ICCJ. Decizia nr. 5225/2012. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5225/2012
Dosar nr. 9179/1/2011
Şedinţa publică din 12 septembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 182 din 17 ianuarie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, s-a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanţii B.C. şi B.I. împotriva Deciziei nr. 232 A din 25 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Înalta Curte a reţinut că instanţa de apel a analizat cauza prin prisma principiului tantum devolutum quantum apelatum şi a probelor administrate, cât şi a Deciziei civile nr. 1178 din 19 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti.
Din perspectiva acestora, există putere de lucru judecat, situaţie în care nu sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 1/2009, cu atât mai mult cu cât potrivit art. 1 C. civ., legea dispune numai pentru viitor, ea nu are putere retroactivă.
Dispoziţiile art. 501 nu-şi găsesc aplicabilitate în cauză cu atât mai mult cu cât chiar recurenţii învederează în motivele de recurs (recursul reclamanţilor) că deşi au obţinut obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata preţului actualizat achitat de ei în anul 1996, acest lucru nu s-a putut realiza întrucât Ministerul Finanţelor Publice a refuzat punerea în executare a hotărârii judecătoreşti.
Or, în aceste condiţii în care chiar recurenţii recunosc existenţa puterii de lucru judecat în ce priveşte obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata preţului actualizat, instanţa de apel a făcut o legală interpretare şi aplicare a legii, nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Critica legată de motivarea necorespunzătoare a hotărârii, în condiţiile în care considerentele hotărârii se circumscriu exigenţelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a apreciat ca nefondată.
Motivarea hotărârii nu este o problemă de volum ci una de conţinut şi esenţă.
Împotriva acestei decizii, contestatorii B.C. şi B.I., au formulat contestaţie în anulare, invocând în drept dispoziţiile art. 318 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de contestaţie în anulare s-a susţinut că instanţa de recurs a omis să se pronunţe pe motivul de recurs privind nepunerea în discuţia părţilor, a aplicabilităţii prevederilor art. 501 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 1/2009, precum şi incidenţa dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care stipulează obligaţia de a se plăti diferenţa dintre despăgubirile achitate anterior şi preţul de piaţă al imobilului.
De asemenea, instanţa nu s-a pronunţat asupra faptului că pârâtul a recunoscut dreptul de a primi preţul de piaţă al locuinţei, contestând numai cuantumul, iar reclamanţii au fost cumpărători de bună-credinţă, contractul de vânzare-cumpărare nefiind desfiinţat.
Contestaţia în anulare este nefondată.
Contestaţia în anulare este cale extraordinară admisibilă, în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege.
Teza a doua a art. 318 C. proc. civ., are în vedere numai omisiunea de a examina motivele de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar nu argumentele de drept şi de fapt invocate de parte, care oricât de larg ar fi dezbătute trebuie să se subsumeze motivului de casare pe care se sprijină.
Instanţa de recurs nu este obligată să răspundă la argumentele folosite de recurent în dezvoltarea unui motiv de casare, ci este îndreptăţită să grupeze aceste argumente pentru a răspunde la motivul de casare printr-un considerent comun.
Cu referire la omisiunea instanţei de recurs de a cerceta toate motivele de casare invocate, se constată că instanţa a analizat legalitatea deciziei din perspectiva principiului tantum devolutum quantum apelatum, a Deciziei civile nr. 1178/2007 şi a dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Odată discutat şi rezolvat, acest motiv de casare, a făcut inutilă cercetarea celorlalte motive, întrucât acestea din urmă erau, prin natura lor, subsumate motivului de casare analizat şi pe care doar îl sprijineau.
Astfel, instanţa a reţinut că printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a statuat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi a primi preţul pe care l-au achitat la cumpărarea imobilului, ce va fi actualizat cu indicele de inflaţie de la data plăţii şi că, în baza principiului puterii de lucru judecat, cât şi a dispoziţiilor art. 1 C. civ., raportat la dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, acţiunea pentru plata preţului de piaţă este nefondată.
Se constată că aspectele invocate de către contestatori, ca fiind motive de recurs neanalizate, sunt argumente de fapt şi de drept subsumate motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., şi care au fost avute în vedere de instanţa de recurs în analiza legalităţii deciziei recurate, astfel că nu se poate reţine incidenţa motivului de contestaţie în anulare invocat.
Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispoziţiilor art. 320 C. proc. civ., a se respinge contestaţia în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorii B.C. şi B.I. împotriva Deciziei nr. 182 din 17 ianuarie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5251/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5224/2012. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
