ICCJ. Decizia nr. 5115/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Caraș-Severin, sub nr. 2074/115/2010, reclamantul S.O.P. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 300.000 euro, reprezentând daunele morale pentru condamnarea politică a tatălui său, I.S. la 3 ani și 6 luni închisoare, pe motivul că în casa lor a fost găzduit N.C., care a deținut funcții politice în guvernul A.
în drept, a invocat dispozițiile Legii nr. 211/2009.
Prin Sentința civilă nr. 1068 din 10 iunie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea și a obligat pe pârât să plătească reclamantului echivalentul în RON, la data efectuării plății a sumei de 35.000 euro.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul, în baza probatoriului administrat în cauză, a reținut că reclamantul este fiul preotului I.S. care, în baza Deciziei penale nr. 14903/1948, a fost condamnat la 3 ani și 6 luni întrucât l-a ascuns în casa sa pe N.C., care a fost condamnat la 15 ani închisoare, deoarece a deținut funcții politice în guvernul A. și la casa regală. Tatăl reclamantului a executat în total 5 ani de detenție.
în baza Decretului-lege nr. 118/1990, reclamantului i s-a acordat o indemnizație lunară de 31.734 ROL, cu indexări lunare din 1 iunie 1996.
Tribunalul a apreciat că urmare a detenției, tatăl reclamantului a avut de suferit atât fizic, cât și psihic din cauza bătăilor primite, de proasta alimentație, de lipsa de asistență medicală, de umilințele suportate și de muncile foarte grele la care a fost supus, iar după eliberare a rămas o persoană bolnavă, care nu a mai putut să muncească la capacitate normală pentru a-și întreține familia, fiind în continuare persecutat, găsindu-și foarte greu un loc de muncă și acela inferior pregătirii sale și mult mai prost plătit.
Din cauza condamnării politice suferite de tatăl său, accesul reclamantului la viața socială și politică a comunității a fost restrâns, fiind privat de posibilitatea continuării educației, de un loc de muncă corespunzător pregătirii sale ori mai bine remunerat.
Tribunalul a apreciat că toate aceste restricții au adus atingere valorilor ce definesc personalitatea umană, valori ce se referă la existența fizică a omului, la sănătatea și integritatea corporală, la demnitate, onoare și alte valori similare (printre care și accesul la învățătură), valori cuprinse în drepturile și libertățile fundamentale ale omului.
La stabilirea cuantumului daunelor morale, tribunalul a avut în vedere repercusiunile asupra stării generale a sănătății, precum și a posibilității persoanei de a se realiza deplin pe plan social, personal și familial, apreciind că suma de 35.000 euro reprezintă o indemnizație echitabilă.
împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul.
Prin Decizia civilă nr. 967 din 16 iunie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul pârâtului și a schimbat sentința apelată, în sensul că a respins în totalitate acțiunea reclamantului.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut cele ce urmează:
Prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat ca fiind neconstituțională întreaga O.U.G. nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecință juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ, la momentul soluționării apelului, iar prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, aceiași Curte Constituțională a declarat ca neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ, a hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție legală declarată neconstituțională.
Curtea Constituțională a motivat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este neconstituțional deoarece fost adoptat de legiuitorul intern cu încălcarea normelor imperative de tehnică legislativă, prevăzute în Legea nr. 24/2000, această împrejurare determinând existența unor reglementări paralele, cu aceleași conținut și finalitate, ceea ce nu este admisibil pentru ordinea constituțională.
De asemenea, Curtea Constituțională a mai reținut că textul de lege analizat, astfel cum este redactat, este prea vag și încalcă regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice, acest aspect fiind de natură a conduce la apariția unor soluții judiciare total diferite, pronunțate în cauze care au același temei juridic.
Sunt încălcate astfel regulile privind existența unei norme de drept accesibile precise și previzibile, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărâre din 5 ianuarie 2000 în cauza Beyeler contra Italiei).
Aceeași Curte Constituțională a mai reținut că textul în analiză nu definește o reglementare clară și adecvată sau proporțională care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări și violări ale drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Față de această motivare și mai ales de soluția Curții Constituționale, prezentată mai sus, instanța de apel a constatat că, în speță, la data soluționării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat și admis acțiunea de către tribunal.
Instanța de apel a mai reținut că nu poate subzista nici susținerea că anterior deciziei Curții Constituționale reclamantul ar fi fost proprietarul unui "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanță a dat o soluție de admitere totală sau parțială a acțiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiției stabilite de către norma juridică specială, și, mai ales, izvorul acestui drept este însăși reglementarea din legea specială, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Conchizând, instanța de apel a reținut ca fiind declarat neconstituțional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate, astfel că, în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii acestui bun de către legiuitorul intern, acțiunea reclamantului, cât și soluția judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituționale și juridice.
împotriva acestei decizii, reclamantul a declarat recurs, neîncadrat în drept.
Prin criticile formulate, reclamantul face o prezentare a situației de fapt, arătând că datorită arestării tatălui său, mama sa împreună cu cei cinci copii au rămas pe drumuri, fără ajutor întrucât toată averea le-a fost confiscată. Recurentul-reclamant mai arată că din cauza condamnării politice suferite de tatăl său nu a avut acces educație, fiind declarat respins la intrarea în facultate datorită dosarului politic. Susține că este îndreptățit la acordarea de despăgubiri întrucât întrunește condițiile prevăzute de lege pentru acordarea acestora având în vedere prejudiciul moral suferit de tatăl său.
înalta Curte, la termenul din 29 iunie 2012, a pus în discuție excepția nulității recursului, față de prevederile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., pe care o va admite pentru următoarele considerente:
Conform art. 3021alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, printre altele, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Aceste motive trebuie să se subsumeze cazurilor de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. și, deși nu se prevede în mod expres, fără dubiu, trebuie să vizeze soluția pronunțată de instanța a cărei hotărâre se atacă.
Astfel, prin decizia dată, instanța de apel a schimbat în tot soluția primei instanțe prin care reclamantului i-au fost acordate daune morale, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, în aplicarea efectelor Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, în condițiile în care decizia recurată a fost pronunțată la 16 iunie 2011, deci, ulterior momentului producerii efectelor obligatorii ale deciziei Curții Constituționale.
în aceste condiții, era necesar ca recurentul-reclamant să formuleze critici care să vizeze decizia instanței de apel prin care cererea sa de despăgubiri a fost respinsă, ca urmare a pronunțării deciziei Curții Constituționale și nu să invoce aspecte privind fondul cauzei. Motivele de recurs trebuie să vizeze vicii de nelegalitate, expres și limitativ reglementate prin dispozițiile art. 304 C. proc. civ.
Așadar, prin motivele de recurs, partea nemulțumită de soluția pe care o atacă este ținută a-și conforma conduita procesuală la normele imperative ale art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., fiind astfel îndrituită la a susține numai critici de nelegalitate prin care să combată argumentele expuse de instanța anterioară în considerentele deciziei ce face obiectul recursului, ceea ce în speță nu se verifică.
în consecință, înalta Curte, reținând că recurentul-reclamant și-a încălcat aceste obligații procedurale, a constatat că în cauză a devenit incidentă sancțiunea nulității căii de atac, reglementată de art. 306 alin. (3) C. proc. civ., sens în care s-a dispus.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5234/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5114/2012. Civil → |
|---|
