ICCJ. Decizia nr. 64/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 64/2012
Dosar nr. 5368/117/2009
Şedinţa publică din 11 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 976 din 16 noiembrie 2010, Tribunalului Cluj a respins acţiunea reclamantului M.I., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, având ca obiect acordarea daunelor morale pentru condamnarea penală de 2 luni închisoare corecţională în baza art. 329 C. pen., privind săvârşirea infracţiunii de răspândire de ştiri false.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că identitatea dintre reclamant şi persoana despre care se face vorbire în actele doveditoare privind măsura condamnării, nu este clară şi neechivocă, întrucât nu există nicio menţiune cu privire la vârstă şi rude, respectiv, adeverinţa emisă de Tribunalul Militar Bucureşti a fost depusă în copie şi nu poartă număr de înregistrare, iar referirea la Dosarul nr. 5147/1947 nu a fost dovedită ca fiind reală.
Tribunalul a mai reţinut că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ce au constituit temeiul juridic al acţiunii au fost declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, iar dispoziţiile şi jurisprudenţa C.E.D.O. prin raportare la art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie nu pot fi primite, deoarece reclamantul nu poate afirma existenţa unei speranţe legitime în acest sens, cu privire la dobândirea unui bun.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul M.I., arătând că, în conformitate cu prevederile art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, tribunalul era obligat să aştepte scurgerea termenului de 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, pentru ca Parlamentul să pună dispoziţiile declarate neconstituţionale în acord cu Constituţia.
Reclamantul a mai arătat că în speţă sunt incidente rezoluţiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/1996 şi nr. 1481/2006 care prevăd că persoanelor condamnate pe criterii politice trebuie să li se acorde despăgubiri care să nu fie inferioare celor acordate persoanelor condamnate în prezent pe nedrept şi necesitatea condamnării internaţionale a crimelor regimurilor comuniste totalitare.
Reclamantul a mai invocat Rezoluţia nr. 40/ 34 din 29 noiembrie 1985 de adoptare a Declaraţiei asupra Principiilor de Bază ale Justiţiei privind victimele infracţiunilor şi ale abuzului de putere adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin care se cere statelor să faciliteze accesul la justiţie şi tratament echitabil victimelor pentru a obţine restituiri, reparaţii, despăgubiri, compensaţii şi asistenţă, aprecierea cuantumului despăgubirilor fiind de competenţa judecătorului, Iară a se putea institui plafonări prin legi sau ordonanţe.
A mai arătat că prin intervenţia legislativă în urma căreia s-a declarat neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, precum şi speranţa legitimă la dobândirea de despăgubiri pentru prejudiciile morale cauzate prin condamnarea nedreaptă, iar în textul deciziilor Curţii Constituţionale s-au făcut trimiteri imprecise şi incoerente la Decretul - lege nr. 118/1990, care consacră un drept de protecţie socială ce nu are nicio legătură cu despăgubirile pentru prejudiciile morale reglementate de Legea nr. 221/2009.
Prin Decizia civilă nr. 100/ A din 16 februarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie a respins, ca nefondat, apelul reclamantului, reţinând că dispoziţiile legale pe care reclamantul şi-a întemeiat pretenţiile au fost declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, iar plafonarea cuantumului despăgubirilor intervenită prin OUG nr. 62/2010, nu mai este de actualitate, întrucât dispoziţiile art. 1 pct. 1 şi ale art. II din această ordonanţă de urgenţă, au fost declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1354 din 20 octombrie 2010.
Instanţa de apel a mai reţinut că referirile din considerentele celor două decizii ale Curţii Constituţionale, la dispoziţiile Decretului-lege nr. 118/1990, care reglementează un „drept de securitate socială", pe de o parte, nu pot fi cenzurate de instanţa judecătorească de drept comun, iar pe de altă parte, neacordându-se niciun fel de despăgubiri, în speţă nici nu s-a pus problema diminuării cuantumului acestora cu indemnizaţia lunară acordată reclamantului în temeiul Decretului - lege nr. 118/1990.
Soluţionarea acţiunii de către prima instanţă în răstimpul termenului de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituţie şi de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, în care Parlamentul trebuia să pună de acord prevederile neconstituţionale ale art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, nu a impietat asupra soluţiei pronunţate, deoarece organul legislativ nu şi-a îndeplinit obligaţia constituţională nici până în prezent.
Întrucât Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a intervenit anterior soluţionării apelului, caracterul ei erga omnes se impune şi în prezenta cauză, situaţie în care raportul juridic de obligaţie legală dintre stat şi reclamant, a încetat.
Instanţa de apel a mai reţinut că numai o creanţă certă, lichidă şi exigibilă poate fi considerată un „bun" protejat prin dispoziţiile art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, însă reclamantul nu poate invoca nici măcar „speranţa legitimă" de a obţine o indemnizare care să fie în sarcina Statului Român.
Atunci când un interes patrimonial în discuţie ar părea că aparţine categoriei juridice de „creanţă", el nu poate fi considerat ca valoare patrimonială şi implicit ca „speranţă legitimă", decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, sau care apare ca o pretenţie ce se poate susţine, altfel nu poate constitui o „speranţă legitimă" apărată de dispoziţiile art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.
Actualul drept intern, nu permite realizarea „speranţei legitime" ca valoare patrimonială, întrucât textul legal pe baza căruia reclamantul şi-a întemeiat acţiunea, a fost declarat neconstituţional, anterior pronunţării unei hotărâri definitive şi executorii.
Rezoluţiile nr. 1096/1996 şi nr. 1481/2006 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei şi Declaraţia asupra principiilor de bază ale justiţiei privind victimele infracţiunilor şi ale abuzului de putere adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite prin Rezoluţia nr. 40/ 34 din 29 noiembrie 1985, sunt acte cu caracter general, fără relevanţă în cauză, întrucât în materie există un act normativ special, respectiv, Legea nr. 221/2009, ale cărei dispoziţii ce au reprezentat temeiul juridic al acţiunii au fost declarate neconstituţionale anterior pronunţării unei decizii definitive şi executorii în calea de atac a apelului.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul, pentru următoarele motive:
I. Prin hotărârea pronunţată instanţa de apel a încălcat principiul egalităţii în drepturi şi al neretroactivităţii, respectiv, acţiunilor înregistrate anterior declarării neconstitutionalitătii dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu le este aplicabilă Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, întrucât legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este incidenţă în tot cursul judecăţii, iar efectele deciziei arătate nu pot viza decât actele, acţiunile, inacţiunile sau operaţiunile ce urmează a se înfăptui în viitor, sens în care invocă jurisprudenţa C.E.D.O., art. 15 alin. (2) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, Decizia nr. 838/2009 a Curţii Constituţionale, dispoziţii ale C.E.D.O. în materie.
Egalitatea părţilor în procesul civil a fost încălcată prin aceea că acţiunile întemeiate pe Legea nr. 221/2009 au fost soluţionate în mod diferit, în funcţie doar de celeritatea proceselor, respectiv, chiar după pronunţarea deciziei de declarare a neconstitutionalitătii dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, unele instanţe au soluţionat favorabil pretenţiile întemeiate pe aceste dispoziţii, sens în care au fost încălcate şi dispoziţiile Protocolului nr. 12 referitor la existenţa discriminării.
II. În mod greşit instanţa de apel a apreciat că, în lipsa unei hotărâri definitive şi irevocabile de acordare a despăgubirilor, reclamantul nu deţine un bun în sensul Convenţiei Europene şi că nu ar fi titularul unei speranţe legitime, în condiţiile în care acestuia nu i se poate imputa incoerenţa legislativă, iar daunele morale pot fi acordate prin aplicarea directă a Convenţiei şi raportarea la jurisprudenţa C.E.D.O., împrejurarea că legiuitorul nu a intervenit în modificarea legii neputând fi imputabilă acestuia.
III. În mod greşit instanţa de apel trimite la considerentele deciziilor Curţii Constituţionale privind Decretul lege nr. 118/1990, întrucât acesta consacră un drept de securitate socială ce nu are nici o legătură cu dreptul la despăgubire reglementat de Legea nr. 221/2009, şi nu se poate reţine că prin existenţa normelor legale conţinute de acest decret s-ar acoperi încălcarea produsă prin deciziile Curţii Constituţionale.
IV În mod greşit instanţa de apel a apreciat că nu s-a dovedit identitatea dintre reclamant şi persoana supusă măsurii abuzive, întrucât din principalul document depus la dosar, şi anume copia dosarului C.N.S.A.S., a rezultat Iară echivoc că acesta a fost condamnat pentru infracţiunea de răspândire de ştiri false, probă ce se coroborează cu restul înscrisurilor administrate în cauză.
V. În mod greşit instanţa de apel a procedat la soluţionarea cauzei, întrucât aceasta era obligată să aştepte expirarea termenului de 45 de zile prevăzut de dispoziţiile art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, în care legiuitorul putea pune de acord prevederile declarate neconstituţionale cu legea fundamentală, în intervalul arătat nefiind posibilă nici admiterea, nici respingerea vreunei cereri de gen.
Recursul este nefondat, în considerarea următoarelor argumente:
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că Decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor iar nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Rezultă că în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor injustiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficientă actelor normative declarate neconstitutionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Criticile reclamantului axate pe ideea priorităţii textelor legale consacrate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în materie nu pot fi reţinute, întrucât soluţia adoptată de instanţa constituţională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu se poate vorbi despre existenţa unui asemenea bun, şi nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenta unor motive obiective şi rezonabile.
Referitor la noţiunea de „bun", potrivit jurisprudenţei instanţei europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie" atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. l din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României - M. Of. al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza Ionescu şi Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră".
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. l din Protocolul nr. l.
În jurisprudenţa instanţei europene s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez - Molina Gonzales ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenta unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. l, astfel încât situaţia existentă în cauză nu se circumscrie dispoziţiilor Convenţiei la care face generic referire reclamantul.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă", fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza Atanasiu ş.a. contra României, paragraful 137).
O asemenea jurisprudenţă nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuţie, iar noţiunea de „speranţă legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial al României."
Cum Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 16 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Nu se pot reţine criticile recurentului-reclamant potrivit cărora instanţa de fond ar fi trebuit să aştepte expirarea termenului de 45 de zile prevăzut de lege pentru armonizarea textului declarat neconstituţional cu legea fundamentală, întrucât organul legislativ nu şi-a îndeplinit obligaţia constituţională nici până în prezent, astfel încât judecarea cauzei în acest interval nu are nici o relevanţă asupra soluţiei adoptate.
De asemenea, nu se pot reţine nici criticile privind paralelismul făcut în considerentele deciziei Curţii Constituţionale între Decretul - lege nr. 118/1990 şi Legea nr. 221/2009, întrucât conţinutul unei asemenea decizii excede cadrului procesual, neputând face obiectul analizei judiciare.
Referitor la susţinerile privind aprecierea instanţei de apel asupra identităţii între persoana reclamantului şi persoana supusă măsurii condamnării, acestea reprezintă chestiuni legate de interpretarea şi evaluarea probatoriilor ce nu pot face obiectul căii de atac extraordinare a recursului.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.I. împotriva deciziei nr. 100/ A din 16 februarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1151/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
