ICCJ. Decizia nr. 4865/2012. Civil. Rezoluţiune contract. Recurs

Decizii civile ICCJ 2012

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA A II-A CIVILĂ

Decizia nr.4865/2012

Dosar nr. 24/1285/2011

Şedinţa publică de la 6 decembrie 2012

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa comercială nr. 3643 din 31.05.2011 pronunţată de Tribunalul Comercial Cluj în Dosarul nr. 24/1285/2011 s-a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâţilor S.O.I. şi S.D.

S-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC W.T. SRL în contradictoriu cu pârâţii S.O.I. şi S.D.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin antecontractul de vânzare cumpărare încheiat la data de 15 iunie 2007, reclamanta SC W.T. SRL, în calitate de promitentă-cumpărătoare, s-a obligat să cumpere imobilul situat în Cluj-Napoca, imobil care se construieşte în baza autorizaţiei de construire din 18.09.2006 eliberată de Primăria municipiului Cluj-Napoca pe terenul înscris în CF Cluj, iar pârâţii S.O.I. şi S.D. s-au obligat, în calitate de promitenţi-vânzători, să vândă acest imobil (f. 25-26). Preţul vânzării a fost stabilit, conform art. 3 din contract, la suma de 225.000 euro, din care suma de 112.500 euro trebuia achitată cu titlu de avans până la data de 22 iunie 2007, iar restul preţului trebuia achitat în termen de 5 zile de la recepţia fără obiecţiuni a bunului.

Conform art. 5.3 din contract, termenul de execuţie a lucrărilor a fost prevăzut a se încheia până în ultima zi a lunii decembrie 2007, putându-se acorda un termen de graţie de 2 luni. Predarea imobilului trebuia să se realizeze în termen de 15 zile de la recepţia fără obiecţiuni sau de Ia recepţia după remedierea defecţiunilor, dar anterior încasării diferenţei de preţ.

La data de 16 mai 2008 între pârâţii S.O.I. şi S.D., în calitate de vânzători, şi SC B.C. SRL, în calitate de cumpărător, se încheie contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 1340/2008 de notarul public I.R., având ca obiect vânzarea unor terenuri, precum şi a construcţiilor care se aflau în curs de edificare pe aceste terenuri conform autorizaţiei de construire din 18 septembrie 2006 eliberată de Primăria municipiului Cluj-Napoca. Atât pârâţii, cât şi reclamanta au fost de acord asupra faptului că obiect al acestui contract de vânzare cumpărare l-a format şi terenul şi construcţia aflată în curs de edificare care a format obiectul antecontractului de vânzare cumpărare încheiat între părţi la data de 15 iunie 2007.

În lipsa unei intenţii clare şi neîndoielnice de a nova, tribunalul a apreciat că în cauză nu s-a făcut dovada stingerii prin novaţie a obligaţiilor născute în sarcina pârâţilor prin antecontractul de vânzare cumpărare încheiat la data de 15 iunie 2007.

Fiind în prezenţa unei delegaţii imperfecte, obligaţiile asumate de pârâţi prin antecontractul de vânzare cumpărare încheiat cu reclamanta nu s-au stins, aceştia răspunzând în continuare de executarea acestor obligaţii, motiv pentru aceştia au calitate procesuală în cauză, excepţia invocată a fost respinsă.

Instanţa de fond a mai reţinut că, în cazul rezoluţiunii judiciare, pe lângă condiţiile referitoare la îndeplinirea de către creditor a propriilor obligaţii şi neexecutarea culpabilă a obligaţiilor din partea celeilalte părţi contractante, este necesară şi punerea în întârziere a debitorului obligaţiei neexecutate.

Deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile rezoluţiunii contractului, astfel cum acestea rezultă din prevederile art. 1020 C. civ., instanţa a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei de rezoluţiune a antecontractul de vânzare cumpărare încheiat la data de 15 iunie 2007.

Apelul declarat de reclamanta SC W.T. SRL împotriva sentinţei a fost admis prin decizia nr. 222 din 08 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, care a schimbat sentinţa, în sensul că a dispus rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare a unui bun viitor, încheiat între părţi la 15 iunie 2007. Prin aceeaşi decizie, pârâţii au fost obligaţi să restituie suma de 178.178 euro, la cursul BNR din ziua plăţii, cu dobânda legală în materie comercială conform art. 3 din O.G. nr. 9/2000 începând cu 21 decembrie 2010 şi până la restituirea integrală a sumei datorate, precum şi la plata cheltuielilor de judecată efectuate la fond şi în apel, în cuantum de 20.655,25 lei.

În considerentele deciziei, instanţa de apel a reţinut că, anterior înregistrării acţiunii, reclamanta a îndeplinit formalităţile prevăzute de art.7201 C. proc. civ. încercând soluţionarea litigiului prin conciliere directă. Notificarea în acest sens a fost expediată la 9 decembrie 2010 (f.28-30 dos. fond), prilej cu care, pârâţii au solicitat reprogramarea invitaţiei formulate invocând lipsa din ţară în perioada respectivă - f. 35.Totodată, la 14 decembrie 2010 a notificat-o pe reclamantă cu privire la cesiunea de creanţă intervenită cu SC B.C. SRL - f. 37 iar rezultatele concilierii au fost consemnate în procesul verbal din 5 ianuarie 2011-f. 60

Cum prima instanţă, învestită cu o cerere de rezoluţiune a antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat între intimaţi şi apelantă, a considerat că apelanta nu a îndeplinit procedura de punere în întârziere a intimaţilor anterior sesizării instanţei şi tară a analiza celelalte condiţii ale rezoluţiunii, respingând acţiunea acesteia, instanţa a luat în analiză necesitatea parcurgerii procedurii de punere în întârziere în cazul dedus judecăţii şi asupra formalităţilor pe care le presupune îndeplinirea acestei etape pentru a produce efectele prevăzute de lege.

S-a avut în vedere că punerea în întârziere constă în manifestarea de voinţă din partea creditorului prin care pretinde executarea obligaţiei asumate de către debitor şi marchează momentul de la care creditorul este în drept să pretindă rezoluţiunea contractului sau daune interese compensatorii pentru neexecutarea obligaţiei, iar atunci când e vorba de o obligaţie de a da, regula este aceea că simpla ajungere la termen, adică la scadenţă, nu îl pune în întârziere pe cel împotriva căruia curge, fiind nevoie de punerea în întârziere, cu excepţia cazului în care debitorul este de drept în întârziere în temeiul unei dispoziţii legale exprese, a unei clauze contractuale exprese în acest sens sau obligaţia este afectată de un termen esenţial.

Cu privire la prima chestiune legată de necesitatea punerii în întârziere a pârâţilor, Curtea a achiesat la susţinerea instanţei de fond potrivit căreia intimaţii-pârâţi nu erau de drept în întârziere, în temeiul articolului 43 C.com., întrucât aceştia nu sunt debitori ai unei obligaţii comerciale lichide şi plătibile în bani, ci ai unei obligaţii de a da, respectiv de a transmite în viitor dreptul de proprietate asupra unui teren. De asemenea, s-a reţinut că în speţa supusă analizei, părţile litigante nu au stipulat în antecontractul de vânzare cumpărare încheiat vreo clauză potrivit căreia prin ajungerea la termenul 31 decembrie 2007 prorogat cu 2 luni - art. 5.3.1 din contract, pârâţii ar fi de drept în întârziere, motiv pentru care, simpla ajungere la termenul convenit nu a fost de natură să îndeplinească cerinţa referitoare la punerea în întârziere, reclamanta-apelantă având obligaţia de a pune pârâţii în întârziere pentru a obţine rezoluţiunea antecontractului.

Cât priveşte forma pe care trebuie să o îmbrace punerea în întârziere pentru a produce efectele prevăzute de art. 1079 C. civ., Curtea nu a agreat teza formalismului excesiv adoptată de prima instanţă şi a statuat că, atât în doctrină cât şi în jurisprudenţă este unanim acceptat că punerea în întârziere se poate face fie printr-o notificare adresată debitorului prin intermediul executorului judecătoresc, fie prin cererea de chemare în judecată, trimisă debitorului împreună cu citaţia, prin care se pretinde fie executarea obligaţiei, fie rezoluţiunea cu plata unor daune-interese.

În plus, s-a notat că, în materie comercială, se poate considera că punerea în întârziere a părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţia se realizează şi prin parcurgerea procedurii de conciliere directă instituită de art. 7201 C. proc. civ., dacă se face dovada că în concret debitorul a primit notificarea creditorului prin care îşi exprimă nemulţumirea legată de neexecutarea contractului în termenii conveniţi.

De asemenea s-a constatat că punerea în întârziere a intimaţilor a operat în perioada 9 decembrie 2010 -5 ianuarie 2011 cu ocazia comunicării către pârâţi a invitaţiilor la conciliere, aflate la filele 28-32 şi a întâlnirii efective a părţilor la 5 ianuarie 2011 - f. 60, constatându-se că pârâţii nu s-au apărat nici un moment în sensul că nu ar fi primit invitaţiile la conciliere prin care li s-a atras atenţia asupra depăşirii termenului contractual în care trebuia să execute obligaţia asumată prin antecontractul a căror rezoluţiune se solicită.

Mi mult, chiar şi în situaţia în care etapa concilierii prealabile ar fi lipsită de relevanţă juridică sub aspectul punerii în întârziere a pârâţilor, instanţa de apel a considerat că acest efect a fost produs cu siguranţă cel mai târziu la data de 21 decembrie 2010 prin introducerea cererii de chemare în judecată având ca obiect rezoluţiunea antecontractului de vânzare cumpărare.

În privinţa condiţiilor rezoluţiunii s-a constatat că principala obligaţie asumată de pârâţi ele reclamantă a constat în transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului ce a făcut obiectul convenţiei şi că termenul pentru încheierea contractului în formă autentică a expirat tară ca pârâţii să îşi fi îndeplinit obligaţia asumată, neperfectarea contractului în formă autentică datorându-se pârâţilor care au recunoscut că nu şi-au executat obligaţia de transmitere a dreptului de proprietate la termenul convenit, însă pretind că a intervenit o cesiune de datorie sub forma novaţiei.

Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut calificarea dată de către instanţa de fond delegaţiei intervenite între părţi, ca fiind o delegaţie imperfectă, achiesând la toate argumentele avute în vedere de tribunal în acest sens.

Astfel, s-a avut în vedere că din interogatoriul administrat reprezentantei reclamantei a rezultat că reclamanta nu a avut cunoştinţă de faptul că terenul şi construcţia aferentă au fost vândute în favoarea SC B.C. SRL, iar discuţiile purtate cu această societate în legătură cu modul de realizare a construcţiei au fost determinate de calitatea de antreprenor al acestei societăţi şi că aspectele invocate de pârâţi în sensul că reclamanta a pretins de la SC B.C. SRL predarea imobilului, că a solicitat de la aceeaşi societate predarea posesiei, montarea unei centrale termice şi a hidroforului nu reprezintă moduri de exprimare clară a intenţiei de a nova. Deşi s-a invocat faptul că reclamanta a renegociat preţul cu SC B.C. SRL şi că a plătit acestei societăţi diferenţa de preţ de 10.000 euro, nu s-a făcut dovada acestei plăti.

Prin urmare, s-a reţinut că pârâţii au calitate procesuală pasivă, putând fi urmăriţi de către reclamantă care are alegerea între mai mulţi debitori.

Cu privire la aplicarea art. 7201 alin. (1) C. proc. civ. instanţa a notat că, doar nerespectarea obligaţiei efectuării procedurii atrage sancţiunea respingerii acţiunii ca inadmisibile, iar nu nerespectarea termenului de 30 zile prevăzut la alin. (5) al aceluiaşi articol care ar putea atrage eventual o nulitate relativă în condiţiile dovedirii unei vătămări ce nu poate fi altfel înlăturată, lipsa posibilităţii de pregătire a apărării fiind o afirmaţie nereală a pârâţilor în condiţiile în care, în faţa instanţei de fond, au beneficiat de mai multe termene de judecată, au depus întâmpinare, au .încheiat un contract de asistenţă juridică şi au fost reprezentaţi.

Curtea nu a primit apărarea intimaţi lor-pârâţi referitoare la exonerarea de răspundere în ce priveşte reexecutarea la termen a obligaţiei de a perfecta contractul de vânzare-cumpărare pe motiv că acest fapt trebuie să îi fie imputat eventual delegatului SC B.C. SRL, aducând un argument în plus faţă de cele avute în vedere de instanţa de fond, respectiv faptul că termenul de executare a contractului a fost stabilit la 31 decembrie 2007 cu posibilitatea de prorogare pentru 2 luni. Cesiunea de creanţă a intervenit între pârâţi şi SC B.C. SRL a intervenit la 16 mai 2008, după împlinirea termenului de vânzare către reclamanţi şi fără consimţământul acestora.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii S.I. şi S.D.M., care au invocat motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora au susţinut următoarele:

1. Instanţele anterioare au aplicat greşit legea odată cu dezlegarea dată excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, raportat la prevederile art. 293 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 129 alin. (4), (5) şi a prevederilor art. 18 din Legea nr. 147/1996. De asemenea, instanţa de apel a făcut aplicarea greşită a prevederilor art. 195 alin. (1) şi art. 7201 C. proc. civ.

- În ce priveşte aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 293 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 129 alin. (4), (5) şi a prevederilor art. 18 din Legea nr. 147/1996 recurenţii susţin că au formulat o cerere de aderare la apel, în termen, cerere ce a fost inclusă în întâmpinare şi, chiar în situaţia în care nu au indicat în mod expres dispoziţiile art. 293 alin. (1) C. proc. civ., natura juridică a cererii este indiscutabilă raportat la cuprinsul, motivarea şi finalitatea urmărită.

Redând ad literam partea din întâmpinare prin care consideră că au învestit instanţa cu o cerere de aderare la apel „Vă solicităm ca reanalizând cauza sub acest aspect (al excepţiei inadmisibilităţii) să observaţi că dezlegarea dată de instanţa de fond excepţiei invocate este greşită şi în consecinţă să admiteţi excepţia invocată", recurenţii consideră că în cazul în care instanţa avea dubii cu privire la natura juridică, avea obligaţia să pună în discuţie cererea lor pentru a lămuri temeiul de drept şi abia apoi se putea pronunţa asupra admisibilităţii ei, iar nu să o înlăture pur şi simplu.

De asemenea, apreciază că, anterior, instanţa de apel trebuia să stabilească cuantumul laxei judiciare de timbru aferente cererii şi să le pună în vedere achitarea acesteia.

- Cu privire la aplicarea greşită a art. 195 alin. (1) C. proc. civ., recurenţii susţin că instanţa de apel avea obligaţia de a se pronunţa asupra inadmisibilităţii invocate în contextul art. 293 C. proc. civ., câtă vreme au invocat o excepţie de ordine publică ce trebuia soluţionată chiar din oficiu.

Recurenţii reiterează inexistenţa procedurii concilierii prealabile, raportat la prevederile art. 109 alin. (2) C. proc. civ., iar nu raportat la art. 105 alin. (2), neînţelegând să invoce doar nesocotirea termenelor de 15 şi respectiv 30 de zile prevăzute de art. 7201 C. proc. civ. , ci şi efectuarea procedurii de conciliere după introducerea cererii de chemare în judecată, până la primul termen.

- În fine, se consideră că ambele instanţe au tăcut o aplicare greşită a art. 7201 C. proc. civ. din perspectiva faptului că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul instanţei anterior încheierii procesului verbal de conciliere şi respectiv anterior termenului de 30 de zile de la data la care au primit convocarea la conciliere.

2. Instanţa de apel a tăcut o aplicare greşită a art. 1079 alin. (1) C. civ., soluţia dată pe acest aspect, cuprinzând motive contradictorii.

- Recurenta consideră că instanţa de apel a făcut confuzie între convocarea la conciliere directă, reglementată de prevederile art. 7201 C. proc. civ. şi instituţia punerii în întârziere, instituite prin art. 1079 C. civ. Se susţine că, pe de o parte, s-a reţinut că apelanta trebuia să urmeze procedura punerii în întârziere pentru a obţine rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare, iar pe de altă parte, s-a reţinut evitarea formalismului excesiv în derularea oricăreia dintre cele două instituţii - aspecte cu privire la care se achiesează, însă se apreciază această necesitate nu poate justifica confuziunea dintre cele două instituţii.

- Greşit s-a reţinut că, în principiu, în materie comercială, punerea în întârziere se realizează şi prin parcurgerea procedurii reglementate de art. 7201 C. proc. civ., finalitatea urmărită de cele două proceduri fiind diferită, respectiv - soluţionarea amiabilă a unei acţiuni litigioase, iar în cazul punerii în întârziere - ieşirea din pasivitate a creditorului şi pretinderea executării obligaţiei debitorului.

- În cauză, creditoarea a rămas în pasivitate, nesolicitându-se efectuarea prestaţiei asumate contractual, neexistând un refuz al executării prestaţiei.

- Instanţa de apel s-a aflat în eroare când a dezlegat cauza raportat la întinderea drepturilor reciproce ale părţilor, interpretând în mod greşit antecontractul părţilor.

Astfel recurenta învederează că în cuprinsul antecontractului de vânzare cumpărare a fost inserat un pact comisoriu expres de grad III, iar instanţa a statuat că după îndeplinirea acestuia creditoarea are dreptul de a opta între a cere executarea obligaţiei sau a cere direct punerea în situaţia anterioară.

Se apreciază că - raportat la clauza contractuală - singura posibilitate a creditoarei era aceea de a solicita executarea prestaţiei odată cu împlinirea termenului stabilit în favoarea debitorilor, iar numai în caz de refuz putea să solicite desfiinţarea antecontractului.

3. Deşi ambele instanţe au dezlegat cauza pe fond, dreptul lor la apărare a fost încălcat, în condiţiile în care s-a reţinut că pretenţiile nu au fost probate deşi s-a respins cererea de audiere a martorilor propuşi, probă ce era concludentă, pertinentă şi utilă cauzei.

În această etapă procesuală, recurenţii au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, dat fiind faptul că - la data de 07 iunie 2011 - între SC W.T. SRL, în calitate de cedent şi numitul T.F., în calitate de cesionar a intervenit o cesiune de creanţă, obiectul cesiunii fiind dat de toate drepturile şi obligaţiile ce decurg din antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 15 iunie 2007, având ca obiect imobilul în litigiu.

Sub acest aspect, recurenţii consideră ca raportat la data perfectării actului de cesiune - 07 iunie 2011 - la numai o săptămână de la pronunţarea sentinţei - 31 mai 2011 - şi înainte de declararea apelului de către SC W.T. SRL 28 iulie 2011 reclamanta apelanta nu mai avea legitimare procesuală activă în declararea căii de atac a apelului, nemaifiind titulara drepturilor subiective deduse judecăţii.

Mai mult, aceştia arată că o asemenea concluzie este dată şi de art. 3.1. Capitolul III din actul de cesiune, din care rezultă că cesionarul a luat cunoştinţă şi a acceptat faptul că asupra antecontractului există pe rol prezenta cauză.

Se apreciază că atâta timp cât cesionarul avea cunoştinţă de existenţa unui proces în curs şi nu a înţeles să atace hotărârea instanţei de fond, cedenta a formulat şi a susţinut, în mod ilegal şi fraudulos, apelul într-un dosar în care nu mai avea calitate procesuală activă.

La data de 22 noiembrie 2012, intimata a depus la dosar un exemplar certificat al Anexei nr. 1 la Contractul de cesiune din 07 iunie 2011, solicitând respingerea excepţiei invocate de recurenţi, motivat de faptul că prin art. 6 din anexă, părţile au convenit că cesionarul nu înţelege să se subroge în drepturile procesuale ale cedentei în prezenta cauză şi că nu are niciun drept sau pretenţie raportat la aceste drepturi decât după finalizarea în mod irevocabil a litigiului ce face obiectul acestui dosar.

Luând în considerare prevederile art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte va proceda la analizarea cu prioritate a excepţiei lipsei calităţii procesuale activ a reclamantei-apelante SC W.T. SRL (intimata din prezenta cauză), invocată de recurenţi ca motiv de ordine publică, în condiţiile art. 306 C. proc. civ.

Examinând contractul de cesiune din 07 iunie 2011 şi anexa nr. 1 la acesta, din aceeaşi dată, intervenite între SC W.T. SRL, în calitate de cedent, şi F.T., în calitate de cesionar, instanţa constată că prin art. 7 din contractul de cesiune, părţile au convenit că cesionarul are cunoştinţă şi acceptă faptul că asupra antecontractului există un litigiu înregistrat pe rolul Tribunalului Comercial Cluj - Dosar nr. 24/1285/2011.

Numai că, prin art. II pct.2.1 din acelaşi contract, părţile fac trimitere la anexa I ce face parte integrantă din contract, care la art. 6 reglementează situaţia drepturilor procesuale în privinţa dosarului anterior menţionat.

Astfel, prin art. 6 din aceasta, de comun acord, părţile au stabilit ca cesionarul nu înţelege să se subroge în drepturile procesuale ale cedentului, în Dosarul nr. 24/1285/2011 şi că nu are niciun drept sau pretenţie raportat la aceste drepturi decât după finalizarea în mod definitiv şi irevocabil a litigiului ce face obiectul acestui dosar. în continuare, la art. 7 din anexă, părţile au convenit ca, în măsura în care procedurile judiciare se vor finaliza prin admiterea în mod definitiv şi irevocabil a cererii de chemare în judecată formulată de cedentă, cu consecinţa rezoluţiunii antecontractului de vânzare-cumpărare, contractul de cesiune să se rezoluţioneze de plin drept cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară.

Având în vedere aceste considerente, precum şi faptul că, prin declaraţie autentificată (din 22 februarie 2021), recurenţii au acceptat cesiunea ce face obiectul contractului de cesiune din 07 iunie 2011, contract ce face trimitere în mod clar la Anexa din 07 iunie 2011 ca parte integrantă a acestuia, instanţa va înlătura susţinerile recurenţilor în sensul cărora anexa la contract nu le poate fi opusă pentru că nu le-a fost notificată.

De asemenea, faţă de prevederile anexei la contract, se constată că la data declarării apelului (28 iulie 2011), SC W.T. SRL avea legitimare procesuală activă, fiind titulara dreptului în raportul juridic dedus judecăţii, motiv pentru care excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei - în faza procesuală a apelului - este nefondată, urmând a fi respinsă ca atare.

În privinţa celorlalte motive de nelegalitate a deciziei atacate invocate de recurenţi, Înalta Curte constată că sunt nefondate pentru următoarele considerente:

- O primă critică vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 293 C. proc. civ., raportat la art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ.

Potrivit art. 293 C. proc. civ., intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să adere la apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie, care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe.

Din economia textului, rezultă că cererea de aderare la apel trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii ca şi în cazul cererii de apel şi să fie expresă, adică să rezulte în clar voinţa părţii.

În cauză, cererea despre care pârâţii pretind că are caracterul unui apel incident nu îndeplineşte condiţiile cerute de lege, în contextul în care aceştia nu au indicat în vreun mod că doresc să adere la apelul reclamanţilor.

Un prim argument în acest sens îl constituie conţinutul împuternicirii avocaţiale a apărătorului intimaţilor prin care, în baza contractului de asistenţă juridică, acesta a fost mandatat să redacteze şi să susţină întâmpinarea din Dosarul nr. 24/1285/2011, în faţa Curţii de Apel Cluj. Acesta este şi motivul pentru care, în întâmpinare nu s-a făcut vreo referire la dispoziţiile art. 293 C. proc. civ., pentru că apărătorul şi-ar fi depăşit limitele împuternicirii.

Pe de altă parte, pârâţii nu au solicitat punerea în discuţie, în faţa instanţei de apel, a naturii juridice a „întâmpinării" la niciun moment al procesului, nici măcar înainte de începerea dezbaterilor şi nici în cadrul acestora. Mai mult, prin încheierea de şedinţă din 1 noiembrie 201, s-a consemnat comunicarea „întâmpinării" către reprezentanţii reclamantei, iar după discutarea admisibilităţii probelor, reprezentanţii pârâţilor au declarat că nu mai au alte cereri sau de invocat excepţii, solicitând respingerea apelului reclamantei.

În situaţia în care intenţia pârâţilor - apelanţi ar fi fost aceea de a apela la instituţia apelului incident, apărătorul acestora - având pregătire calificată - avea posibilitatea legală şi putea să ceară instanţei clarificarea naturii juridice a înscrisului intitulat „întâmpinare”.

Nu în ultimul rând, dacă voinţa pârâţilor ar fi fost în sensul aderării la apel, cererea ar fi trebuit timbrată în conformitate cu prevederile Legii nr. 146/1997 ca şi cererea de apel, timbraj ce trebuia satisfăcut anticipat.

În plus, toate apărările invocate prin întâmpinare au fost analizate punctual în considerentele deciziei atacate.

Concluzionând, instanţa de apel nu a avut dubii cu privire la natura juridică a cererii depuse de pârâţi şi a procedat la luarea în considerare a acesteia cu respectarea principiului disponibilităţii părţii, neconturându-se o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 293 C. proc. civ. şi nici a dispoziţiilor art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., instanţa manifestându-şi rolul activ în limitele legii.

- Nici criticile întemeiate pe aplicarea greşită a art. 109 alin. (2) C. proc. civ. raportat la art. 7201 C. proc. civ. nu pot fi primite, fiind nefondate.

Astfel, faptul că procesul verbal de conciliere a fost întocmit la două zile după înregistrarea cererii de chemare în judecată la instanţă nu este de natură a invalida procedura concilierii ce s-a derulat între părţi anterior procesului, în condiţiile în care reclamanta i-a convocat pe pârâţi pentru conciliere la 16 decembrie 2010 - dată la care pârâţii nu au onorat invitaţia, motiv pentru care s-a stabilit o nou dată pentru 28 decembrie 2010, când nu s-a putut încheia procesul verbal, acesta fiind finalizat la data de 5 ianuarie 2011.

Ambele instanţe au constatat în mod corect că reclamanta a parcurs procedura prealabilă a concilierii directe, cu respectarea condiţiilor obligatorii impuse de art. 7201 C. proc. civ.

Relativ la termenele, condiţiile, locul, mijloacele şi modalităţile de manifestare a voinţei părţilor, conţinutul concret al înscrisurilor, instanţa reaminteşte că acestea nu sunt obligatorii., astfel că nerespectarea lor nu poate atrage o eventuală nulitate a concilierii.

Din această perspectivă, dispoziţiile art. 109 C. proc. civ. nu-şi găsesc aplicabilitatea în cauză atâta vreme cât procedura prealabilă a fost efectuată şi, oricum, sancţiunea reglementată de acest articol - în situaţia în care s-ar fi constatat lipsa procedurii prealabile-nu este cea indicată de recurenţi.

În realitate, recurenţii vor să inducă ideea că întocmirea înscrisului, constând în procesul verbal de conciliere, la două zile după înregistrarea cererii de chemare în judecată ar fi de natură a atrage nevalabilitatea procedurii prealabile în sine, apreciere ce nu poate fi primită, nefiind fundamentată juridic.

Distincţia între cele două instituţii reglementate de art. 109 şi art. 105 alin. (2) C. proc. civ. este esenţială. Astfel, în timp ce art. 109 C. proc. civ. capătă incidenţă în situaţia neîndeplinirii procedurii prealabile (în situaţiile în care efectuarea acesteia este prevăzută în mod expres), dispoziţiile art. 105 alin. (2) devin incidente numai în cazul în care pârâtul va dovedi o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului de procedură.

Or, în cauză nu se pune problema lipsei procedurii prealabile, pentru considerentele expuse anterior, ci a unei eventuale nulităţi a acesteia, situaţie în care pârâţii nu au dovedit o vătămare prin aceea că procesul verbal de conciliere a fost întocmit la două zile după sesizarea instanţei.

- Critica prin care se susţine interpretarea greşită a actului dedus judecăţii, schimbarea naturii şi înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, raportat la argumentele aduse în dezvoltare nu poate constitui un veritabil motiv de nelegalitate.

Singurul argument adus în susţinerea motivului de recurs întemeiat în opinia lor pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se referă la o pretinsă confuzie a instanţelor între instituţia punerii în întârziere reglementată de art. 1079 C. civ. şi cea avută în vedere de legiuitor prin prevederile art. 7201 C. proc. civ., aceea a procedurii prealabile a concilierii, susţinându-se totodată o motivare contradictorie a instanţei de apel.

Este evident că aceste critici, precum şi cele referitoare la aplicarea pactului cornisoriu de grad III pot fi circumscrise într-o eventuală aplicare greşită a legii (art. 304 pct. 9) şi, nicidecum, motivelor de nelegalitate prevăzute de punctele 7 şi 8 ale art. 304 C. proc. civ.

În această logică, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 1079 C. civ. au fost aplicate în litera şi spiritul reglementării, instanţa de apel nefăcând vreo confuzie între cele două instituţii prin reţinerea faptului că recurenţii au fost notificaţi cu privire la neexecutarea obligaţiilor asumate prin convenţie atât prin actul de convocare la conciliere, cât şi prin cererea de chemare în judecată.

Pornind de la prevederile art. 1079 C. civ., notificarea adresată de creditor debitorului, prin executor judecătoresc, valorează punere în întârziere, dacă prin acest act i s-a adus la cunoştinţă debitorului neexecutarea obligaţiei, nefiind necesar - pentru efectul punerii în întârziere - ca prin notificare să i se pună în vedere debitorului să execute obligaţia. De asemenea, prin această reglementare legiuitorul a înţeles să dea eficienţă notificării efectuate prin intermedierea instanţei (a executorilor judecătoreşti) din considerente bazate pe reglementările în vigoare Ia momentul adoptării actului normativ.

Asta înseamnă că şi cererea de chemare în judecată va produce aceleaşi efecte ca şi o notificare întrucât acţiunea înregistrată la instanţă şi transmisă debitorului împreună cu citaţia, prin care se pretinde executarea obligaţiei ori rezoluţiunea cu daune interese constituie cea mai energică punere în întârziere a debitorului, prin ea manifestându-se intenţia clară a creditorului de a obţine fie executarea obligaţiei, fie rezoluţiunea convenţiei.

Pentru aceleaşi raţiuni, raportat la rolul punerii în întârziere, în mod corect s-a reţinut că, în materie comercială, aceleaşi efecte le poate avea şi procedura prealabilă a concilierii directe, dacă o astfel de procedură s-a derulat, iar în cauză - aşa cum s-a menţionat anterior - aceasta a fost efectuată.

- O altă critică vizează faptul că instanţa de apel s-a aflat în eroare atunci când a dezlegat pricina, raportat la întinderea drepturilor reciproce ale părţilor, interpretând în mod greşit antecontractul ce stă la baza acestora, critică ce aparent s-ar circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Examinând însă argumentele aduse în susţinerea acestei critici şi care se referă la modul în care instanţa de apel a dat eficientă pactului comisoriu de grad III se constată că sunt incidente dispoziţiile c e privesc aplicarea greşită a legii, devenind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, recurenţii se află în eroare cu privire la efectele pactului comisoriu de grad III atunci când consideră că singura posibilitate pe care ar fi avut-o la îndemână reclamanta ar fi fost aceea de a solicita executarea obligaţiei, iar numai în caz de refuz să solicite desfiinţarea contractului.

Potrivit art. 1021 C. civ., singurul în drept a aprecia şi a opta dacă este cazul să se aplice rezoluţiunea sau executarea obligaţiei este creditorul care şi-a executat întocmai propriile obligaţii, raţionamentul instanţei de apel fiind corect şi sub acest aspect, în condiţiile în care neperfectarea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică s-a datorat culpei pârâţilor, care au recunoscut că nu şi-au executat obligaţia la termenul convenit.

În ce priveşte apărarea acestora constând în intervenirea unei cesiuni de creanţă sub forma novaţiei, ambele instanţe au calificat corect această operaţiune ca având natura unei delegaţii imperfecte situaţie în care obligaţiile asumate de pârâţi prin antecontractul de vânzare-cumpărare nu s-au stins, aceştia fiind ţinuţi în continuare pe executarea obligaţiilor.

- În fine, prin ultima critică, recurenţii invocă încălcarea dreptului la apărare prin aceea că le-a fost respinsă administrarea probei testimoniale.

În condiţiile în care instanţa de apel a pus în discuţie admisibilitatea probelor propuse de fiecare dintre părţi, fiind atributul acesteia de a aprecia asupra pertinenţei, concludentei şi utilităţii acestora în soluţionarea cauzei nu se poate reţine o încălcare a dreptului la apărare, critica recurenţilor fiind nefondată.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a reclamantei SC W.T. SRL Cluj Napoca.

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţii S.D.M. şi S.O.I. împotriva sentinţei civile nr. 222/2011 din 8 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 decembrie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 4832/2012. Civil. Rezoluţiune contract....  ICCJ. Decizia nr. 4887/2012. Civil. Acţiune în anulare a... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 4865/2012. Civil. Rezoluţiune contract. Recurs