ICCJ. Decizia nr. 5691/2012. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5691/2012
Dosar nr. 5905.2/59/2006
Şedinţa publică din 25 septembrie 2012
Deliberând asupra recursului civil de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2352 din 05 octombrie 2005, pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosar nr. 5374/2005, s-a respins contestaţia formulată de contestatorul M.R.N.
Pentru a pronunţa astfel, Tribunalul a reţinut că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 25 mai 2005, petentul M.R.N. a contestat dispoziţia din 18 aprilie 2005, solicitând restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilul situat în Timişoara.
La data de 07 septembrie 2005, contestatorul a formulat precizarea contestaţiei, în care detaliază motivele de fapt şi de drept care au stat la baza declanşării acţiunii.
Fără a intra în cercetarea fondului, instanţa a reţinut că acţiunea iniţială a fost introdusă în termenul de 30 de zile de la comunicarea dispoziţiei, aşa cum dispune art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Pentru a putea fi supusă analizei în fond, această contestaţie iniţială trebuia să întrunească toate condiţiile cererii de chemare în judecată, cuprinse în art. 112 C. proc. civ., ori, contestatorul nu s-a conformat acestei obligaţii, completând contestaţia peste 3 luni de la data formulării acesteia.
S-a constatat astfel că precizarea contestaţiei este tardiv formulată faţă de disp. art. 24 din Legea nr. 10/2001, motivele contestaţiei fiind depuse la dosar la mult timp după expirarea termenului de 30 zile prevăzut de lege.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul M.R.N., care a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Timiş.
Prin decizia civilă nr. 2 din 09 ianuarie 2006, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul declarat de reclamantul M.R.N., a desfiinţat sentinţa civilă apelată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, Tribunalul Timiş.
Pentru a pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că potrivit art. 24 alin. (31) din Legea nr. 10/2001, republicată, decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură, poate fi atacată de persoana ce se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare, în termen de 30 de zile de la comunicare.
Din cuprinsul acestui text de lege, rezultă fără dubii că legiuitorul a stabilit un termen de decădere pentru înregistrarea, respectiv contestarea dispoziţiei de respingere a notificării, fără a face vreo referire la motivarea acestei contestaţii, respectiv precizarea ei ulterioară.
Din acest punct de vedere, Curtea a apreciat că în mod nefondat tribunalul a apreciat că în cauză, contestaţia înregistrată de reclamantul M.R.N. la 24 mai 2005, nu îndeplineşte condiţiile reglementate de art. 112 C. proc. civ., iar completarea contestaţiei făcută la peste 3 luni de la data formulării ei, este tardivă raportat la dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Pe de altă parte, precizarea contestaţiei s-a efectuat de către contestator la data de 07 septembrie 2005, al doilea termen de judecată stabilit de instanţă, când reclamantul a fost reprezentat de apărătorul ales.
În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 1063 din 11 aprilie 2006, Tribunalul Timiş a respins contestaţia formulată de reclamantul M.R.N.
Tribunalul a reţinut că, prin dispoziţia din 18 aprilie 2005 a Primarului Municipiului Timişoara a fost respinsă notificarea din 13 august 2001, prin care s-a solicitat restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilul situat în Timişoara, înscris în C.F. A Timişoara, nr. top. 1.
S-a reţinut că solicitantul nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită şi a dreptului de proprietate invocat.
Din C.F. A Timişoara se constată că nr. top. 1 evidenţiază clădiri cu 2 etaje şi curte, în suprafaţă de 1.764 m.p.
În foaia de proprietate la poziţia nr. 1 figurează Primăria Municipiului Timişoara, cu titlu de posesor de localizare.
La dosarul administrativ al imobilului există un înscris sub semnătură privată întitulat „contract de vânzare-cumpărare” încheiat la data de 15 decembrie 1940. Din conţinutul acestuia, se constată că B.S. a vândut către H.E. farmacia situată în Timişoara, precum şi mărfurile din aceasta şi vadul comercial. Transferul de proprietate nu a fost evidenţiat însă în cartea funciară, iar la momentul tranzacţiei se aplica sistemul cărţilor funciare reglementat prin Decretul-Lege nr. 115/1938. Prin instituirea sistemului menţionat se asigura o evidenţă clară şi cuprinzătoare a imobilelor şi a proprietarilor acestora.
Potrivit art. 17-18 din actul normativ menţionat, drepturile reale cu privire la imobile puteau fi constituite, modificate sau stinse numai prin înscriere în cartea funciară. În aceste condiţii, înscrierea dreptului în cartea funciară avea efect constitutiv.
Raportat la cauza dedusă judecăţii, dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Timişoara nu a trecut în patrimoniul H.E., fiind încheiată doar o convenţie prin care s-ar fi putut solicita ulterior intabularea dreptului de proprietate în cartea funciară.
Potrivit art. 3 din Legea nr. 10/2001, aşa cum era aplicabilă la data emiterii dispoziţiei din 18 aprilie 2005 , sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora.
De prevederile legii beneficiază potrivit art. 4 alin. (2) din lege şi moştenitorii persoanelor fizice îndreptăţite.
Chiar dacă reclamantul a dovedit că este moştenitorul lui M.N., care la rândul său este moştenitorul lui M.E., nu există vocaţie pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Timişoara, atâta timp cât dreptul de proprietate nu a aparţinut niciodată lui H.E.
Prin persoană îndreptăţită a obţine restituirea în natură sau echivalent a unui imobil, în sensul reglementat prin Legea nr. 10/2001, se înţelege persoana din patrimoniul căreia s-a preluat bunul de către stat, sau moştenitorii săi.
Raportul juridic izvorât din aplicarea dispoziţiile Legii nr. 10/2001 ia naştere între persoana deţinătoare a imobilului şi persoana îndreptăţită la măsuri reparatorii.
În cauza dedusă judecăţii, instanţa a apreciat că reclamantul nu este îndreptăţit la măsuri reparatorii, dispoziţia din 18 aprilie 2005 a Primarului Municipiului Timişoara fiind temeinică şi legală.
Împotriva sentinţei Tribunalului Timiş a declarat apel reclamantul M.R.N., care a solicitat pe fond, admiterii cererii astfel cum a fost precizată.
Curtea de Apel Timişoara, prin decizia civilă nr. 522 din 27 noiembrie 2006, a respins apelul declarat de reclamant, cu motivarea că în mod corect prima instanţă a reţinut că reclamantul M.R.N. nu este îndreptăţit la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, întrucât, deşi a făcut dovada că este moştenitorul numitei H.E., nu a făcut dovada dreptului de proprietate al antecesoarei sale asupra imobilului înscris în C.F. A Timişoara, nr. top. 1. În consecinţă, nu face parte din categoria persoanelor îndreptăţite în sensul Legii nr. 10/2001 [art. 3 alin. (1) şi art. 4 alin. (2)].
În C.F. A Timişoara, sub nr. top. 1, figurează clădiri cu 2 etaje şi curte, proprietară fiind din anul 1949 Primăria Municipiului Timişoara. O altă înscriere în această carte funciară, anterioară anului 1949, nu există.
Din anexa la Decretul de naţionalizare nr. 134/1949 rezultă că farmacia a fost preluată de stat de la B.S.
S-a reţinut că nici acesta nu figurează în cartea funciară, însă conform art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, „persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar”, astfel că proprietarul imobilului la data naţionalizării a fost numitul B.S.
Instanţa de apel a reţinut de asemenea, că reclamantul a depus la dosar, în copie, un înscris intitulat „contract de vânzare-cumpărare” cu privire la farmacia din Timişoara, încheiat între B.S. şi H.E. la 15 decembrie 1940, urmând ca preţul să fie achitat în mai multe rate începând cu ianuarie 1941. Antecesoarea reclamantului nu şi-a intabulat însă dreptul de proprietate, iar la acea dată înscrierea în cartea funciară avea un caracter constitutiv de drepturi, în conformitate cu Decretul-Lege nr. 115/1938.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul M.R.N., cauza fiind înregistrată pe rolul instanţei supreme.
Prin decizia civilă nr. 3820 din 10 mai 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamant, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Timişoara.
Instanţa de recurs a reţinut, în esenţă, că situaţia de fapt nu este pe deplin stabilită, având în vedere că în cartea funciară prima menţiune cu privire la proprietatea imobilului datează din anul 1949 şi indică Primăria Municipiului Timişoara, precum şi faptul că dreptul de proprietate al vânzătorului B.S. nu este înscris în cartea funciară, însă numele acestuia apare în anexa decretului de naţionalizare.
A reţinut instanţa de recurs că se impune completarea materialului probator pentru a determina semnificaţia primei menţiuni din cartea funciară referitoare la proprietarul imobilului din litigiu, precum şi a motivelor inexistenţei vreunei menţiuni anterioare în cartea funciară.
Pe rolul Curţii de Apel Timişoara cauza a fost din nou înregistrată, iar prin decizia civilă nr. 535 din 03 decembrie 2007, Curtea de Apel Timişoara a respins apelul reclamantului.
Pentru a pronunţa astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, că raportat la considerentele deciziei civile de casare pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a pus în vedere părţilor, la termenul de judecată din 12 noiembrie 2007, să administreze probe în acest sens, pentru clarificarea aspectelor invocate de reclamant.
Prin adresa din 29 noiembrie 2007 emisă de Primăria Municipiului Timişoara - Direcţia Urbanism rezultă că imobilul situat pe nr. top. 2, alături de celelalte imobile în C.F. A, au fost înscrise în această carte funciară din proprietatea Primăriei Timişoara în anul 1949, cu titlu posesor la localizare, cumpărare, expropriere, vânzare, schimb, donaţiune, fără a se specifica titlul pentru fiecare imobil în parte.
Cum părţile au declarat că nu mai au alte probe de administrat, în raport de această stare de fapt, şi văzând că, după casarea cu trimitere spre rejudecare, nu au mai fost administrate alte probe suplimentare, Curtea a constatat că starea de fapt reţinută de prima instanţă nu s-a modificat cu nimic, astfel că apelul a fost respins, ca neîntemeiat.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs reclamantul care a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei civile atacate în sensul admiterii cererii de restituire în natură a imobilului situat în Timişoara, înscris în C.F. A Timişoara, nr. top. 1.
Prin decizia civilă nr. 1525 din 13 februarie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamantul M.R.N., a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a pronunţa astfel, instanţa de recurs a reţinut că în rejudecare Curtea de Apel Timişoara a pus în vedere părţilor la termenul de judecată din 12 noiembrie 2007 să administreze probe şi a reţinut că din adresa din 29 noiembrie 2007 emisă de Primăria Timişoara - Direcţia Urbanism rezultă că imobilul situat la nr. top. 2 a fost înscris în cartea funciară din proprietatea Primăriei Timişoara în anul 1949, fără a se specifica titlul. Instanţa a reţinut că părţile au declarat că nu mai au alte probe de administrat.
Din analiza deciziei recurate rezultă că instanţa de apel nu şi-a îndeplinit rolul de instanţă de control judiciar. Ea era datoare – în situaţia în care părţile au declarat că nu mai au probe de administrat – să rejudece pricina şi să răspundă tuturor motivelor de apel invocate de reclamant.
Limitarea instanţei la a arăta că situaţia de fapt este aceeaşi cu cea care a fost stabilită de prima instanţă echivalează cu o necercetare a fondului pricinii, situaţie în care nici Înalta Curte nu poate exercita controlul judiciar cu privire la aspectele invocate de recurent.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara sub nr. 5905.2/59/2006 şi raportat la îndrumările instanţei de casare de a se rejudeca pricina pe fond şi de a răspunde tuturor motivelor de apel – s-a solicitat de reprezentantul reclamantului acordarea unui termen mai lung pentru a depune la dosar reconstituirea cărţii funciare cu privire la imobilul din litigiu – conform îndrumărilor instanţei de control judiciar.
Pentru a da posibilitatea refacerii şi depunerii la dosar a acestui extras de carte funciară, la termenul de judecată din 14 decembrie 2009 – cauza a fost suspendată în baza art. 242 pct. 1 C. proc. civ. fiind repusă pe rol la 22 octombrie 2010 la cererea reclamantului, cu prim termen de judecată la 15 noiembrie 2010.
La termenul de judecată din 13 decembrie 2010, instanţa a dispus menţinerea măsurii de suspendare a judecării cauzei – până când reclamantul urma să-şi îndeplinească obligaţiile procesuale privind depunerea cărţii funciare reconstituită cu privire la imobilul din litigiu.
Totodată, s-a prorogat discutarea cererii în probaţiune prin care reclamantul solicita să se răspundă de pârât dacă spaţiul din litigiu este închiriat, solicitând şi admiterea probei testimoniale, respectiv audierea a doi martori care cunosc împrejurări de fapt legate de translatarea dreptului de proprietate asupra imobilului din litigiu.
Cauza a fost repusă pe rol la cererea reclamantului, având termen de judecată la 04 octombrie 2011.
La acest termen, s-a depus din partea O.C.P.I. Timiş o adresă prin care se arată că nu este posibilă identificarea cărţii funciare de dinainte de anul 1949 aferentă imobilului cu nr. top. 2.
La acelaşi termen de judecată, s-au respins probele testimoniale solicitate de reclamant şi cererea de comunicare a datelor cu privire la vânzarea sau închirierea imobilului.
Prin decizia civilă nr. 1036/A din 11 octombrie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul declarat de reclamantul M.R.N., ca neîntemeiat.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, potrivit extrasului C.F. A Timişoara, nr. top. 1, asupra imobilului clădire cu 2 etaje şi curte, la foaia de proprietate este trecută Primăria Municipiului Timişoara – posesor la localizare, cumpărare, expropriere, unificare, schimb, donaţie. Anterior acestei înscrieri (din 16 februarie 1949) în cartea funciară nu este făcută o altă menţiune.
Este adevărat că reclamantul a făcut dovada cu înscrisuri că este moştenitorul numitei H.E., care a încheiat la data de 15 decembrie 1940 cu B.S. o convenţie intitulată „contract de vânzare-cumpărare” cu privire la imobilul din litigiu.
Transferul dreptului de proprietate al antecesoarei reclamantului, rezultat în urma încheierii înscrisului sub semnătură privată nu a fost evidenţiat în cartea funciară.
Or, disp. art. 17-18 din Decretul-Lege nr. 115/1938 (în vigoare la data încheierii convenţiei) prevede că drepturile reale cu privire la imobile pot fi dobândite, modificate sau stinse numai prin înscriere în cartea funciară – înscrierea având astfel efect constitutiv de drepturi.
Prin Decretul de naţionalizare a unităţilor sanitare, nr. 134/1949, imobilul din litigiu (farmacia particulară) a fost naţionalizată de la B.S. şi nu de la antecesoarea reclamantului.
Potrivit disp. art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de lege persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării abuzive a acestora.
Rezultă că o condiţie esenţială pentru aplicarea acestor dispoziţii legale de reparaţie este aceea că solicitantul sau antecesorul său să fi avut calitatea de proprietar al bunului ce a fost preluat de stat.
Este adevărat că legiuitorul a constituit o prezumţie relativă simplă în favoarea persoanelor îndreptăţite, dispunând prin art. 24 din lege în sensul că în absenţa unor probe contrare se consideră că persoana individualizată în actul normativ a deţinut imobilul sub nume de proprietar, existenţa şi întinderea dreptului de proprietate fiind cea înscrisă în actul de preluare a imobilului.
Raportat şi la considerentele deciziei de casare s-a constatat că ceea ce trebuie analizat este dacă contractul de vânzare-cumpărare invocat de reclamant este un act doveditor al dreptului de proprietate invocat, raportat la disp. art. 23 din lege, la menţiunile din anexa decretului de naţionalizare şi la disp. art. 3 alin. (1) lit. a) coroborate cu cele ale art. 24 din lege, respectiv dacă aceste dispoziţii legale au fost corect aplicate în cauză.
S-a constatat că din verificarea listei anexă la Decretul nr. 134/1949 rezultă că imobilul a fost preluat de la B.S., situaţie în care reclamantul (antecesoarea sa) nu poate beneficia de prezumţia prevăzută de art. 24 din lege, întrucât nu H.E. a fost persoana trecută în decretul de naţionalizare ca fiind proprietar al imobilului.
De altfel, deşi reclamantului, urmare a considerentelor şi îndrumărilor date prin decizia de casare, i s-a pus în vedere de instanţă să completeze probatoriul în cauză, în sensul reconstituirii cărţii funciare cu privire la imobilul din litigiu, acest lucru nu s-a realizat, rezultând din adresa din 2011 eliberată de O.C.P.I. Timiş că nu este posibilă reconstituirea cărţii funciare.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, reclamantul M.R.N., solicitând casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei în vederea rejudecării apelului şi a administrării probatoriului solicitat prin cererea depusă în apel. În subsidiar, se solicită modificarea în tot a deciziei recurate şi a sentinţei civile nr. 1063 din 11 aprilie 2006 a Tribunalului Timiș, iar pe fond, admiterea contestaţiei formulate, anularea dispoziţiei din 18 aprilie 2005 a Primarului Municipiului Timişoara şi dispunerea restituirii în natură a imobilului solicitat prin notificarea din 13 august 2001.
În motivarea recursului, reclamantul a arătat că hotărârea instanţei de apel nu respectă caracterul devolutiv al apelului, fiind netemeinică și nelegală, încălcând decizia civilă nr. 1525 din 13 februarie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie și Justiţie.
Instanţa de control judiciar a stabilit că proba calităţii de persoană îndreptăţită şi a proprietăţii anterior naţionalizării imobilului derogă de la regulile dreptului comun, potrivit căruia înscrierea dreptului de proprietate in temeiul Decretului-Lege nr. 115/1938 avea caracter constitutiv de drepturi.
Legea nr. 10/2001, instituie prin al său art. 24 alin. (2), o prezumţie relativă de proprietate care operează în favoarea persoanei individualizate în decretul de naţionalizare.
În speţă, din întreg ansamblul probator (acte de state civilă, contractul de vânzare-cumpărare, adresele instituţiilor abilitate din perioada respectivă), această prezumţie este răsturnată, rezultând fără putinţă de tăgadă faptul că persoana individualizată în Decretul de naţionalizare nr. 134/1949 -B.S. a înstrăinat imobilul situat la parter, mamei recurentului M.E. - născută H., spaţiu în care a funcţionat o farmacie, până la data naţionalizării imobilului.
Imobilul a fost format din mai multe apartamente, conţinând și spaţiul solicitat a fi restituit în natură, însă nu s-a realizat până în prezent operaţiunea de apartamentare în cartea funciară.
De asemenea, potrivit răspunsului de la O.C.P.I. Timiş rezultă imposibilitatea refacerii situaţiei de carte funciară referitoare la C.F. A Timişoara. anterioară anului 1949 (inclusiv perioada de referinţă 1941-1949).
Prevederile art. 23.4.din H.G. nr. 250/2007 privind normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/1001 dispun că „în cazuri deosebite se pot solicita și declaraţii notariale date de persoane în viață, care atestă anumite situaţii în legătură cu imobilul notificat și care pot contribui la fundamentarea deciziei”.
Instanţa de apel porneşte de la o ipoteză greşită și anume, aceea că înscrierea dreptului de proprietate în temeiul Decretului-Lege nr. 115/1938 a avut efecte constitutive de drepturi. Mai mult, Legea nr. 10/2001 instituie prin al său art. 24 alin. (2), o prezumţie absolută de proprietate care operează în favoarea persoanei individualizate în decretul de naţionalizare. O prezumție absolută de proprietate care operează în favoarea persoanei individualizate în decretul de naționalizare nu poate fi combătută prin alte mijloace de probă, câtă vreme instanţa de apel a respins în mod nefondat, cererea reclamantului în probaţiune.
Mai mult, potrivit declaraţiilor autentice din 06 octombrie 2011, dată de R.G. și respectiv din 10 octombrie 2011, dată de A.E., depuse alăturat concluziilor scrise, se confirmă, coroborat și cu celelalte probe aflate la dosarul cauzei, că a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare a spaţiului situat la parterul imobilului din Timişoara, prețul a fost de 4.500.000 lei, ce a fost plătit integral de către H.E. în rate.
Recurentul-reclamant a arătat și faptul că, în mod eronat, instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra motivelor de apel invocate, deşi instanţa de recurs a dispus rejudecarea apelului, iar potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ. deciziile pronunţate în recurs în legătură cu problemele de drept dezlegate, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Deşi instanţa de recurs a hotărât administrarea probatoriului în vederea stabilirii corecte a stării de fapt până în momentul emiterii decretului de naţionalizare, ce presupune nu numai posibilitatea refacerii C.F. A Timişoara, dar și a administrării oricăror probe necesare în vederea rezolvării corecte a cauzei, în raport și de susţinerile reclamantului, hotărârea pronunţată în apel fiind criticată sub aspectul legalităţii, potrivit motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., impunându-se casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă de apel în vederea rejudecării apelului, cu observarea prevederilor legale care reglementează judecata în apel.
Instanţa de apel nu a dat dovada de rol activ, în sensul că nu a dovedit o preocupare pentru stabilirea adevărului în cauză. Rezultă din textul art. 295 C. proc. civ., multitudinea de mijloace puse de legiuitor la dispoziţia instanţei de apel, în sensul că aceasta poate soluţiona litigiul în baza probelor administrate de prima instanţă, ori poate să refacă o parte din aceste mijloace de probă sau să completeze probatoriul cauzei prin administrarea de noi probe.
Intimata unitate deţinătoare nu au negat identitatea dintre imobilul preluat de stat şi cel cerut a fi restituit în natură, neadministrând probe care să dovedească lipsa de identitate, ci numai au susţinut că reclamantul nu are calitatea de „persoană îndreptăţită”.
Art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 se referă la „persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora”, iar art. 4 alin. (2) din acelaşi act normativ se referă la moştenitorii persoanelor fizice îndreptăţite.
Dreptul de proprietate, ca şi regulă generală, se dovedeşte cu acte translative de proprietate, astfel după cum rezultă şi din conţinutul deciziei nr. 3096 din 29 septembrie 1999 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă, pronunţată în soluţionarea unei cereri de retrocedare a unui imobil expropriat.
Instanţa de control judiciar - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - prin deciziile nr. 3820 din 10 mai 2007 şi nr. 1525 din 13 februarie 2009, a apreciat că înscrisurile de la dosar confirmă în mare măsură susţinerile reclamantului.
În ce priveşte calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la restituire sau alte măsuri reparatorii, potrivit Legii nr. 10/2001, recurentul a arătat următoarele:
Mama sa M.E., născută H., la data de 15 decembrie 1941 a cumpărat de la B.S. „farmacist locuitor”, farmacia „L.R.” situată în Timişoara pentru preţul de 4.500.000 lei, preţ care a fost fixat în rate şi care a fost achitat integral.
În adresa Regatului României, Ministerul Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale - Direcţia Farmaciilor, se menţionează „către H.E., Lovrin, jud. Timiş-Torontal, ca urmare a cererii dumneavoastră din 14 ianuarie 1941, avem onoarea de a vă răspunde că în conformitate cu avizul Comisiei farmaceutice din 21 iunie 1941, aprobat de minister, sunteţi recunoscută ca dirigintă -proprietară prin transcriere asupra farmaciei cu dreptul real din Timşoara, fosta proprietate a d-lui farmacist B.S.”
De asemenea, prin Decretul nr. 154/1949, publicat în B. Of. nr. 15bis/02.04.1949, intrat în vigoare la 02 aprilie 1949, privind naţionalizarea unităţilor sanitare ca: farmaciile urbane, reşedinţe şi nereşedinţe de judeţ, centre importante muncitoreşti, laboratoarele chimico-farmaceutice, drogherii medicinale, depozite de medicamente şi laboratoare de analize medicale, farmacia „B.S.” Timişoara, precum şi toate farmaciile din România, după cum se poate observa din lista anexată decretului de naţionalizare mai sus amintit.
Calitatea de persoana îndreptăţită a fost dovedită cu acte de stare civilă, certificate de moştenitor şi certificate de calitate de moştenitor.
Totodată, recurentul-reclamant a invocat şi dispoziţiile art. 1, 2 lit. a) din Legea nr 10/2001, precum şi disp. art. 22-26 din Legea nr. 10/2001, arătând că potrivit art. 221 introdus în Legea nr. 10/2001 prin Titlul I art. 1 pct. 52 din Legea nr. 247/2005 prevede că în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed:
În baza motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., reclamantul a solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului şi administrarea probatoriului solicitat prin cererea de apel, susţinând că instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra tuturor criticilor formulate în apel şi nu şi-a exercitat rolul activ pentru administrarea de probe în cauză, aşa cum s-a dispus prin deciziile de casare pronunţate de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. reglementează situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii şi vizează nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti.
Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale, motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin decizia adoptată.
În cauză, nu se verifică niciuna din ipotezele prevăzute de textul legal invocat, întrucât pe de o parte, instanţa de apel a arătat argumentat care sunt considerentele de fapt şi de drept pentru care a respins apelul, ca neîntemeiat, analizând motivele de apel prin raportare la probatoriul administrat în cauză şi stabilind situaţia de fapt, la care a aplicat dispoziţiile Legii nr. 10/2001 incidente în speţă. Pe de altă parte, motivarea deciziei este concordantă cu dispozitivul acesteia.
De asemenea, instanţa de apel a încuviinţat cererile reclamantului-apelant de acordare a unui termen mai lung (09 noiembrie 2009-14 decembrie 2009) şi de suspendare a judecăţii apelului în temeiul disp. art. 244 pct. 1 C. proc. civ. (14 decembrie 2009-04 octombrie 2011), pentru a da acestuia posibilitatea de a reconstitui şi depune la dosar cartea funciară referitoare la imobilului a cărei restituire o solicită, aşa cum s-a reţinut prin deciziile de casare ale instanţei supreme.
Așadar, Curtea de Apel Timișoara a respectat dispozițiile deciziilor de casare cu privire la cercetarea fondului cauzei și analizarea motivelor de apel, precum și cu privire la indicația de a da posibilitatea reclamantului să completeze probatoriul în susținerea cererii sale de restituire a imobilului. Ca urmare, sunt nefondate susținerile în baza cărora recurentul-reclamant a invocat casarea hotărârii în baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ., acest motiv de recurs nefiind aplicabil în speță.
Celelalte critici, prin care se invocă o greșită interpretare și aplicare în cauză de către instanța de apel a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și vor fi analizate din această perspectivă.
Prin decizia de casare nr. 3820 din 10 mai 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că se impune completarea materialului probator cu referire la cartea funciară privind imobilul, pentru a se determina semnificația primei mențiuni din cartea funciară referitoare la proprietarul imobilului revendicat, precum și a motivelor inexistenței vreunor mențiuni anterioare.
Aşadar, instanţa de casare a constatat că se impune în prezenta cauză suplimentarea materialului probator pentru dovedirea calităţii de proprietar al imobilului în litigiu şi a calităţii de persoană îndreptăţită la restituire în sensul Legii nr. 10/2001.
Această obligaţie cade în sarcina reclamantului, în conformitate cu dispoziţiile art. 1169 C. civ., iar raportat la circumstanţele concrete ale pricinii, faţă de starea de fapt a imobilului şi de situaţia juridică a acestui bun, era necesar a se dovedi înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al autoarei reclamantului cu privire la imobilul solicitat, în conformitate cu cerinţele legii, ce nu pot fi eludate, respectiv ale art. 17-18 din Decretul-Lege nr. 115/1938, care prevăd că înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară este constitutivă de drepturi.
Or, în sensul celor ce preced nu s-au administrat probe suplimentare faţă de primul ciclu procesual, aşa cum se impunea pentru dovedirea pretenţiilor formulate prin acţiune.
Ca urmare, la situaţia de fapt stabilită, Curtea de Apel Timişoara a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 3 alin. (1), art. 23 şi art. 24 din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte prezumţia instituită de legiuitor prin art. 24 din lege, în favoarea persoanelor îndreptăţite, este adevărat că aceasta este o prezumţie relativă, însă textul de lege invocat de recurent nu se aplică acestuia, faţă de împrejurarea că în anexa la decretul de naţionalizare a imobilului nu figurează autoarea sa, ca proprietar la data preluării, ci numitul B.S.
Recurentul-reclamant a formulat şi critici privind greşita respingere de către instanţa de apel a probei testimoniale, invocând şi două declaraţii autentice de martori depuse în apel, anexat concluziilor scrise.
Însă, faţă de îndrumările precise ale instanţei de casare şi de obiectul prezentei pricini, Curtea de apel în mod corect a constatat că proba cu martori nu poate fi utilă şi pertinentă în cauză, iar declaraţiile de martor au fost depuse ca înscrisuri în dosarul de apel, la data de 10 octombrie 2011, ulterior închiderii dezbaterilor, care au avut loc la termenul din 04 octombrie 2011 şi care, din punct de vedere procedural, nu ar fi putut fi avute în vedere la pronunţarea cauzei, deoarece această probă nu a fost pusă în discuţie, cu respectarea principiilor contradictorialităţii şi a dreptului la apărare al părţilor şi nu a fost încuviinţată de către instanţă.
Având în vedere toate considerentele reţinute, recursul declarat de reclamantul M.R.N. este nefondat şi va fi respins ca atare, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.R.N. împotriva deciziei nr. 1036/A din data de 11 octombrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5702/2012. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5701/2012. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
