească reclamantului S.T. suma de 100.000 euro sau echivalentul în lei la data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare; a respins celelalte pretenţii.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că, prin Sentinţa nr. 154/1954 pronunţată de Tribunalul Militar de Regiune Militară, reclamantul S.T. a fost condamnat la 15 ani muncă silnică pentru infracţiunea de trădare de patrie prevăzută de art. 1942 raportat la art. 1944 C. pen., 10 ani închisoare corecţională, 5 ani interdicţie corecţională, pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale prevăzut de art. 209 pct. 2 lit. a) şi art. 58, 59 pct. 2-5 C. pen., cu confiscarea totală a averii personale conform art. 25 pct. 6 C. pen. S-a dispus ca, în baza art. 101 C. pen., condamnatul să execute 15 ani muncă silnică, 5 ani interdicţie corecţională şi confiscarea averii. S-a computat din detenţia preventivă de la 17 noiembrie 1958 şi l-a obligat pe reclamant la 400 lei cheltuieli de judecată. Prin Decretul nr. 767 din 13 decembrie 1963, Consiliul de Stat al Republicii Populare Române, a graţiat restul de pedeapsă rămas neexecutat.
După cum rezultă din biletul de eliberare nr. x/1963, reclamantul a executat 5 ani de închisoare.
S-a mai reţinut că, din anul 2000 reclamantul este beneficiarul dispoziţiilor Decretul-lege nr. 118/1990, primind o indemnizaţie lunară care va fi avută în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor conform art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Tribunalul a constatat că, prin condamnarea suferită în perioada anterior arătată, precum şi prin celelalte consecinţe pe care această măsură le-a produs, reclamantului i s-a adus atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, iar traumele psihice şi suferinţele fizice provocate pot şi trebuie să fie reparate prin acordarea unor despăgubiri băneşti, apreciind că suma de 100.000 euro reprezintă o reparaţie corespunzătoare.
împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, arătând că suma de 100.000 euro acordată reclamantului cu titlu de despăgubiri morale este excesiv de mare şi reprezintă o îmbogăţire fără just temei, în condiţiile în care acesta a beneficiat şi de măsurile reparatorii stabilite prin Decretul-lege nr. 118/1990.
Prin decizia civilă nr. 991/ A din 27 iulie 2011, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul pârâtului, a schimbat sentinţa atacată şi a respins, ca neîntemeiată, acţiunea.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că, prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 Curtea Constituţională a declarat ca fiind neconstituţională întreaga O.U.G. nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecinţă juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ la momentul soluţionării prezentului apel, iar prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a aceleiaşi instanţe, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, au fost declarate neconstituţionale, fiind astfel desfiinţat temeiul juridic ce a stat la baza pretenţiilor deduse judecăţii.
Având în vedere că decizia de neconstituţionalitate nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, rezultă că aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate, situaţie faţă de care acţiunea reclamantului nu mai poate fi primită.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul S.T., neîntemeiat în drept, dar încadrabil în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În susţinerea recursului, reclamantul a arătat că prin condamnarea nelegală suferită, dovedită în urma probatoriului administrat în cauză, i-au fost încălcate drepturi fundamentale pentru care legea specială de reparaţie reglementează acordarea de daune morale, iar decizia de neconstituţionalitate la care se raportează instanţa de apel nu este aplicabilă, întrucât la data apariţiei acesteia exista deja o hotărâre judecătorească favorabilă reclamantului.
Recurentul-reclamant a mai arătat că suma de 100.000 euro acordată de instanţa de fond cu titlu de daune morale nu poate constitui o îmbogăţire fără justă cauză, raportat la perioada şi condiţiile de detenţie, precum şi la consecinţele pe care acestea le-au avut în planul vieţii sociale, familiale şi profesionale a reclamantului, care la eliberare a fost refuzat la angajare întrucât suferea de tuberculoză pulmonară şi era monitorizat permanent de securitate, fiind ulterior nevoit să solicite azil politic în Italia, unde a plecat iniţial doar cu soţia, reunindu-se abia după câţiva ani, prin intermediul Crucii Roşii Internaţionale, cu cei doi copii.
Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor iar nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Rezultă că în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează ” , că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată” şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale”.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”
Cum decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 27 iulie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.T. împotriva deciziei nr. 991/ A din 27 iulie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1997/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4690/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
