ICCJ. Decizia nr. 4887/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin Sentința civilă nr. 904 din 13 mai 2010 a Tribunalului Constanța a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei F.I., fiind însă admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC C.S. SA, cu consecința respingerii acțiunii față de pârâții SC C.S. SA, Prefectul jud. Constanța, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
A fost admisă în parte acțiunea reclamantei F.I. în contradictoriu cu pârâții Orașul Eforie prin Primar, Primăria Orașului Eforie, SC C.I. SRL Constanța, R.Ș., D.A. și M.F.
Pârâții Orașul Eforie prin Primar și Primăria Orașului Eforie au fost obligați să acorde reclamantei, în compensare, alte bunuri sau despăgubiri bănești în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, pentru imobilul situat în intravilanul Orașului Eforie, în prezent nr. lot 39, compus din teren în suprafață de 600 m.p. și construcție - Vila P. (fosta Vila A.).
Au fost respinse capetele de cerere privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, autentificate sub nr. 1739 din 13 septembrie 2001 cel încheiat între SC C.S. SA în calitate de vânzător și SC C.I. SRL în calitate de cumpărător; sub nr. 7219 din 20 octombrie 2003 la BNP C.B. încheiat între SC C.I. SRL în calitate de vânzător și R.S. în calitate de cumpărător și cel autentificat sub nr. 690 din 24 martie 2005 la BNP J.B.
Instanța de fond a stabilit sub aspectul calității procesuale active a reclamantei, că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 20778 din 02 octombrie 1926, transcris sub nr. 3862/1926, autoarea numitei F.I. a dobândit de la J.M. dreptul de proprietate asupra unui teren în suprafață de 600 mp. situat în stațiunea balneară Movilă Techirghiol (actuala Eforie Sud), str. T.., teren pe care au fost edificate ulterior două construcții, cu 9 camere - "Vila A.". Că succesiunea de pe urma autoarei sale a fost probată prin actele de stare civilă ce atestă descendența din autorii F.M. și F.D. - motiv care a fundamentat respingerea excepției lipsei calității procesuale active.
Cu notificarea nr. 297 din 14 februarie 2002 reclamanta a declanșat, în temeiul Legii nr. 10/2001, procedura administrativă pentru restituirea acestor imobile.
Asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a SC C.S. SA, tribunalul a stabilit că prin contractul de vânzare-cumpărare din 11 septembrie 2001, această societate a înstrăinat Vila "A." ce făcea parte din activul său patrimonial, precum și suprafața de teren de 325 mp aferentă construcției, către SC C. SRL, astfel încât nu numai la data introducerii acțiunii, ci și la data depunerii notificării, această entitate nu mai avea calitatea de unitate deținătoare.
Instanța de fond a mai arătat că față de împrejurarea că în anul 1950, imobilul se afla încă în posesia lui A.M., nefiind prezentat nici un act de preluare ulterioară a imobilului în proprietatea statului, se naște o prezumție de preluare abuzivă - ipoteza prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001.
S-a făcut referire la art. 45 alin. (2) (fost 46 alin. (2)) din Legea nr. 10/2001 în considerarea netemeiniciei cererii în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1259 din 11 septembrie 2001 încheiat între cele două societăți, pe considerentul bunei credințe a părților contractante - încheierea acestuia la o dată anterioară celei de 14 februarie 2002 de depunere a notificării depuse de către reclamantă. Instanța de fond a avut în vedere deopotrivă faptul că translația dreptului de proprietate a operat în considerarea clauzelor contractului de locație datat 1998, în baza căruia utilizatorul SC C.I. SRL a efectuat investiții la activul "P.", fostă Vila "A.".
Aceleași argumente au fost avute în vedere cu privire la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare subsecvente.
Instanța de fond s-a raportat și la concluziile expertului topograf desemnat în cauză, care a arătat că lotul în litigiu, în prezent lot nr. 39, aparține în parte pârâților subdobânditori: 325 mp. lui SC C. SRL, în prezent lui R.Ș.; 50,19 mp., cu nr. cadastral xxx și 75,93 mp., cu nr. cadastral yyy se află în proprietatea Consiliului Local Eforie și în folosința numiților F.P. și F., care au dobândit, în temeiul Legii nr. 112/1995, dreptul de proprietate asupra construcțiilor; 127,20 mp., cu nr. cadastral qqq, proprietatea Consiliului Local Eforie, construcțiile fiind înscrise în favoarea SC U. SRL. Din situația juridică depusă la data de 20 aprilie 2010 de către unitatea administrativ-teritorială rezultă că această suprafață de teren se află în prezent în folosința numiților B.M. și E., ca urmare a înstrăinării construcției deținute de SC U. SRL.
S-a stabilit astfel, că în raport de situația juridică și de vocația legală a chiriașilor cumpărători asupra terenului aferent construcțiilor cumpărate, reclamanta este îndreptățită doar la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
împotriva acestei hotărâri a declarat apel, în termen legal, atât reclamanta F.I., cât și pârâții SC C.S. SA, Orașul Eforie și Primăria Orașului Eforie.
Apelanta reclamantă F.I. a susținut că în mod greșit s-a respins cererea sa de restituire în natură a acestei construcții, cu terenul aferent de 600 mp, câtă vreme textul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 stabilește păstrarea calității de proprietar avută la data preluării bunului fără titlu valabil, autoarea sa transmițând așadar această calitate și notificatoarei.
S-a arătat că față de situația juridică a imobilului preluat prin efectul Decretului nr. 92/1950, erau pe deplin incidente dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 7 din Legea nr. 10/2001, privind restituirea în natură.
Apelanta a susținut că deși a transmis Prefecturii Constanța notificarea sa formulată în februarie 2002, acest demers nu a fost soluționat în termenul de 60 de zile reglementat prin lege, deși a fost justificată calitatea sa de persoană îndreptățită.
S-a solicitat totodată să se constate că notificarea din 13 februarie 2002 evocată de SC C.S. SA ca fiind formulată de numita B.M.I.A., nu are nici o legătură cu cea formulată de reclamanta F.I.
Cât privește calitatea procesuală a pârâților, apelanta reclamantă a reiterat-o prin prisma exercitării posesiei asupra bunului, prin actele succesive de vânzare. Astfel, după deținerea imobilului de către mătușa sa, A.(A.)M., acesta a intrat în proprietatea statului urmare naționalizării, după care a trecut în administrarea C.S. S.A., iar ulterior, conform actelor translative de drepturi, în posesia societății C.I. SRL și a persoanelor fizice pârâte.
Apelanta a criticat respingerea capătului de cerere vizând constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare evocate, argumentându-se că această sancțiune se impune în raport de reaua-credință a pârâților inițiali, în contractul încheiat la 11 septembrie 2001 fiind inserată mențiunea că societatea cumpărătoare și-a asumat riscul revendicării imobilului de către fostul proprietar, probând astfel că avea cunoștință de regimul juridic al imobilului. Sunt deci aplicabile dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, coroborate cu dispozițiile art. 966 - 968 C. civ.
Că raporturile juridice ulterioare au fost încheiate în vederea îngreunării posibilităților reclamantei de a obține măsura reparatorie a restituirii în natură, vânzarea făcută de SC C.I. SRL fiind realizată către pârâta R.Ș., care deținea ca asociat 99% din capitalul social al acestei societăți.
Apelanta reclamantă a susținut că aceste vânzări succesive au fost făcute în deplină cunoștință de cauză de către pârâți asupra situației juridice a bunului și prin concursul autorităților locale, interesul fiind fraudarea intereselor sale; s-a făcut trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în privința relevanței bunei-credințe față de dreptul evocat de titularul de drept al bunului, în contextul art. 1 din Protocolul I al Convenției.
S-a solicitat, în consecință, admiterea căii de atac și, pe fond, admiterea acțiunii în totalitate.
Apelanții Orașul Eforie prin Primar și Primăria Orașului Eforie au criticat, la rândul lor, soluția de primă instanță care a reținut în persoana reclamantei calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, pentru acest bun.
S-a arătat că pe autoarea reclamantei o chema A.M., iar nu M.A., iar din actele de stare civilă și de succesiune depuse nu reiese identitatea între aceste două persoane. Nici un act nu atestă că A.M. este născută din aceeași părinți ca și A.F., tatăl reclamantei, ori că A.F. s-ar fi căsătorit cu S.M., precum și că ar fi chemat-o A., iar nu M.A. S-a susținut că în fapt nici nu există identitate, astfel cum o atestă depunerea notificării, la SC C.S. SA, de către B.M.I.A., o persoană în viață la data depunerii notificării și care nu putea fi moștenită de F.I.
Apelanții pârâți autorități locale au mai criticat și reținerea situației juridice a terenului ca intrând sub incidența Legii nr. 10/2001, care nu apare ca fiind preluat abuziv de către stat, reclamanta neaducând dovezi că autoarea sa ar fi deținut proprietatea la momentul preluării abuzive invocate - art. 23.1 lit. d) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
Că din moment ce instanța de fond aplică o prezumție relativă de preluare abuzivă, autoritățile locale sunt puse în situația de a face dovada unui fapt negativ.
Apelanta pârâtă SC C.S. SA a reiterat în criticile formulate în apel excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, transpusă asupra calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în condițiile legii speciale, precum și excepția prescripției dreptului la acțiune cât privește constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare pe temeiul art. 45 din Legea nr. 10/2001. Aceste apărări au justificat de altfel interesul în promovarea căii de atac.
în privința primei excepții, apelanta a susținut - ca și pârâții autorități publice - că nu există identitate între A.(A.)M. și B.M.I.A., ultima fiind cea care a depus notificarea din 13 februarie 2002, ca titulară a dreptului de proprietate.
A doua excepție se referă la greșita înlăturare, de către judecătorul fondului, a excepției prescrierii dreptului la acțiune cât privește constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare din perspectiva art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia civilă nr. 343/C din 28 iunie 2012 Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a admis apelul formulat de apelanta reclamantă F.I., prin mandatar I.M., împotriva Sentinței civile nr. 904 din 13 mai 2010 pronunțată de Tribunalul Constanța, în contradictoriu cu pârâții SC "C.S." SA, Orașul Eforie prin Primar și Primăria Orașului Eforie, SC C.I. SRL, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Prefectul județului Constanța, R.Ș., D.A. și M.F.
A schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a SC C.S. SA și a obligat această pârâtă să propună acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 pentru construcția - Vila "A." (actuală "P.").
S-au menținut restul dispozițiilor hotărârii apelate.
S-a respins apelul formulat de pârâții SC "C.S." SA, Orașul Eforie prin Primar și Primăria Orașului Eforie împotriva aceleiași sentințe.
Curtea de Apel a reținut următoarele:
Asupra calității reclamantei de persoană îndreptățită la restituire.
Motivul comun de critică al apelanților pârâți, legat de inexistența identității între A.(A.)M. și B.M.I.A., cu consecința negării pentru reclamanta din prezenta cauză a calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru acest imobil, este vădit nefondat.
Astfel cum rezultă atât din actele de stare civilă depuse în fond, cât și din înscrisurile care au însoțit notificarea nr. 181/2002 depusă de B.M.I.A., autoarea reclamantei - A.(A.)M. - era soția numitului S.M., aspect care rezultă fără dubiu din actul de vânzare-cumpărare datat 2 octombrie 1926 prin care i s-a înstrăinat autoarei reclamantei, cu autorizația dată de soțul său, terenul de 600 mp ce a făcut obiectul notificării din februarie 2002 depuse de F.B.I.
B.M.I.A. a fost succesoarea mamei sale, E.T., care la rândul său era sora numitului S.M., cei doi fiind copiii lui C.M.
în consecință, este evident că A.M. - titulara dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în baza actului de vânzare-cumpărare datat 2 octombrie 1926 - nu este una și aceeași persoană cu nepoata de soră a soțului său, S.M. (B.M.I.A.), iar întrucât F.I. este probată a fi unica acceptantă a succesiunii mătușii sale pe linie paternă (tatăl reclamantei fiind A.F.), calitatea sa procesuală activă, ca și calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent a fost corect reținută din acest punct de vedere în primă instanță.
Faptul că nu s-a prezentat un certificat de căsătorie nu constituie un impediment în analiza calității de persoană îndreptățită, câtă vreme însuși titlul autoarei reclamantei atestă calitatea de soți a numiților S. și A.M., vânzarea bunului fiind realizată de către fratele soțului său, J.M.
Prin urmare, este nefondat acest motiv de critică formulat de apelanții Orașul Eforie și Primăria Orașului Eforie, cât și de SC C.S. SA.
Asupra raportării bunului litigios la sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Apelanții pârâți Orașul Eforie și Primăria Orașului Eforie au apreciat că nu s-a probat deținerea bunului de către fostul titular al dreptului, la momentul prezumtivei preluări abuzive de către stat.
în mod judicios instanța de fond a stabilit că imobilul regăsit în patrimoniul unei terțe persoane după probarea preluării de către stat poate fi supus prezumției de preluare abuzivă, de la autoarea reclamantei, în condițiile în care A.S.M. figurează pe Tabelul cu proprietăți naționalizate conform Decretului nr. 92/1950, cu două corpuri de clădire având 9 camere, la adresa din str. D.
Nu se poate afirma că trebuie dovedită deținerea efectivă de către autoarea reclamantei a bunului până la momentul deposedării, pentru că altfel s-ar impune - în opinia autorității locale - să se facă dovada unui fapt negativ, fiind evident că în cauză asupra acestui imobil a operat naționalizarea, în temeiul actului normativ menționat.
Așadar, imobilul intră fără discuție sub incidența dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001.
Asupra operării prescripției dreptului de a cere constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare în raport de disp. art. 45 din Legea nr. 10/2001.
Critica menționată, susținută în apelul SC C.S. SA, este nefondată, instanța de fond stabilind corect prin încheierea interlocutorie din 4 iunie 2009 că textul art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 republicată nu putea viza decât contractele de vânzare-cumpărare perfectate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar nu și pe cele ulterioare acestui moment.
în literatura juridică și în jurisprudență s-a arătat că termenul de un an, derogatoriu de la prevederile dreptului comun, a urmărit constrângerea persoanelor interesate, în a acționa în acest scurt răstimp pentru verificarea în instanță a legalității actelor translative de drepturi, generate inclusiv în procesul de privatizare; scopul stabilirii unui termen de doar un an pentru promovarea acțiunilor în constatarea nulității a fost asigurarea securității raporturilor juridice și clarificarea, într-un termen rezonabil, a legalității acestor acte juridice.
Contractele de vânzare-cumpărare contestate în prezentul litigiu au fost însă încheiate după intrarea în vigoare a legii speciale, situație în raport de care nu se aplică termenul de un an reglementat de textul menționat.
Asupra apelului reclamantei vizând neacordarea în natură a bunului, urmare menținerii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate asupra imobilului.
Este real că textul art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 stabilește că imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini.
Această premisă nu poate veni, însă, în contradicție cu norma art. 45 din lege potrivit cu care existența unui act juridic de înstrăinare implică verificarea valabilității lui, restituirea neputând opera mai înainte de a se stabili că acela care deține imobilul în prezent nu are, la rândul său, un titlu valabil și un drept care pune în discuție existența în patrimoniul său a unui "bun" supus protecției art. 1 din Protocolul I al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Astfel fiind, sintagma "indiferent în posesia cui se află în prezent" nu se referă și la terțe persoane care au dobândit imobilul printr-un titlu prezumat a fi valabil până la dovada contrară, ci la entitățile care au calitatea potrivit legii de unități deținătoare și care exercită o posesie viciată din perspectiva dreptului de proprietate afirmat de persoana îndreptățită și al caracterului ilegitim al titlului statului.
Fiind însă pusă în discuție respectarea legii la momentul transmiterii de către SC C.S. SA a dreptului de proprietate asupra bunului către SC C.I. SRL, instanța de fond a apreciat greșit că prima societate nu ar avea calitate procesuală pasivă, această critică a apelantei reclamante fiind întemeiată.
în determinarea conformității cu legea a contractului de vânzare-cumpărare din 11 septembrie 2001 încheiat între cele două societăți, judecătorul fondului a stabilit corect că nu se poate aprecia că părțile contractante au fost de rea-credință, încheind raportul juridic sub imperiul unei intenții de fraudare a intereselor reclamantei, câtă vreme înstrăinarea s-a realizat în considerarea contractului de leasing imobiliar din 11 decembrie 2000 și a obligațiilor asumate în acest sens de părți, la un moment la care reclamanta nu formulase încă notificare (acest demers fiind inițiat față de Prefectura jud. Constanța la 14 februarie 2002).
în absența acestui demers ori a unei notificări vizând intenția de a pretinde bunul conform noilor reglementări intrate în vigoare în februarie 2001, contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu SC C.I. SRL, deși perfectat după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu putea fi constatat nul.
Pe de altă parte, este întemeiată apărarea apelantei pârâte SC C.S. SA conform căreia este contrar principiului neretroactivității legii să se aibă în vedere incidența art. 20 alin. (41) din Legea nr. 247/2005 (în realitate, pct. 50 din art. 1 al Titlului I al Legii nr. 247/2005) care a completat la 22 iulie 2005 art. 21 din Legea nr. 10/2001 cu alin. (5), în sensul sancționării cu nulitatea absolută a înstrăinării, concesionării, locației de gestiune, asocierii în participațiune, ipotecării, locațiunii, precum și orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaș, schimbarea destinației, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri și/sau construcții notificate potrivit prevederilor prezentei legi, până la soluționarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare, generate de prezenta lege.
Această normă a intrat în vigoare și își produce efectele ex nunc, fără a privi actele juridice încheiate anterior acestui moment, iar în speță, actele translative de drepturi încheiate de SC C.I. SRL, ca și între R.Ș. și cetățenii irlandezi D. și M. sunt atât anterioare formulării prezentei acțiuni, cât și adoptării textului art. 21 alin. (41) - devenit art. 21 alin. (5) după republicarea Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, simpla existență a notificării apelantei reclamante din 14 februarie 2002 către Prefectura Constanța nu prezumă reaua-credință a tuturor acestor pârâți în perfectarea actelor translative de drepturi, nefiind făcută dovada eludării legii cu conivența frauduloasă a autorității locale, cum s-a susținut în apel.
Nu se va putea totodată susține - în absența unor probe în acest sens - că prin inserarea în contractul de vânzare-cumpărare inițial (art. 5) a mențiunii că este posibilă revendicarea bunului în temeiul Legii nr. 10/2001 și a clauzei de exonerare de răspundere a vânzătorului SC C.S. SA pentru evicțiune, părțile ar fi știut de existența vreunui demers prealabil notificării. Acest fapt atestă doar că era cunoscut regimul juridic al bunului, nu și că exista interesul neexteriorizat al unei persoane care se considera îndrituită la măsuri reparatorii în temeiul legii speciale; pe de altă parte, demersurile minime la care face trimitere apelanta reclamantă nu se puteau referi decât la verificarea existenței unei acțiuni în revendicare clasice ori a notificării (ambele demersuri fiind însă inexistente la momentul încheierii contractului).
S-a reținut că, din această perspectivă, instanța de fond a dat o dezlegare corectă prin aplicarea principiului error communis facit jus, stabilind că pentru niciunul dintre aceste raporturi juridice nu s-a probat că părțile contractante aveau cunoștință de demersurile preconizate ale reclamantei.
Toate aceste elemente, precum și împrejurarea că acest imobil a suferit modificări de regim juridic, părți ale acestuia fiind înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, iar altele - prin actele translative de drepturi menționate, converg spre soluția judicioasă reținută de instanța de fond, a menținerii contractelor contestate și stabilirii dreptului la măsuri reparatorii prin echivalent.
în consecință, critica legată de nulitatea contractelor și de greșita înlăturare a cererii de restituire în natură a bunului este nefondată.
în raport de toate aceste considerente, având în vedere că s-a dovedit întemeiată doar critica din apelul reclamantei, vizând calitatea procesuală pasivă a societății apelante, s-a admis apelul formulat de reclamanta F.I., cu consecința schimbării în parte a sentinței apelate și respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive a SC C.S. SA.
întrucât această pârâtă a avut la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 calitatea de unitate deținătoare, SC C.S. SA a fost obligată să propună acordarea către reclamantă de despăgubiri în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, pentru construcția - Vila "A." (actuală "P.").
împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs reclamanta F.I. și pârâții Orașul Eforie prin Primar și Primăria Orașului Eforie.
Reclamanta F.I., a criticat decizia invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în dezvoltarea acestui motiv de recurs s-au adus următoarele argumente:
în mod nelegal instanța a reținut legalitatea tuturor contractelor de vânzare-cumpărare și pentru care s-a cerut constatarea nulității absolute, în raport de data încheierii acestora și de dispozițiile Legii nr. 10/2001.
în mod nelegal instanța a reținut că nu există cauze de nulitate absolută a acestor contracte, motivat de faptul că pârâții cumpărători au fost de bună-credință la încheierea contractelor, în condițiile în care s-a făcut dovada că primul cumpărător și-a asumat riscul vânzării, având cunoștință despre regimul juridic al imobilului iar toți ceilalți pârâți vânzători au avut reprezentarea caracterului litigios al bunului, actele de înstrăinare fiind încheiate pentru fraudarea legii, având un evident caracter ilicit și imoral, invocarea principiului erorr communis facit jus fiind greșită.
S-a susținut că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra cererii privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între Primăria Eforie și R.Ș. în anul 2008 privind vânzarea suprafeței de 133,91 m.p. și asupra posibilității de restituire a suprafețelor deținute de F.P. și F., și respectiv SC U. SRL unitate ce aparține de Consiliul local Eforie.
Orașul Eforie prin Primar și Primăria orașului Eforie a criticat decizia invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în dezvoltarea acestui motiv de recurs s-au susținut următoarele argumente:
S-a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 3 alin. (1) lit. (a) coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și a dispozițiilor art. 23.1 lit. d) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007.
Imobilul situat în prezent în Eforie Sud, str. D., figurează la poziția 401 din Decretul nr. 92/1950 în str. R., fiind naționalizat de la ultimul proprietar, A.S.M.
Conform art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora.
Art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 stipulează că de prevederile legii beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite.
Prin reparațiile instituite de Legea nr. 10/2001 legiuitorului a înțeles să acorde acest beneficiu numai persoanelor fizice care aveau calitatea de proprietari ai imobilelor la momentul preluării abuzive a acestora sau moștenitorilor lor legali sau testamentari.
Prin urmare, restituirea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 se limitează numai la proprietarii menționați în actele de preluare sau la clasa imediat următoare de moștenitori, fără a putea invoca vreun drept asupra acestor imobile, persoane aflate într-o categorie succesivă de moștenitori, îndepărtată, străini în raport de proprietarul inițial.
Prin prisma textelor de lege mai sus citate, în mod nelegal Curtea de Apel a reținut că reclamanta F.I. are calitatea de persoana îndreptățită.
Astfel primul moștenitor testamentar al proprietarului A.S.M. este R.C., ea fiind, în sensul legii îndreptățită la restituire.
F.I. este moștenitor testamentar al numitei R.C., prin urmare cererea sa de restituire este susținută prin prisma calității de moștenitor testamentar pe care o are după R.C. și nu ca descendent direct (testamentar) după mătușa sa A.M.
A.(A.)M. nu a înțeles să dispună prin testament în favoarea nepoatei F.I. (deși avea această posibilitate) ci a dorit să lase averea sa unei alte nepoate de soră, respectiv R.C.
Ținând seama de voința legiuitorului, F.I. nu poate avea calitate de persoană îndreptățită la restituire.
Recursurile sunt fondate pentru următoarele considerente:
Restituirea în natură este condiționată de Legea nr. 10/2001, de constatarea nulității actelor juridice de înstrăinare, încheiate anterior intrării în vigoare a legii, actele de înstrăinare încheiate după intrarea în vigoare a legii fiind declarate în mod expres ca fiind nule de drept, dacă au privit imobile restituibile în natură conform legii.
Din economia reglementărilor cuprinse în dispozițiile art. 45 rezultă că nulitatea actelor de înstrăinare a imobilelor, ce cad sub incidența acestei legi, încheiate după intrarea în vigoare a legii, constituie o chestiune prejudicială, a cărei soluție poate avea o înrâurire covârșitoare asupra dreptului pretins judecății, respectiv restituirii în natură a bunului, întrucât Legea nr. 10/2001 nu prevede norme de competență diferită, ambele cereri, atât acțiunea în nulitate, cât și contestația întemeiată pe dispozițiile art. 26 alin. (3), trebuind soluționate împreună, în ordinea arătată, de aceeași instanță, jurisdicția de fond pornind de la Tribunal, aplicarea legii impunând rezolvarea cu celeritate a cererilor de restituire în natură a imobilelor preluate în mod abuziv.
Acțiunea în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare are ca temei norme din Legea nr. 10/2001, și această lege este cu vocație generală, aplicându-se atât persoanelor fizice cât și juridice implicate în restituirea bunurilor, litigiul fiind unul civil, chiar dacă actele juridice de înstrăinare s-au încheiat între societăți comerciale.
Litigiul nu pune în discuție comercialitatea actului dedusă din actele și faptele de comerț sau natura comercială a contractelor de înstrăinare, ci legalitatea transmiterii dreptului de proprietate, în condițiile în care începuse procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, respectiv operase indisponibilizarea imobilelor restituibile pe calea legii speciale, începând cu data de 14 februarie 2001.
Raportarea instanțelor în analiza cauzelor de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare din 11 septembrie 2001, la momentul depunerii notificării este greșită, intrarea în vigoare a legii marcând momentul indisponibilizării bunurilor restituibile precum și momentul în funcție de care se face identificarea unității deținătoare, care are obligația de a soluționa notificarea.
Existența contractului de leasing imobiliar din 11 decembrie 2000, nu poate fi invocată ca temei a legalității contractului nr. 1259/2001, în condițiile în care legea specială a prevăzut indisponibilizarea bunului restituibil, fiind interzisă orice formă de transfer a proprietății.
Este adevărat că dispozițiile art. 21 alin. (5) au fost introduse prin dispozițiile Legii nr. 247/2005 și aceste dispoziții produc efectele ex nunc, fără a privi actele juridice încheiate anterior acestui moment, însă chiar Legea nr. 10/2001, în forma sa inițială a prevăzut principiul restituirii în natură, persoana îndreptățită având dreptul să solicite bunul în natură, în starea în care se afla și liber de orice sarcini, faptul că bunul făcea obiectul unui contract de leasing imobiliar cu clauză de vânzare, neconstituind un impediment legal de la restituirea în natură, persoana îndreptățită solicitând restituirea în natură, și urmând să se subroge în drepturile persoanei juridice în contractul încheiat, dacă acesta a fost încheiat potrivit legii - art. 14 din Legea nr. 10/2001 (forma inițială).
Numai dacă persoana îndreptățită ar fi optat pentru măsuri reparatorii în echivalent, persoana juridică putea să înstrăineze bunul.
Nelegalitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 1259/2001 trebuie să fie analizată de către instanțe în raport de temeiul juridic invocat de către parte, cauza ilicită și frauda la legea specială, reținerea că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 21 alin. (5), întrucât aceste dispoziții nu pot retroactiva fiind greșită în raport de temeiul juridic al cererii de constatare a nulității invocate de către parte - cauza ilicită și frauda la lege, instanțele având obligația să analizeze acțiunea în raport de temeiul juridic invocat.
Legea definește cauza ilicită ca fiind acea prohibită de lege, contrară bunelor moravuri și ordinii publice.
Un act juridic se socotește săvârșit în frauda legii când anumite norme legale sunt folosite nu în scopul în care au fost edictate, ci pentru eludarea altor norme legale imperative.
Chiar dacă Legea nr. 10/2001, în vigoare la 11 septembrie 2001, la momentul încheierii contractului de vânzare, nu prevedea nicio indisponibilizare legală temporară, aceasta instituia obligația imperativă de restituire în natură a bunurilor preluate abuziv, unitatea neavând posibilitatea de a opta între restituirea în natură și acordarea de măsuri în echivalent, decât în măsura în care persoana îndreptățită își manifesta opțiunea în acest sens.
Faptul că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nu erau în vigoare dispozițiile art. 21 alin. (5), care au prevăzut în mod expres indisponibilizarea bunului, nu împiedica instanța de a analiza legalitatea actului de înstrăinare în raport de cauzele de nulitate invocate și care impunea analiza probatoriului administrat, fapt ce nu s-a realizat.
De asemenea, se constată că instanțele nu au analizat legalitatea celorlalte contracte de vânzare-cumpărare, în raport de cauzele de nulitate invocate, reținând în mod greșit că buna-credință a acestora trebuie raportată la momentul depunerii notificării și nu la momentul intrării în vigoare a legii.
Se constată că deși instanța de fond a fost sesizată și cu privire la constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 31 martie 2008, instanța a omis să se pronunțe și asupra acestui capăt de cerere.
Având în vedere aceste considerente, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. s-a admis recursul, s-a casat decizia și sentința și s-a trimis cauza spre rejudecare la prima instanță.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4888/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4854/2012. Civil → |
|---|
