ICCJ. Decizia nr. 5484/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5484/2012
Dosar nr. 369/122/2010
Şedinţa publică din 20 septembrie 2012
Asupra cauzei de faţă:
Prin Sentinţa civilă nr. 172 din 21 octombrie 2010, Tribunalul Giurgiu a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii C.M.S. şi C.L., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Ministerul Economiei şi Finanţelor prin D.G.F.P. Giurgiu, a obligat pârâţii să restituie reclamanţilor suma de 3.777,88 RON reprezentând preţul actualizat achitat pentru imobilul situat în municipiul Giurgiu şi care a făcut obiectul Contractului de vânzare-cumpărare din 28 decembrie 1999, desfiinţat prin Sentinţa civilă nr. 3976/2006 a Judecătoriei Giurgiu, definitivă şi irevocabilă, şi a obligat pârâţii la plata sumei de 400 RON către reclamanţi, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu avocat).
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa fondului a reţinut că prin Sentinţa civilă nr. 3976 din 25 septembrie 2006 a Judecătoriei Giurgiu şi ulterior prin Decizia civilă nr. 35 din 23 martie 2007 a Tribunalului Giurgiu, aceasta din urmă irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a Contractului de închiriere din 1 august 1996, încheiat între Primăria Municipiului Giurgiu (locator) şi numita C.L. (reclamanta din prezenta cauză - locatar), a Hotărârii nr. 228 din 15 noiembrie 1999 a Comisiei Judeţene pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995, prin care s-a aprobat vânzarea imobilului în litigiu către soţii C. (reclamanţii din cauza de faţă) şi a Contractului de vânzare-cumpărare din 28 decembrie 1999, ca act subsecvent al acestuia, precum şi a Hotărârii nr. 6 din 22 noiembrie 1996 a aceleiaşi Comisii, prin care s-au acordat despăgubiri fostului proprietar pentru imobilul respectiv, reţinându-se şi eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la emiterea Hotărârii nr. 228 din 15 noiembrie 1999 şi a încheierii Contractului de vânzare-cumpărare din 28 decembrie 1999, anterior menţionate, dat fiind că această lege prevedea că dreptul de a cumpăra apartamentul în care locuiesc îl au numai chiriaşii, care având un contract de închiriere valabil încheiat, ocupau apartamentele respective la data intrării în vigoare a acestei legi. Or, C.L. a încheiat contractul de închiriere după 8 luni de la intrarea în vigoare a acestei legi, în acelaşi timp fiind încălcate şi prevederile O.U.G. nr. 40/1999, în vigoare la data respectivă, care interzicea sub sancţiunea nulităţii absolute, înstrăinarea sub orice formă a bunurilor imobile ce fac obiectul unei notificări (la acel moment al încheierii contractului de vânzare-cumpărare existând notificarea din partea fostului proprietar).
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Giurgiu, criticând-o pe motive de nelegalitate.
Apelanţii-reclamanţi au susţinut că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel că pârâtul trebuia obligat la contravaloarea îmbunătăţirilor necesare şi utile la imobil în temeiul art. 48 alin. (1), (3), (4) şi (5) din Legea nr. 10/2001, iar pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Giurgiu a arătat că greşit a fost obligat la plata sumei de 3.777,88 RON şi a cheltuielilor de judecată, deoarece nu sunt întrunite cumulativ cele două condiţii prevăzute de Legea nr. 10/2001, respectiv să fi dobândit imobilul cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi să fi fost de bună-credinţă la momentul dobândirii bunului.
În faţa instanţei de apel reclamanţii şi-au completat motivele susţinând că expertul ce a efectuat expertiza în faţa instanţei fondului nu era autorizat potrivit legii, depunând, totodată, un înscris intitulat raport de expertiză extrajudiciar, astfel cum l-au calificat la termenul din 12 septembrie 2011.
Prin Decizia civilă nr. 741/A din 10 octombrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondate apelurile formulate de reclamanţi.
În argumentarea deciziei pronunţate instanţa de apel a reţinut că cererea introductivă promovată de reclamanţi la data de 23 februarie 2010 are ca obiect obligarea Statului Român la plata contravalorii imobilului situat în Giurgiu, judeţul Giurgiu, deoarece prin sentinţă civilă irevocabilă s-a admis acţiunea în revendicare formulată de foştii proprietari, reclamanţii fiind obligaţi să lase în deplină proprietate imobilul în litigiu, constatându-se nulitatea Contractului de vânzare-cumpărare din 28 decembrie 1999.
S-a mai reţinut că în dovedirea cererii reclamanţii au depus Decizia civilă nr. 35/2007 pronunţată de Tribunalul Giurgiu, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a depus la dosar un raport de evaluare a imobilului în litigiu, pârâtul fiind de acord cu valoarea stabilită de expert în acel raport de expertiză. Instanţa de control a dispus completarea raportului de expertiză cu preţul ratelor achitate de reclamanţi actualizate cu dobânzi, completarea la raport fiind depusă la dosar, iar la termenul din 2 septembrie 2010 reclamanţii au solicitat completarea acestui raport cu stabilirea valorii îmbunătăţirilor aduse de reclamanţi imobilului în litigiu, ce au fost depuse la dosar.
Astfel, instanţa de apel a reţinut cu referire la critica reclamanţilor legată de modul de întocmire a raportului de expertiză că nu poate fi primită, întrucât, la termenul din 30 septembrie 2010 chiar reclamanţii au fost cei care au depus la dosar completarea la raportul de evaluare a imobilului în litigiu şi nu au formulat de-a lungul procedurii desfăşurate la fond obiecţiuni la raportul de expertiză efectuat în cauză, ba mai mult, au solicitat completarea acestuia şi au depus concluziile expertului la dosar. De asemenea, în sprijinul respingerii criticii sus-menţionate instanţa de apel a reţinut că reclamanţii nu au invocat în faţa instanţei fondului faptul că expertul nu este omologat, deşi acesta în rapoartele de expertiză efectuate a indicat calitatea sa de expert tehnic judiciar, numărul legitimaţiei, precum şi biroul de expertiză care l-a autorizat şi, totodată, a reţinut faptul că instanţa fondului în motivarea hotărârii atacate nu a omologat raportul de expertiză, administrând acest înscris în condiţiile art. 138 şi 140 C. proc. civ.
Cu privire la valoarea statuată de tribunal, Curtea a reţinut că prin Decizia civilă nr. 35/2007 a Tribunalului Giurgiu s-a reţinut irevocabil nulitatea absolută a Contractului de închiriere din 1 august 1996 încheiat între Primăria Municipiului Giurgiu şi reclamanta C.L., a Hotărârii nr. 228/1999 a Comisiei Judeţene pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995, care a aprobat vânzarea imobilului în litigiu către reclamanţi, a Contractului de vânzare-cumpărare din 28 decembrie 1999 şi a Hotărârii nr. 6/1996 a aceleiaşi Comisii, prin care s-au acordat despăgubiri fostului proprietar pentru imobilul respectiv.
Prin hotărârea mai sus menţionată aflată la dosarul de fond s-a reţinut că reclamanta C.L. a încheiat contractul de închiriere după 8 luni de la intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995, reţinând sancţiunea nulităţii absolute a înstrăinării imobilului în favoarea reclamanţilor C.
Faţă de împrejurarea că s-a reţinut încălcarea unor dispoziţii legale la încheierea contractului de vânzare pentru imobilul în litigiu, instanţa de apel a statuat că reclamanţii nu pot solicita decât restituirea preţului plătit actualizat, constatând că instanţa fondului a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Totodată, a statuat că tribunalul a reţinut corect aspectele privind achitarea parţială a preţului de către reclamanţi, în contract fiind menţionată plata preţului în rate.
A mai constatat faţă de împrejurarea că reclamanţii nu au înţeles să cheme în judecată persoana îndreptăţită în sensul Legii nr. 10/2001, că tribunalul a soluţionat corect şi capătul de cerere privitor la obligarea pârâţilor la plata contravalorii îmbunătăţirilor aduse imobilului în litigiu - conform art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 - obligaţia despăgubirii prevăzute în art. 1 al textului revine persoanei îndreptăţite.
Cu privire la criticile formulate de Ministerul Finanţelor Publice - D.G.F.P. Giurgiu, Curtea a apreciat că instanţa fondului a aplicat corect prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 184/2001 - normă de drept specială în materia restituirii preţului, potrivit cu care - plata sumelor reprezentând preţul actualizat achitat de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile se face de către Ministerul Finanţelor Publice.
În accepţiunea Legii nr. 10/2001, desfiinţarea unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 se produce fie ca urmare a admiterii unei acţiuni în anulare, fie a unei acţiuni în revendicare (art. 20 alin. (3) din Legea nr. 10/2001). Or, în prezenta cauză, susţine curtea de apel, prin Decizia civilă nr. 35/2007, pronunţată de Tribunalul Giurgiu, a fost admisă acţiunea în revendicare împotriva reclamanţilor, reţinându-se că nu au fost respectate cerinţele Legii nr. 112/1995 la încheierea Contractului de vânzare-cumpărare din 28 decembrie 1999, în care reclamanţii sunt cumpărători.
Împotriva acestei din urmă decizii au formulat recurs reclamanţii, prevalându-se de dispoziţiile art. 304 pct. (9) C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs reclamanţii au arătat, în esenţă, că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii în sensul că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 1/2009.
Faptul că prin Sentinţa civilă nr. 3976 din 25 septembrie 2006 a Judecătoriei Giurgiu, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 35 din 23 martie 2007 a Tribunalului Giurgiu, a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanţi pe considerentul că s-au încălcat dispoziţiile Legii nr. 112/1995, nu este de natură a înlătura despăgubirile solicitate, câtă vreme cumpărătorii au fost de bună-credinţă la încheierea actului, astfel că inexistenţa culpei îi absolvă de la sancţionarea prin neacordarea despăgubirilor reprezentând preţul de piaţă al imobilului.
În subsidiar, solicită în condiţiile art. art. 48 alin. (1), (3), (4) şi (5) din Legea nr. 10/2001, obligarea intimaţilor la plata a 47.481,74 RON, din care 35.081 RON reprezintă contravaloarea imobilului în raport de procentul achitat din preţ, iar 12.400 RON reprezintă contravaloarea îmbunătăţirilor efectuate, astfel cum rezultă din raportul de expertiză, susţinând că instanţa de apel nu a motivat neacordarea acestor pretenţii.
Înalta Curte, analizând recursul de faţă în limitele criticilor formulate, îl constată nefondat pentru următoarele considerente:
Prin demersul judiciar reclamanţii au învestit instanţele cu o cerere prin care au solicitat restituirea preţului de piaţă al imobilului cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, urmare a Sentinţei civile nr. 3976/2006 a Judecătoriei Giurgiu, definitivă şi irevocabilă, prin care au fost obligaţi să lase în deplină proprietate imobilul în litigiu foştilor proprietari, constatându-se nulitatea Contractului de vânzare-cumpărare din 28 decembrie 1999.
Astfel, Înalta Curte reţine că prin Sentinţa civilă nr. 3976/2006 a Judecătoriei Giurgiu, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 35/2007 a Tribunalului Giurgiu, s-a constatat nulitatea absolută a Contractului de închiriere din 1 august 1996, încheiat între Primăria Municipiului Giurgiu (locator) şi numita C.L. (reclamanta din prezenta cauză - locatar), a Hotărârii nr. 228 din 15 noiembrie 1999 a Comisiei Judeţene pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995, prin care s-a aprobat vânzarea imobilului în litigiu către reclamanţii din cauza de faţă, şi a Contractului de vânzare-cumpărare din 28 decembrie 1999, ca act subsecvent al acestuia, precum şi a Hotărârii nr. 6 din 22 noiembrie 1996 a aceleiaşi Comisii, prin care s-au acordat despăgubiri fostului proprietar pentru imobilul respectiv.
Constatarea făcută de instanţele anterioare prin hotărârile judecătoreşti menţionate în sensul că încheierea Contractului de vânzare-cumpărare din 28 decembrie 1999 s-a făcut cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995 se impune în prezentul litigiu cu putere de lucru judecat, nemaiputând fi cenzurată; în caz contrar, ar fi nesocotite concluziile unei hotărâri judecătoreşti definitive ce cuprinde o dezlegare sub acest aspect.
Contrar celor susţinute de recurenţi, restituirea preţului achitat în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 către cumpărătorul care a pierdut, ulterior, în justiţie, dreptul de proprietate asupra imobilului este reglementată diferit prin prevederile art. 50 - 501 din Legea nr. 10/2001, legea distingând între situaţia contractelor încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi cea a contractelor încheiate cu eludarea dispoziţiilor acesteia.
Astfel, în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1996, desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, în temeiul art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, chiriaşii au dreptul la restituirea preţului actualizat, pe când în cazul în care contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi au fost ulterior desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, proprietarii au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, conform art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Or, în cauză, stabilindu-se cu putere de lucru judecat într-un litigiu anterior că la încheierea actului juridic au fost încălcate normele prevăzute de Legea nr. 112/1995, nu pot fi aplicate dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 care au în vedere ipoteza unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legi nr. 112/1995, ci dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cum corect au stabilit instanţele fondului.
Pe de altă parte, susţinerea recurenţilor cu privire la existenţa bunei-credinţe ca temei de înlăturare a sancţiuni de neacordare a despăgubirilor reprezentând preţul de piaţă al imobilului, este nereală.
Noţiunea de bună-credinţă nu poate fi luată în discuţie în situaţia în care instanţa a fost învestită cu o cerere prin care se solicită constatarea nulităţii absolute a unui contract de vânzare-cumpărare, deoarece motivele de nulitate sunt strict prevăzute de lege, mai ales că legea în baza căreia a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare, în cauza pendinte, are dispoziţii exprese, cu caracter special, care sancţionează cu nulitatea actul juridic încheiat cu eludarea lor.
Astfel, Legea nr. 10/2001, ce reprezintă temeiul de drept al acţiunii reclamanţilor şi care conţine dispoziţii cu caracter de normă specială, a prevăzut strict şi limitativ situaţiile în care buna-credinţă poate fi invocată, iar despăgubirile cuvenite ca urmare a desfiinţării actului de vânzare-cumpărare pentru nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 nu se stabilesc potrivit art. 50 şi 501 din lege în funcţie de buna-credinţă, ci în funcţie de respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cum corect au stabilit instanţele fondului.
Referitor la critica privind neacordarea şi nemotivarea de către instanţa de apel a cererii reclamanţilor privind dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilului în litigiu, solicitat în temeiul dispoziţiilor art. 48 alin. (1), (3), (4) şi (5) din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte reţine că sunt nefondate, întrucât, potrivit dispoziţiilor menţionate despăgubirile sunt în sarcina fostului proprietar căruia i-a fost retrocedat bunul (alin. (2) al aceluiaşi articol, introdus prin Legea nr. 1/2009), ele reprezentând cheltuielile necesare şi utile făcute de chiriaş cu bunul respectiv, aceste dispoziţii legale concretizând, în mod evident, instituţia îmbogăţirii fără justă cauză. Or, faţă de cadrul procesual stabilit de reclamanţi o asemenea cerere nu poate fi primită. În acest sens a motivat şi instanţa de apel, astfel cum rezultă din considerentele deciziei atacate, prin urmare, susţinerea recurenţilor privind nemotivarea soluţiei cu privire la aceste pretenţii este nereală, consecinţa fiind neprimirea criticii.
În consecinţă, faţă de considerentele menţionate, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de reclamanţi împotriva Deciziei civile nr. 741/A din 10 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamanţii C.M.S., C.L. şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Giurgiu împotriva Deciziei civile nr. 741/A din 10 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 septembrie 2012.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 5577/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5448/2012. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
