ICCJ. Decizia nr. 5361/2012. Civil. Pretenţii. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5361/2012
Dosar nr. 8739/1/2011
Şedinţa publică din 17 septembrie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploieşti, reclamantul N.C. a solicitat instanţei, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, pârâtele SC C. SA Ploieşti şi SC P.L. SA Ploieşti să fie obligate la plata unei rente anuale pe durata exercitării dreptului de servitute legal instituit, asupra terenului în suprafaţă de 460 mp proprietatea sa, situat în intravilanul municipiului Ploieşti, limitrof staţiei Peco H.
A mai solicitat obligarea la plata daunelor cominatorii calculate la nivelul şi după metoda mediei dobânzilor bancare la depozitele în RON pentru persoanele fizice, aplicate la cuantumul rentei anuale ce va fi fixată de instanţă, pentru fiecare pârâtă în parte, începând cu data primirii notificărilor ce le-au fost trimise pârâtelor.
După mai multe declinări, cauza a fost soluţionată de Tribunalul Vrancea, secţia civilă, care prin Sentinţa civilă nr. 306 din 5 decembrie 2003, a admis excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice pentru Statul Român, şi a lipsei calităţii procesuale pasive a Agenţiei Naţionale de Resurse Minerale, a respins ca neîntemeiate toate celelalte excepţii procedurale invocate de pârâte şi pe fond a admis în parte acţiunea reclamantului; a constatat legale servituţile existente în favoarea pârâtelor pe terenul proprietatea reclamantului, a obligat pârâtele să plătească reclamantului sumele stabilite conform expertizei efectuate de C.D. şi a stabilit contravaloarea rentei anuale în sarcina pârâtelor conform aceleiaşi expertize; au fost respinse cererile de chemare în garanţie formulate de pârâta SC C. SA Ploieşti împotriva Ministerului Finanţelor Publice şi Agenţiei Naţionale de Resurse Minerale şi ca neîntemeiată cererea de arătare a titularului, formulată de pârâta SC P.L. SA Ploieşti împotriva Primăriei Municipiului Ploieşti şi Consiliul Local Ploieşti, precum şi de chemare în garanţie formulată de pârâta SC C. SA Ploieşti.
După un prim ciclu procesual, prin Decizia nr. 3994 din 18 aprilie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de reclamant şi de pârâtele SC C. SA Ploieşti şi SC P.L. SA Ploieşti împotriva Deciziei civile nr. 401/A din 23 martie 2004 a Curţii de Apel Galaţi, a casat decizia instanţei de apel şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Rejudecând apelul, prin Decizia civilă nr. 454/A din 20 decembrie 2006 Curtea de Apel Galaţi a respins ca nefondate apelurile declarate de părţi şi a menţinut sentinţa pronunţată de instanţa de fond, respectiv Sentinţa civilă nr. 306 din 5 decembrie 2003 a Tribunalului Vrancea.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta R.S., moştenitoarea reclamantului N.C. şi pârâtele SC C. SA Ploieşti şi SC P.L. SA Ploieşti.
Prin Decizia civilă nr. 7029 din 24 octombrie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-au admis recursurile, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.
În rejudecare, Curtea de Apel Galaţi a admis apelul declarat de reclamanta R.S., moştenitoarea reclamantului N.C. şi a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâtele SC C. SA Ploieşti şi SC P.L. SA Ploieşti împotriva Sentinţei civile nr. 306 din 5 decembrie 2003 pronunţată de Tribunalul Vrancea; a fost schimbată în parte, Sentinţa civilă nr. 306 din 5 decembrie 2003 pronunţată de Tribunalul Vrancea în sensul că s-a stabilit contravaloarea redevenţei în sarcina pârâtei SC C. SA Ploieşti către reclamantă la 945 RON/an în loc de 172 RON (1.728.000 ROL) şi în sarcina pârâtei SC P.L. SA Ploieşti, la 692 RON/an în loc de 456 RON (4.560.000 ROL); au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate; au fost obligate pârâtele-intimate să achite apelantei-reclamante câte 250 RON fiecare cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva sus-menţionatei hotărâri au declarat recurs pârâtele SC P.L. SA Ploieşti, SC C. SA, precum şi R.S., moştenitoarea reclamantului N.C.
Prin Decizia civilă nr. 5613 din 29 iunie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-au respins recursurile.
În motivarea acestei soluţii, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele considerente:
Irevocabil, prin Decizia nr. 7029 din 24 octombrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut, în raport de temeiul de drept al cererii deduse judecăţii - art. 7 din Legea nr. 134/1997, în vigoare la data introducerii acţiunii şi menţinut în aceeaşi numerotare prin noua lege a petrolului - Legea nr. 238/2004 - necesitatea verificării regimului juridic a conductelor aflate pe terenul reclamantului (dacă acestea deservesc procesului tehnologic petrolier) cu aplicarea dispoziţiilor legale incidente, precum şi regimul juridic al terenului determinat de natura servituţilor aferente acestuia.
În rejudecare, în raport de probaţiunea administrată până în acel moment şi de constatările expertizei C.V., instanţa de apel a reţinut legal că terenul proprietatea reclamantului este traversat de conductele pârâtelor, dispunând în sensul obligării acestora la plata despăgubirilor datorate pentru existenţa servituţilor legale asupra obiectivelor proprietatea acestor pârâte.
Ambele pârâte fiind, în sensul legii, titulari de operaţiuni petroliere şi deţinând conducte ce subtraversează terenul reclamantului de obligaţia plăţii unei rente anuale proprietarului bunului pe durata existenţei obiectivului menţionat.
În raport de aceste constatări s-a constatat că legal au fost respinse excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi a celei a lipsei calităţii procesuale active (reclamantul fiind titularul dreptului pretins în prezenta procedură în puterea legii), ca şi a prematurităţii acţiunii, pârâtele refuzând şi în prezent îndeplinirea unei obligaţii legal instituită în sarcina lor şi care îşi găseşte corespondent şi în normele dreptului comun în materie - art. 480, 481 C. civ. - şi cele convenţionale - art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Întrucât legea instituie în sarcina titularului de operaţiuni petroliere plata rentei, justificat cu respectarea dispoziţiilor aceleiaşi legi a fost respinsă cererea de chemare în garanţie şi de arătare a titularului dreptului formulată în contradictoriu cu alte persoane juridice.
Nu au fost primite susţinerile pârâtelor privind inaplicabilitatea actului normativ menţionat raportului juridic litigios întemeiat pe împrejurarea că servitutea ar fi fost instituită în anii 1966, respectiv 1976, deci anterior intrării în vigoare a acestei legi, ori că au achitat despăgubirea la data montării conductelor, întrucât, pe de o parte la momentul respectiv toate terenurile erau scoase din circuitul civil şi prin urmare nu se punea problema plăţii vreunei sume de bani (aspect de altfel nedovedit), iar pe de altă parte, existenţa conductelor impune indemnizarea reclamantului, proprietarul terenului în baza legii adoptată în perioada postdecembristă în scopul despăgubirii proprietarilor aflaţi în situaţii asemenea celei de faţă.
Nu are relevanţă împrejurarea că reclamantul dobândind terenul prin cumpărare, cunoştea regimul său juridic şi sarcinile servituţile ce-l grevează, întrucât obligaţia de indemnizaţie există pe întreaga durată a servituţii, fiind stabilită de lege anual.
Prin urmare, nu au fost primite criticile comune din recursurile pârâtelor privind legitimarea procesuală în litigiul dedus judecăţii şi nici a legalităţii măsurii dispuse de instanţă în ce le priveşte.
Criticile din recursul reclamantei vizând eventuale erori din expertizele tehnice administrate în cauză, aplicarea unor alte variante decât cele expuse în aceste lucrări, ori greşita interpretare a unei probe, încadrate în prevederile art. 304 pct. 8 (cum s-a arătat mai sus), respectiv art. 304 pct. 10 C. proc. civ., nu pot fi primite în raport de actuala structură a recursului, care nu permite decât examinarea criticilor de nelegalitate aduse hotărârii recurată, consecinţa abrogării dispoziţiilor art. 304 pct., 10 şi 11 C. proc. civ. prin art. I din O.U.G. nr. 138/2000.
Împotriva Deciziei civile nr. 5613 din 29 iunie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a formulat contestaţie în anulare reclamanta R.S.
În motivarea contestaţiei, întemeiată pe dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., contestatoarea a susţinut existenţa unor erori materiale în dezlegarea recursului precum şi omiterea de către instanţă a cercetării complete a tuturor motivelor de recurs menţionate în cerere.
Astfel, contestatoarea susţine că valoarea rentei stabilite prin Decizia civilă nr. 221/A/2010 nu are o bază de calcul unitară, întrucât metodologia de calcul este diferită, aceasta fiind consecinţa unei greşeli materiale.
Pe de altă parte, contestatoarea susţine că nu au fost acordate cheltuielile de judecată efectuate după judecarea fondului, respectiv taxele judiciare de timbru în valoare de 2.378 RON.
Contestaţia în anulare urmează a fi respinsă, pentru următoarele considerente:
Conform dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ., invocat de contestatoare ca temei de drept al cererii sale: „Hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.
Noţiunea de greşeală materială reglementată de art. 318 teza I C. proc. civ. nu trebuie interpretată în mod extensiv, textul legal enunţat având în vedere greşeli materiale cu caracter procedural, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, care au determinat pronunţarea unei soluţii eronate, erori esenţiale pe care instanţa le-a comis prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale.
Contestaţia în anulare specială este o cale extraordinară de atac, de retractare, iar în contextul acesteia, noţiunea de greşeală materială nu trebuie interpretată extensiv, astfel că, pe această cale nu pot fi valorificate greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziţii legale sau de rezolvare a unui incident procedural.
În acest context, nu se poate admite ca o cale extraordinară de atac de retractare să se transforme într-un „recurs la recurs”, prin care partea nemulţumită să tindă a repune în discuţie aspectele de drept deja dezbătute în cadrul recursului, doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei, în sens contrar putând fi afectat principiul securităţii raporturilor juridice, care protejează prezumţia de validitate a hotărârilor judecătoreşti irevocabile (cauza Mitrea contra Românei, hotărârea din 29 iulie 2008).
Cum pe calea contestaţiei în anulare nu au fost invocate motive prin care să fie imputate instanţei de recurs „greşeli materiale” în sensul considerentelor enunţate, acest motiv nu poate fi primit.
Contrar susţinerilor contestatoarei, instanţa de recurs nu a lăsat necercetat nici unul dintre motivele de recurs formulate de aceasta, fiind lipsită de relevanţă în reţinerea omisiunii de cercetare la care se referă art. 318 teza a II-a C. proc. civ. neanalizarea tuturor argumentelor din cuprinsul cererii de recurs.
Argumentele de fapt şi de drept sunt afirmaţiile legate de situaţia de fapt şi de dispoziţiile legale aplicabile în cauză, pe care partea le aduce în susţinerea motivelor de recurs şi, oricât de larg ar fi dezvoltate, ele sunt întotdeauna subsumate motivelor de recurs pe care le sprijină.
Acesta este motivul pentru care art. 318 teza a II-a C. proc. civ. sancţionează cu retractarea hotărârii numai omisiunea de cercetare a motivelor de recurs, iar nu şi a argumentelor de fapt şi de drept care le susţin.
Este astfel suficient, pentru a considera că s-a răspuns motivului de recurs, ca instanţa să arate temeiul şi justificarea neprimirii acestuia, chiar dacă nu a răspuns separat la toate argumentele ce i se subsumează, pentru că instanţa este în drept să grupeze argumentele şi să le răspundă printr-un considerent comun, după cum s-a procedat şi în cauză.
Motivul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 318 teza a II-a C. proc. civ. are ca situaţie premisă neexaminarea unor motive de recurs, înţelese ca motive de casare sau modificare, aşa cum acestea sunt reglementate la art. 304 C. proc. civ., ceea ce presupune încadrarea criticilor formulate de parte în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Or, în speţă, din verificarea deciziei supuse contestaţiei în anulare rezultă că instanţa de recurs, statuând asupra încadrării în drept a recursului exercitat de contestatoare, în exercitarea obligaţiei prevăzute de art. 306 alin. (3) C. proc. civ., a analizat toate criticile care au putut fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., dintre care evident nu poate face parte „metodologia de stabilire a rentei”, astfel cum susţine contestatoarea.
Nici susţinerea privind neacordarea cheltuielilor de judecată nu poate fi primită şi nu poate fi încadrată în dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., invocate ca temei al cererii, atâta timp cât prin decizia împotriva căreia s-a formulat contestaţia în anulare au fost respinse toate recursurile declarate în cauză, inclusiv cel al contestatoarei.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, va respinge ca nefondată contestaţia în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestaţia în anulare declarată de către contestatoarea R.S. împotriva Deciziei nr. 5613 din 29 iunie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5359/2012. Civil. Obligaţie de a face. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5362/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
