ICCJ. Decizia nr. 5438/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5438/2012
Dosar nr. 7290/118/2008
Şedinţa publică din 19 septembrie 2012
Asupra recursului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată iniţial sub nr. 5694/118/2007 pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamanta F.B.I., prin mandatar I.M., a chemat în judecată pe pe pârâta SC M. SRL pentru ca prin hotărâre judecătorească să fie obligată să îi lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în municipiul Constanţa, str. S., fostă M.M., compus din teren în suprafaţă de 1.167,15 mp, precum şi construcţia edificată pe acesta.
În motivare, a arătat că autorul F.A. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului menţionat, compus din teren şi clădire-două prăvălii la parter şi un apartament la etaj-prin actul de partaj voluntar nr. AA din 24 octombrie 1932 transcris la Grefa Tribunalului Constanţa sub nr. BB din 25 noiembrie 1932. Imobilul a fost naţionalizat abuziv prin Decretul nr. 92/1950, figurând la poz. 2690 - F.M. şi A.
A susţinut reclamanta că, deşi a formulat notificare în procedura Legii nr. 10/2001, nici până în prezent nu a primit un răspuns, imobilul său fiind înstrăinat în mod fraudulos de către Municipiul Constanţa către un terţ.
Prin metoda comparării titlurilor, urmează a se constata că titlul său este preferabil, provenind de la verus dominus, este mai vechi şi este primul transcris. Titlul pârâtei provine de la un non dominus, fiind încălcat principiul general de drept nemo dat quod non habet.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 480 - 487 C. civ. şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului relevantă în materie (respectiv Cauzele Străin, Porţeanu, Barbu, Pădurar vs. România).
Pârâta SC M. SRL a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare de drept comun în raport de procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei motivat de faptul că acţiunea a fost introdusă numai de unul dintre coindivizari şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive dedusă din lipsa de identitate a imobilului teren şi construcţie revendicat cu cel deţinut de societate.
Pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, susţinând că este terţ achizitor de bună-credinţă, cu titlu particular şi oneros, de la un proprietar aparent care face acte de înstrăinare. Cunoscută ca jurisprudenţa proprietarului aparent, a principiilor ocrotirii bunei-credinţe, a echităţii şi utilităţii sociale şi a validităţii aparenţei în drept, ca excepţie de la principiul restitutio in integrum şi consacrată şi prin dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, situaţia faptică încadrată juridic duce la respingerea acţiunii în revendicare.
Reclamanta nu susţinea reaua-credinţă a pârâtei, iar buna-credinţă se prezumă conform art. 1899 alin. (2) C. civ. Nu avea relevanţă dacă vânzătorul ştia sau nu că posedă titlu, ci numai dacă subdobânditorul era de bună-credinţă la data dobândirii. Eroarea era comună şi invincibilă nu numai pentru că era împărtăşită de toată lumea la momentul contractării, dar şi pentru că dispoziţiile legale în vigoare la data dobândirii nu conţineau prevederi referitoare la nevaliditatea titlului statului ori al SC E. SA, consideraţi verus dominus.
Prin Sentinţa civilă nr. 2329 din 18 decembrie 2007 a fost respinsă acţiunea ca efect al admiterii excepţiei inadmisibilităţii. S-a reţinut, în esenţă, că în speţă nu este vorba de o acţiune în revendicare introdusă împotriva Statului Român ori a unităţilor sale administrativ-teritoriale ca deţinătoare în patrimoniul lor a bunului revendicat, situaţie în care era operantă excepţia inadmisibilităţii, ci ea a fost introdusă direct împotriva subdobânditorului imobilului, această ipoteză neîncadrându-se în dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. Acţiunea este însă inadmisibilă din perspectiva promovării ei de către un singur moştenitor, în condiţiile în care reclamanta nu a făcut dovada dezbaterii succesiunii şi a calităţii de unic moştenitor.
Prin Decizia nr. 110/C din 14 mai 2008 Curtea de Apel Constanţa a admis apelul declarat de reclamantă, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Constanţa. S-a reţinut că în jurisprudenţă (Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1677 din 4 martie 2005) s-a conturat calificarea acţiunii în restituire ca act de conservare a drepturilor coproprietarilor. Impunând reclamantei să indice toţi moştenitorii autorilor F.M. şi F.D., fără să ţină seama de circumstanţele speţei, şi mai ales de data preluării imobilului şi de dificultăţile ce decurg de aici pentru identificarea tuturor moştenitorilor coproprietarilor şi obţinerea acordului lor în promovarea acţiunii, instanţa de fond a refuzat reclamantei dreptul de acces la un tribunal, reglementat prin art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 7290/118/2008.
La data de 13 ianuarie 2009, prin cerere scrisă, reclamanta a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârât a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru ca acesta, în situaţia imposibilităţii restituirii în natură a bunului, să fie obligat la plata contravalorii bunului.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii motivat de concursul dintre norma generală de drept comun şi normele ce reglementează procedura specială a Legii nr. 10/2001. Pornind chiar de la definiţia acţiunii în revendicare, a solicitat a se observa şi faptul că obiectul revendicat nu poate fi înlocuit cu alte bunuri de valoare egală ori prin compensaţie bănească.
La solicitarea reclamantei, s-a administrat în cauză proba cu expertiză tehnică imobiliară pentru identificarea imobilului revendicat, raportul fiind întocmit de expert M.V.
Prin Sentinţa civilă nr. 2111 din 21 decembrie 2010 Tribunalul Constanţa a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare ca nefondată şi a admis în parte acţiunea reclamantei în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
A fost obligat pârâtul către reclamantă la plata sumei de 785.000 RON reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului teren în suprafaţă de 320 mp situat în Constanţa, fost strada M.M., actual strada S.
A fost respinsă ca nefondată cererea privind revendicarea construcţiilor edificate pe teren. S-a respins ca nefondată acţiunea faţă de pârâta SC M. SRL.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că după apariţia Legii nr. 10/2001, conformându-se dispoziţiilor legale a formulat o notificare înregistrată sub nr. 298 din 14 februarie 2001 la Biroul Executorului Judecătoresc D.V., notificare înaintată Primarului Municipiului Constanţa, şi deşi au trecut mai bine de 10 ani acesta nu a emis o dispoziţie privitoare la imobilul notificat de reclamantă, situat în Constanţa, strada S., până în prezent.
În acest context a reţinut prima instanţă că cererea reclamantei de restituire a imobilului notificat având temei în legislaţia naţională, poate pretinde cel puţin o "speranţă legitimă" de a redobândi efectiv dreptul de proprietate.
A impune reclamantei să aştepte finalizarea procedurilor administrative reglementate de Legea nr. 10/2001 după ce timp de mai bine de 10 ani nu a primit niciun răspuns de la autorităţile statului, înseamnă a impune reclamantei o sarcină excesivă şi disproporţionată, care nu respectă exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pe fondul cererii de restituire, prima instanţă a reţinut că reclamanta s-a legitimat ca succesoare a defunctului F.A., iar prin actul de partaj nr. BB din 25 noiembrie 1932, încheiat de succesorii defunctului F.M., imobilul din Constanţa, strada M.M., compus din două prăvălii la parter şi un apartament la etaj a revenit în proprietatea numiţilor N.C.P.C., A.E.L. şi F.A., tatăl reclamantei.
Problema calităţii procesuale active a reclamantei şi dreptul acesteia de a beneficia de măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu s-a reţinut că a fost tranşată irevocabil prin Decizia nr. 110/C din 14 mai 2008.
Imobilul solicitat a fi restituit în natură reclamantei, a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, act abuziv de preluare care încălca dispoziţiile cu privire la ocrotirea proprietăţii private consacrate de Constituţia României în vigoare la acel moment şi calificat ca atare în legislaţia specială (art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001).
Prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. CC din 23 decembrie 2004 SC M. SRL a dobândit de la Municipiul Constanţa dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 1.167 mp situat în Constanţa, strada S., iar prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. DD din 31 august 1999, pârâta SC M. SRL a dobândit de la E. SA Constanţa dreptul de proprietate asupra spaţiului cu destinaţia de restaurant, situat la aceeaşi adresă, în suprafaţă de 209,80 mp. S-a menţionat în acest contract că terenul aferent face parte din domeniul privat al Municipiului Constanţa, conform Legii nr. 213/1998, iar construcţia a fost dobândită de vânzătoare prin reorganizare conform Legii nr. 15/1990.
Valabilitatea Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. CC din 23 decembrie 2004 a fost stabilită în mod irevocabil prin Sentinţa civilă nr. 20.510 din 17 noiembrie 2008 a Judecătoriei Constanţa, prin care s-a respins acţiunea reclamantei F.B.I., instanţa stabilind că pârâta este un subdobânditor cu titlu oneros, de bună-credinţă al terenului notificat.
Constatându-se că toate construcţiile preluate prin Decretul nr. 92/1950 din proprietatea autorilor reclamantei au fost demolate în anul 1970, conform Adresei emise de SC P. SA Constanţa, nr. 5579/1995, iar terenul în suprafaţă de 1.167 mp situat în strada S. a fost ocupat de construcţii noi (o parte din Terasa şi Restaurantul "P.A."), proprietatea pârâtei societate comercială, Tribunalul Constanţa a reţinut că nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului, reclamanta fiind îndreptăţită exclusiv la despăgubiri băneşti, echivalente valorii sale de circulaţie.
Pentru acoperirea integrală a prejudiciului suferit de reclamantă, care a fost privată nelegal de către stat şi fără vreo justă despăgubire, a fost obligat pârâtul Statul Român la plata sumei de 785.000 RON, reprezentând valoarea de circulaţie a terenului în suprafaţă de 320 mp.
Sub aspectul întinderii terenului, instanţa de fond a reţinut că potrivit expertizei extrajudiciare autorii reclamantei au avut la momentul naţionalizării două imobile distincte, unul pe strada M.M. cu un teren de 320 mp şi celălalt pe bulevardul T. (fost C.) în suprafaţă de 823 mp. În prezent ambele terenuri formează un lot unitar în suprafaţă de 1.167 mp, situat la adresa din Constanţa, strada S., proprietatea SC M. SRL.
Întrucât prin acţiune reclamanta a solicitat restituirea în natură numai a imobilului situat la momentul preluării pe strada M.M., a apreciat Tribunalul Constanţa că se impune a se pronunţa strict în limitele învestirii sale, cu privire la suprafaţa de teren de 320 mp aferentă acestei proprietăţi conform Cărţii funciare nr. EE/1940, în care a fost înregistrat imobilul din strada M.M. (cu deschidere şi pe strada T.), careul 135, lot 6, compus din 320 mp, locuinţă şi prăvălii.
Referitor la construcţiile existente pe teren la data naţionalizării, în prezent demolate, s-a respins acţiunea reclamantei motivat de faptul că aceasta nu a administrat probe pentru cuantificarea prejudiciului suferit ca urmare a preluării abuzive de către stat.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Constanţa, care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie apreciind că instanţa a soluţionat în mod greşit excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare şi excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.
La data de 16 mai 2011, anterior primei zile de înfăţişare, intimata-reclamantă F.B.I. a formulat o cerere de aderare la apelul Statului Român, înţelegând să critice hotărârea Tribunalului Constanţa cu privire la respingerea solicitării reclamantei de a i se acorda despăgubiri pentru întregul teren ce a făcut obiectul Notificării nr. 298 din 14 februarie 2002, situat în strada T. şi strada M.M. la momentul preluării (actualmente strada S.).
Curtea de Apel Constanţa prin Decizia civilă nr. 374C din 21 septembrie 2011, a admis apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, reprezentat de D.G.F.P. Constanţa, cu sediul în loc. Constanţa, împotriva Sentinţei civile nr. 2111 din 21 decembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Constanţa, în Dosar nr. 7290/118/2008, în contradictoriu cu intimata-reclamantă F.B.I., prin mandatar I.M., cu domiciliul procesual ales în loc. Ţăndărei, la sediul SCA "S.A." şi intimata-pârâtă SC M. SRL, cu sediul în loc. Constanţa, str. S., jud. Constanţa şi cererea de aderare la apel formulată de reclamantă.
A schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a stabilit că reclamanta este îndreptăţită să primească de la pârâtul Statul Român măsuri reparatorii conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru terenul în suprafaţă de 1.143 mp situat în Constanţa, str. S. (fostă strada M.M. - 320 mp şi strada T. - 823 mp).
A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.
Pentru a hotărî astfel în raport de criticile formulate de pârâtul Statul Român, instanţa a reţinut că:
Argumentele pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Constanţa, ce au vizat modalitatea de soluţionare a excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii reclamantei s-au reţinut a fi nefondate.
Reclamanta F.B.I. a deschis procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001 prin Notificarea nr. 298 din 14 februarie 2002, înregistrată la B.E.J. D.V., cu privire la imobilele situate în Constanţa, bulevardul T. şi M.M., şi adresată unităţii deţinătoare, Municipiul Constanţa, cererea acesteia nefiind analizată de persoana juridică notificată, până în prezent.
Constatând refuzul nejustificat al unităţii administrativ-teritoriale Municipiul Constanţa, de a soluţiona în termenul legal notificarea sa, reclamanta s-a adresat instanţei de judecată la data de 15 iunie 2007, ca aceasta să se pronunţe cu privire la temeinicia pretenţiilor sale, restituirea în natură a imobilului din Constanţa, strada S., compus din 1.167,15 mp, înstrăinat de Municipiul Constanţa pârâtei SC M. SRL, prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. CC din 23 decembrie 2004 de Biroul Notarului Public, ca urmare a constatării caracterului abuziv al preluării terenului împreună cu construcţiile (în prezent demolate) conform Decretului nr. 92/1950.
Acţiunea iniţială promovată de reclamantă a fost modificată la data de 15 ianuarie 2009, după desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, prin extinderea cadrului procesual şi atragerea în proces a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reclamanta solicitând ca în ipoteza în care imobilul nu mai poate fi restituit în natură, întrucât bunul a fost înstrăinat, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să fie obligat să acorde reclamantei despăgubiri la valoarea de circulaţie a imobilului imposibil de restituit în natură.
Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie, se aplică tuturor situaţiilor în care se constată o preluare abuzivă a imobilului dacă preluarea s-a făcut în perioada de referinţă a legii, respectiv 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Or, în speţă, s-a constatat că reclamanta, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, s-a conformat dispoziţiilor acestei legi speciale de reparare a prejudiciilor cauzate proprietarilor de regimul comunist, prin preluarea abuzivă a bunurilor lor în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi a formulat o notificare cu privire la imobilul situat în Constanţa, strada T. şi M.M., notificare nesoluţionată până la data formulării acţiunii în instanţă, la mai bine de 10 ani de la declanşarea procedurii administrative.
În această situaţie s-a constatat că în mod întemeiat reclamanta s-a adresat instanţei judecătoreşti pentru realizarea dreptului său şi pentru sancţionarea lentorii autorităţilor administrative în procedura specială a Legii nr. 10/2001, soluţie în acord şi cu Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, conform căreia se conferă instanţei o jurisdicţie deplină de a supune controlului inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării şi de a soluţiona în mod direct pretenţiile reclamantului a cărui notificare nu a fost soluţionată în termenul legal de 60 de zile.
Curtea de Apel Constanţa a constatat că prima instanţă a respins în mod judicios excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamantei în restituirea imobilului notificat, criticile apelanţilor-pârâţi fiind nefondate.
S-a constatat de instanţă că apelul formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, este nefondat prin prisma negării calităţii sale procesuale pasive în prezentul litigiu, dar este întemeiat sub aspectul incidenţei normei speciale în legătură cu procedura de acordare a despăgubirilor cuvenite reclamantei.
În apelul formulat, pârâtul a considerat simplist cerinţa comparării titlurilor persoanelor care pretind acelaşi drept real asupra unui bun, ignorându-se însă că raportul litigios a fost creat prin preluarea abuzivă a bunului de către stat. Se ignoră, de asemenea, faptul că într-o asemenea speţă, nu se ridică doar problema titlului cel mai bine caracterizat, ci a atenuării consecinţelor juridice ale actului nelegal al statului şi a respectării jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului privitoare la existenţa unei reparaţii echitabile, în condiţiile respectării principiului securităţii raporturilor juridice.
În aceste condiţii, cum instanţa de fond a constatat că (prin Decretul nr. 92/1960) autorul reclamantei a pierdut în mod nelegal şi fără o justă despăgubire dreptul de proprietate asupra bunurilor ce au făcut obiectul notificării şi ulterior al acţiunii în restituire, aspect necontestat de apelant, s-a ridicat problema prevalenţei dreptului subiectiv afirmat, dar şi a existenţei speranţei legitime a acesteia de redobândire a bunului în materialitatea lui sau a unei despăgubiri echitabile. S-a reţinut că Statul Român nu se poate prevala, pentru a-şi nega lipsa calităţii procesuale pasive într-un astfel de litigiu, pe împrejurarea că prin acte normative proprii a trecut din patrimoniul său în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale bunurile preluate fără titlu valabil de la adevăraţii proprietari în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, şi ulterior a dispus tot prin acte normative cu privire la vânzarea lor. În fine, tot statul, prin autoritatea legiuitoare executivă, a tranşat şi chestiunea terenurilor aferente activelor aflate în patrimoniul societăţii comerciale în temeiul Legii nr. 15/1990, şi vânzarea lor în cadrul procedurii de privatizare a acestor societăţi comerciale conform O.G. nr. 88/1997 şi H.G. nr. 577/2002 (în speţă se reţine că restaurantul "P.A." a constituit un activ al SC E. SA, societate comercială constituită conform Legii nr. 15/1990 prin transformarea unei întreprinderi de stat în societate comercială şi a fost înstrăinat în procesul de privatizare al acestei societăţi comerciale către SC M. SRL Constanţa).
Terenul aferent acestui activ, în suprafaţă de 1.167 mp, din strada S., notificat de reclamantă, transferat de stat din patrimoniul său în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale în temeiul Legii nr. 18/1991, transfer confirmat prin Legea nr. 213/1998, a fost înstrăinat de unitatea administrativ-teritorială proprietarului activului conform legislaţiei în vigoare la data vânzării.
Rezultă din cele ce preced că Statul Român - prin acte normative adoptate a dispus de aceste bunuri în întregul lor, atât cu privire la construcţii (care au fost demolate), cât şi cu privire la terenul aferent acestora astfel încât rezultă cu evidenţă că Statul Român este singurul răspunzător pentru prejudiciul cauzat reclamantei prin preluarea abuzivă a bunului şi apoi transmiterea lui, prin act normativ către Municipiul Constanţa şi ulterior către proprietarul activului (Restaurant "P.A.") - SC M. SRL.
Evidenţierea în patrimoniul Municipiului Constanţa a terenului aferent construcţiilor preluate de la reclamant şi ulterior demolate nu poate angaja răspunderea unităţii administrativ-teritoriale faţă de reclamantă, cât timp s-a dovedit că aceasta a dispus de teren numai în modalitatea impusă de actele normative invocate, iar statul are la dispoziţie, în măsura îmbogăţirii patrimoniului unităţii administrativ-teritoriale, a actio de im rem verso, cerere ce nu a fost formulată însă în prezentul litigiu.
S-a reţinut prin urmare că, în condiţiile în care statul - privit însă ca un "întreg", un ansamblu organic articulat al autorităţilor publice "nu şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi cu coerenţă în ceea ce priveşte problema de interes general pe care o constituie vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în virtutea decretelor de naţionalizare" (Cauza Păduraru contra României, cauza Suciu Werle contra României). Acesta este răspunzător de indemnizarea reclamantei pentru prejudiciul suferit urmare a preluării abuzive a imobilelor preluate de la autorul reclamantei, şi demolate, respectiv înstrăinate unor terţi.
În ceea ce priveşte critica referitoare la obligarea Statului Român la plata valorii de circulaţie a imobilului revendicat şi incidenţa în speţă a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Curtea a constatat că această critică este fondată.
Astfel, este real că reclamanta a învestit instanţa de judecată cu o acţiune în restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 1.167 mp situat în Constanţa, strada S., acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi 481 C. civ.
În acelaşi timp instanţa constată că reclamanta a urmat şi procedura Legii nr. 10/2001, în vederea restituirii aceluiaşi imobil, iar în contextul în care nu a primit niciun răspuns într-un interval de 5 ani de la data notificării, s-a adresat instanţei de judecată, pentru realizarea dreptului său şi sancţionarea statului, care prin autorităţile sale publice nu a reacţionat în timp util pentru repararea prejudiciului reclamantei, cauzat prin privarea autorului său de proprietate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Finalitatea urmărită de reclamantă în ambele proceduri a fost aceea de a redobândi bunurile preluate de la autorii săi, în principal în natură, iar în subsidiar, în măsura în care restituirea în natură nu mai este posibilă, prin echivalent.
În speţă, în mod judicios Tribunalul Constanţa a reţinut că restituirea în natură a imobilului notificat nu mai este posibilă, însă soluţia de obligare a statului la plata contravalorii imobilului se reţine că este contrară prin dispoziţiile legii speciale - Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Trimiterea la procedura legilor speciale de reparaţie pentru obţinerea echivalentului valoric al bunurilor reclamantei este în concordanţă cu practica Curţii Europene a Drepturilor Omului care, în cauza Ivo Bartonek şi Marcela Bartonkova contra Republicii Cehe (nr. 15573/2004 şi nr. 13803/2005 din 3 iunie 2008) a statuat că "nu se poate reproşa instanţei internaţionale că a acordat prevalenţă legii speciale de restituire faţă de dispoziţiile generale ale Codului civil, chiar dacă petiţionarul pretindea un drept de proprietate".
Or, aplicarea acestor principii la situaţia concretă a reclamantei impune concluzia că acordarea de despăgubiri în temeiul legii speciale în locul despăgubirilor băneşti nu constituie o nouă nedreptate disproporţionată, în condiţiile în care este justificată de reforma radicală a sistemului politic şi economic din România şi de situaţia finanţelor ţării.
Mai mult, în cauza citată (parag. 223 - 224), Curtea a observat că, în faţa multitudinii procedurilor de restituire, autorităţile române au reacţionat prin adoptarea Legii nr. 247/2005 care a stabilit o procedură administrativă de despăgubire comună tuturor bunurilor imobile revendicate; această unificare, care merge în direcţia bună prin faptul că implementează proceduri simplificate, ar fi eficientă dacă autorităţile competente, şi în special Comisia Centrală, ar fi dotate cu mijloace umane şi materiale corespunzătoare nivelului sarcinilor ce trebuie îndeplinite.
În ceea ce priveşte apelul reclamantei, curtea de apel a constatat întemeiate criticile ce vizează greşita stabilire a întinderii terenului pentru care reclamanta e îndreptăţită la despăgubiri.
Prin acţiunea dedusă judecăţii şi înregistrată iniţial sub nr. 5694/118/2007 reclamanta a solicitat obligarea pârâtei SC M. SRL să îi restituie în natură imobilul situat în Constanţa, strada S., compus din 1.167,15 mp şi construcţia edificată pe acest teren apreciind că titlul pe care îl opune pârâta este mai bine caracterizat.
Reclamanta s-a legitimat ca proprietară a imobilului revendicat în temeiul actului de partaj voluntar nr. AA din 24 octombrie 1932, act prin care autorilor săi - F.A., N.C.P.C. şi A.E.L., le-au revenit în proprietate în indiviziune mai multe imobile, între care imobilul situat în Constanţa, strada M.M. şi din strada T. (în prezent la aceeaşi adresă - S.), imobile ce au făcut şi obiectul Notificării nr. 298 din 14 februarie 2002, înregistrată la B.E.J. D.V. şi înaintată unităţii deţinătoare - Municipiul Constanţa.
După preluarea acestor imobile, prin Decretul de naţionalizare nr. 92/1950, construcţiile existente pe cele două loturi de teren au fost demolate, terenul a devenit un lot unitar pe care s-a realizat Restaurantul şi Terasa "P.A. ", bunul fiind înregistrat la o singură adresă, respectiv în Constanţa, strada S., şi a fost înstrăinat în procesul de privatizare a SC E. SA Constanţa către pârâta SC M. SRL, conform Contractului de vânzare-cumpărare nr. DD din 31 august 1999 (construcţia) şi respectiv nr. CC/2004 (terenul).
Din expertiza efectuată în dosar şi din Adresele nr. 28778 din 3 mai 2006 şi nr. 40275 din 14 aprilie 2008 ale Municipiului Constanţa, ambele imobile figurează în prezent la o singură adresă - Constanţa, strada S., adresa indicată de reclamantă în acţiunea de chemare în judecată.
Mai mult, s-a reţinut că la termenul de judecată din 30 noiembrie 2010 în faţa Tribunalului Constanţa, prin notele depuse la dosar, reclamanta a precizat că imobilul revendicat în prezenta cauză se compune din 3 loturi identificate astfel: lotul din strada C. - 823 mp, conform Cărţii funciare din 27 septembrie 1940, lotul din strada M.M., în suprafaţă de 320 mp, conform Cărţii funciare nr. EE din 18 noiembrie 1940 şi lotul din strada T., fără carte funciară, în suprafaţă de 120 mp, toate aceste terenuri fiind menţionate în actul de partaj voluntar nr. BB din 25 noiembrie 1932 şi au făcut obiectul Notificării nr. 298 din 14 februarie 2002, formulată conform Legii nr. 10/2001, şi nesoluţionată de unitatea notificată.
Conform dispoziţiilor art. 22 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, notificarea constituie actul de declanşare a procedurii administrative şi în această calitate cuprinde obligatoriu denumirea şi adresa persoanei notificate, elemente de identificare a imobilului notificat, precum şi valoarea estimativă a acestuia.
În ipoteza în care se solicită restituirea mai multor imobile persoana îndreptăţită va formula câte o notificare pentru fiecare imobil în parte.
În literatura juridică şi în jurisprudenţă s-a statuat că dacă totuşi notificarea se referă la mai multe imobile, ea trebuie considerată legală, sub rezerva identificării fiecărui imobil vizat în parte, prin indicarea elementelor esenţiale ale bunurilor, respectiv compunerea acestuia, suprafaţa terenurilor/şi sau a clădirilor, adresa la care acestea au figurat la momentul preluării şi respectiv adresa la care acestea figurează în prezent.
Din analiza Notificării nr. 298 din 14 februarie 2002 a rezultat că reclamanta F.B.I. a notificat în temeiul Legii nr. 10/2001 mai multe imobile din Constanţa, imobilul teren şi construcţie situat în Constanţa, strada T. şi strada M.M.
În acţiunea promovată în instanţă (după scurgerea unui termen de 5 ani de la data notificării, şi fără emiterea vreunui răspuns), reclamanta F.B.I. a solicitat instanţei restituirea imobilului din Constanţa, strada S., în suprafaţă de 1.167,15 mp şi construcţia edificată pe acesta, imobil notificat conform Legii nr. 10/2001. S-a reţinut că dacă în Notificarea nr. 298/2002 reclamanta a indicat adresele la care figurau cele două loturi de teren la momentul aplicării Decretului nr. 92/1950, în acţiunea formulată la data de 15 iunie 2007, reclamanta a identificat imobilul a cărei restituire a solicitat-o prin raportare la adresa sa actuală - strada S., fostă M.M., compus din 1.167,15 mp şi construcţie, bun ce a făcut obiectul Contractului de vânzare-cumpărare nr. CC/2004 între unitatea notificată Municipiul Constanţa şi pârâta SC M. SRL.
Curtea de apel a constatat că în mod greşit prima instanţă s-a raportat numai la suprafaţa de teren de 320 mp situată în prezent în strada S., în realitate a fost învestită cu cererea de restituire a întregului teren de 1.167,15 mp, situat în Constanţa, strada S., teren preluat prin Decretul nr. 92/1950 de la autorii reclamantei şi care a figurat la data preluării la adresele din Constanţa, bulevardul T. şi M.M., aspect reţinut de altfel şi în cadrul expertizei M.V.
Constatând că întregul teren din strada S. este afectat de construcţia Terasei şi Restaurantului "P.A." şi de trotuarul de acces spre acest imobil, Curtea reţine că nu este posibilă restituirea în natură nici a diferenţei de teren de 823 mp situată în strada S. (fostă T.), motiv pentru care a stabilit că reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi pentru diferenţa de teren de 823 mp.
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Constanţa a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, criticând soluţia pentru nelegalitate, pentru motivul prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocând, în esenţă, greşita aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, Legii nr. 247/2005, a art. 44 şi 21 din Constituţia României şi a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/2008, raportate la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Constituţionale a României.
Recurentul a arătat că, faţă de temeiul de drept al acţiunii, invocat de reclamantă, respectiv art. 480 C. civ., pârâtul a invocat ca apărare de fond excepţia inadmisibilităţii acţiunii, excepţie respinsă de instanţa de fond şi soluţionată în mod judicios de către instanţa de apel.
S-a arătat de către recurent că în cauză se pune problema modalităţii de soluţionare a concursului dintre legea specială - Legea nr. 10/2001 - şi dreptul comun în materia revendicării - C. civ., respectiv aceea a eventualei opţiuni a persoanei îndreptăţite între aplicarea legii speciale care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, Legea nr. 10/2001, şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume art. 480 C. civ., invocate în mod expres în cererea introductivă.
Întrucât legiuitorul a adoptat o lege specială de reparaţii - Legea nr. 10/2001, iar imobilul în litigiu face obiectul acestei legi, reclamantul trebuia să urmeze procedura prevăzută de aceasta, în cadrul căreia are posibilitatea să-şi valorifice pretenţiile solicitate prin acţiunea introductivă.
Referitor la imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, aflate sub incidenţa Legii nr. 10/2001, ca lege nouă de imediată aplicare, ele formează obiectul unor situaţii juridice născute sub imperiul legii vechi, durabile însă în timp prin efectele lor juridice generate de ineficacitatea actelor de preluare.
Legea nr. 10/2001, ca lege nouă, suprimă practic acţiunea dreptului comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare la care se referă, şi fără a elimina accesul la justiţie, perfecţionează sistemul reparator, iar prin norme procedurale speciale îi subordonează controlului judecătoresc.
Trebuie avut în vedere că, potrivit art. 44 alin. (1) fraza a II-a din Constituţia României, conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite prin lege.
Opţiunea legiuitorului în acest sens, astfel cum rezultă din spiritul şi litera Legii nr. 10/2001, a fost ca prin această lege să se instituie un mecanism special pentru recunoaşterea dreptului de proprietate privată şi pentru restituirea posesiei imobilelor preluate de stat în mod abuziv. În acest sens sunt incidente dispoziţiile art. 2 alin. (2) care stabilesc un anumit mod de exercitare a dreptului material la acţiune din conţinutul juridic al dreptului de proprietate asupra imobilelor preluate de stat fără titlu, prin reglementarea unei proceduri administrative prealabile accesului la justiţie.
Mai mult, există toate căile stabilite de lege şi prin decizii obligatorii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unor recursuri în interesul legii (Decizia nr. XX din 19 martie 2007; Decizia nr. IX din 20 martie 2006) pentru a se asigura accesul la justiţie a persoanelor interesate, pentru a supune unui control jurisdicţional, atât soluţia dată în procedura administrativă prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001, dar şi refuzul de a da o astfel de soluţie.
În acord cu soluţiile adoptate de Curtea Constituţională a României privind domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, veţi observa că această lege, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedărilor în natură sau echivalent, a imobilelor preluate de către stat.
Instanţele trebuiau să aibă în vedere şi Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în care instanţa supremă a reţinut că numai în ipoteza în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială - Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Poate fi dată prioritate în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Cum reclamanta în cauză a înţeles să uzeze de prevederile Legii nr. 10/2001 prin notificarea Primăriei Municipiului Constanţa, în acest context nu există nicio încălcare a prevederilor art. 1 alin. (1) din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Regula generală instituită prin legea reparatorie, în cuprinsul art. 1 alin. (1) şi art. 7, este aceea a restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv şi care intră sub incidenţa legii speciale reparatorii (fapt probat prin însăşi înscrisurile depuse la dosarul cauzei şi reţinute de instanţa de fond prin hotărârea atacată).
Recurentul a mai invocat faptul că soluţia de obligare a statului la plata contravalorii imobilului este contrară dispoziţiilor legii speciale, stabilindu-se în acelaşi timp că reclamanta este îndreptăţită să primească de la Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, măsuri reparatorii conform Titlului VII, în condiţiile în care analizarea acestui aspect face obiectul unei acţiuni având ca obiect Legea nr. 10/2001, în contradictoriu cu unitatea emitentă.
Astfel, soluţionând cauza în limita învestirii, potrivit art. 129 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., recurentul consideră neîntemeiată aprecierea de către instanţa de fond a calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în prezenta cauză având ca obiect dreptul comun, în condiţiile în care Legea nr. 247/2005, Titlul VII, reţinută de instanţa de apel, instituie o anumită procedură în vederea acordării măsurilor reparatorii prevăzute de actul normativ menţionat.
Comisia Centrală stabileşte cuantumul final al despăgubirilor şi emite titlurile de proprietate după finalizarea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 prin emiterea de către entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor/a deciziilor/a dispoziţiilor prin care s-au acordat (anterior modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005) ori s-au propus (după modificarea Legii nr. 10/2001) măsuri reparatorii prin echivalent.
Având în vedere că imobilul revendicat este deţinut de Municipiul Constanţa, prin Primar, acesta are competenţa înaintării documentaţiei către Comisia Centrală pentru stabilirea cuantumului final al despăgubirilor.
Aşadar, acordarea despăgubirilor trebuie să se realizeze numai în cadrul procedurii reglementate de Legea nr. 247/2005, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 81/2007.
Recursul este nefondat.
Examinând actele şi lucrările dosarului, precum şi susţinerile părţilor, Curtea constată că hotărârea pronunţată de instanţa de apel este legală, soluţionând în mod just litigiul dedus judecăţii, iar motivarea Curţii de Apel Constanţa poate fi reţinută de instanţa de recurs ca fiind adecvată în raport de cauza soluţionată.
Deşi cererea de recurs formulată de pârât este foarte cuprinzătoare, în esenţă, recurentul invocă greşita respingere a inadmisibilităţii acţiunii principale şi lipsa calităţii sale procesuale pasive, toate acestea rezultând din analiza eronată a dispoziţiilor legale incidente în cauză - ale Legii nr. 10/2001, Legii nr. 247/2005, art. 480 C. civ., art. 44 şi 21 din Constituţia României, toate aceste acte normative raportate la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Excepţia ridicată de către recurentul-pârât este una de fond care vizează existenţa dreptului material la acţiune al reclamantei, aspect care a fost însă tranşat prin Decizia nr. 110/C din 14 mai 2008, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în primul ciclu procesual şi care a intrat în puterea de lucru judecat. Prin această decizie s-a lămurit problema calităţii procesuale active a reclamantei şi dreptul acesteia de a beneficia de măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că reglementarea unei proceduri speciale de reparare a prejudiciilor cauzate foştilor proprietari şi aplicarea ei cu prioritate în raport de acţiunea de drept comun pentru restituirea acestor imobile nu reprezintă prin ea însăşi o problemă din perspectiva Convenţiei, dacă "în circumstanţele concrete ale speţei, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 apare drept o cale de drept efectivă, revenindu-i instanţei de judecată obligaţia de a certifica acest aspect (Cauza Faimblat împotriva României, Hotărârea din 13 ianuarie 2009, pct. 33 şi 34, publicată în M. Of. nr. 141/6.03.2009).
Or, în speţă, comportamentul organelor administrative implicate în desfăşurarea procedurii Legii nr. 10/2001, care nu şi-au îndeplinit obligaţia de a pronunţa o decizie în termenul legal de 60 de zile, au pus sub semnul îndoielii eficienţa mecanismului administrativ reglementat de Legea nr. 10/2001, situaţie în care nu se poate interzice accesul reclamantei la instanţă pentru a analiza şi cenzura comportamentul autorităţilor statului şi pentru a se sancţiona lentoarea de care acestea au dat dovadă în soluţionarea pretenţiilor reclamantei.
Este neîndoielnic că, atâta timp cât intimata-reclamantă a urmat procedura prevăzută de legea specială de restituire, respectiv Legea nr. 10/2001, iar aceasta nu a fost finalizată până la data introducerii acţiunii în instanţă, calea de urmat este cea prevăzută de art. 26 din actul normativ menţionat.
Prin Decizia nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, s-a statuat cu claritate că legea specială derogă de la legea generală, astfel încât, în mod corect instanţele anterioare au calificat acţiunea formulată de reclamantă ca fiind una formulată în baza Legii nr. 10/2001.
Chiar dacă s-a cerut, iniţial, restituirea în natură a imobilului, acest lucru poate fi solicitat şi în cadrul prevăzut de legea specială pentru soluţionarea notificării, astfel încât, un asemenea tip de formulare în cadrul acţiunii introductive, nu permite calificarea acţiunii, în mod exclusiv, ca acţiune în revendicare, luând în considerare că reclamanta a învederat instanţei că a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001.
Aşadar, în raport de practica constantă a instanţelor de judecată, în situaţia în care se constată că persoana care a formulat notificarea are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, trebuie stabilit dacă bunurile pot fi restituite în natură sau prin echivalent.
În măsura în care nu mai pot fi restituite în natură, se aplică regula restituirii prin echivalent, urmând ca instanţa de fond să statueze care sunt bunurile preluate şi pentru care s-a solicitat acordarea de despăgubiri. Această soluţie se impune şi în raport de dispoziţiile Deciziei nr. 52/2007, pronunţate în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat că "Prevederile cuprinse în art. 16 şi următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.".
Aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 247/2005 impune, astfel, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv care vor fi propuse a fi acordate prin decizia sau, după caz, dispoziţia motivată a entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în măsura în care aceasta are calitatea de unitate deţinătoare.
Pentru asigurarea ducerii la îndeplinire a acestor măsuri într-un spirit rezonabil pentru părţile implicate în astfel de litigii, prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 a fost reglementat regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Trebuie menţionat că instanţa Curţii de Apel Constanţa a lămurit situaţia de fapt, arătând în considerente că întregul teren din strada S. este afectat de construcţia Terasei şi Restaurantului "P.A." şi de trotuarul de acces spre acest imobil, Curtea reţinând că nu este posibilă restituirea în natură nici a suprafeţei de teren de 823 mp situată în strada S. (fostă T.). În acest context s-a stabilit că reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi pentru diferenţa de teren de 823 mp.
Astfel, prin trimiterea cauzei spre rejudecare, s-a statuat că instanţa de fond trebuia să hotărască asupra întinderii dreptului reclamantei, respectiv să stabilească suprafaţa de teren pentru care este îndreptăţită la despăgubiri. În acest context, instanţa de apel trebuia să cenzureze modalitatea în care tribunalul, ca instanţă de fond, a stabilit întinderea măsurilor reparatorii prin echivalent, având în vedere că în ciclul procesual anterior s-a rezolvat problema calităţii de persoană îndreptăţită a reclamantei şi a calităţii procesuale pasive a pârâtului.
Instanţa de apel a reţinut în mod corect că Statul Român nu se poate prevala, pentru a-şi nega lipsa calităţii procesuale pasive într-un astfel de litigiu, pe împrejurarea că prin acte normative proprii a trecut din patrimoniul său în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale bunurile preluate fără titlu valabil de la adevăraţii proprietari în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 iar, ulterior, a dispus tot prin acte normative cu privire la vânzarea lor, având în vedere că într-un ciclu procesual anterior s-a stabilit calitatea procesuală pasivă, printr-o hotărâre care a trecut în puterea lucrului judecat.
De altfel, statul, prin autoritatea legiuitoare, a tranşat şi chestiunea terenurilor aferente activelor aflate în patrimoniul societăţii comerciale în temeiul Legii nr. 15/1990, şi vânzarea lor în cadrul procedurii de privatizare a acestor societăţi comerciale conform O.G. nr. 88/1997 şi H.G. nr. 577/2002.
Faptul că intimata-recurentă are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în echivalent, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 rezultă din imposibilitatea restituirii în natură a imobilului, iar Municipiul Constanţa nu poate figura în calitate de pârât, deoarece nu are calitate de unitate deţinătoare, terenul şi clădirile fiind înstrăinate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Prevederile legale incidente în cauză sunt conforme cu Constituţia şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi cu deciziile Curţii Constituţionale ale României, aspecte analizate în recursurile în interesul legii, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la care s-a făcut deja referire în considerente, astfel încât susţinerile recurentului apar ca nefondate.
Faţă de aceste considerente, Curtea, în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 9, raportate la art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Constanţa, împotriva Deciziei nr. 374C din 21 septembrie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, pentru cauze cu minori şi de familie, precum şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în contradictoriu cu intimata-reclamantă F.B.I.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 septembrie 2012.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 5448/2012. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5356/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
