ICCJ. Decizia nr. 6229/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6229/2012
Dosar nr. 10258/3/2010
Şedinţa publică din 15 octombrie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
La data de 11 aprilie 2001, reclamanţii D.C.P. şi D.E. au revendicat apartamentul situat în Bucureşti, sector 3 în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, SC R. SA şi au solicitat constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu P.I. privitor la acest imobil.
Prin cerere reconvenţională, P.I. a solicitat ca instanţa judecătorească să constate că apartamentul în litigiu a fost construit din fondurile statului, în sensul Decretului nr. 61/1990, el fiind cumpărător de bună-credinţă; nelegalitatea procedurilor administrative întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 pentru retrocedarea apartamentului revendicat de reclamanţi şi obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Decizia nr. 620 din 21 aprilie 2005 Curtea de Apel Bucureşti a soluţionat irevocabil petitul privind constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din 5 martie 1990, dând câştig de cauză reclamanţilor D..
Cât priveşte petitul referitor la revendicarea imobilului, în rejudecare, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Sentinţa civilă nr. 43 din 19 ianuarie 2010, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului P.I., invocată de reclamanţii D., a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, ca fiind formulat împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a disjuns cererea reconvenţională formulată de pârâtul-reclamant P.I., stabilind termen de judecată la data de 9 martie 2010 într-un nou dosar (Dosar nr. 10258/3/2010) şi a stabilit termen pentru continuarea judecăţii acţiunii în revendicare la data de 9 martie 2010, lăsând nesoluţionate cererea de sesizare a Curţii Constituţionale şi excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de pârât.
În dosarul disjuns, nr. 10258/3/2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Sentinţa civilă nr. 1632 din 7 decembrie 2010, a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale şi a respins acţiunea reclamantului (pârât - reclamant) P.I., ca inadmisibilă, excepţie invocată din oficiu.
Pentru a decide astfel, prima instanţă a reţinut că prin decizie irevocabilă (Decizia nr. 620 din 21 aprilie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă) s-a constatat nul contractul de vânzare-cumpărare pe care reclamantul P.I. l-a încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 iar, în prezenta acţiune, acesta a solicitat instanţei să constate împrejurări de fapt, nu existenţa sau inexistenţa unui drept al său.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul P.I. care a arătat că şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 şi nu pe cele ale art. 111 C. proc. civ.; că în mod greşit s-a disjuns cererea sa reconvenţională faţă de acţiunea în revendicare formulată de reclamanţii (intimaţi-pârâţi în prezenta cauză) D..
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 885A din 5 decembrie 2011 a respins, ca nefondat, apelul, confirmând soluţia tribunalului.
Instanţa de apel a reţinut că, deşi reclamantul a indicat ca temei al cererii sale art. 18 lit. c), art. 20 alin. (1) şi art. 45 din Legea nr. 10/2001, prin petitele formulate a urmărit constatarea unor împrejurări de fapt şi nu constatarea unui drept al său cu privire la imobil sau realizarea unui drept.
Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamant, care a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
A dezvoltat, în esenţă, următoarele critici:
- instanţa de apel în mod greşit nu a respectat principiul disponibilităţii soluţionând cauza pe un alt temei juridic decât cel pe care l-a invocat. Astfel, temeiul de drept al cererii sale reconvenţionale, analizată în prezenta cauză, nu este art. 111 C. proc. civ., ci art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. El este posesorul imobilului în litigiu, atribut al dreptului de proprietate pe care îl poate apăra în justiţie şi poate invoca temeiurile de drept pe care le consideră aplicabile în speţă;
- instanţa a soluţionat litigiul pe calea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, invocată din oficiu, fără a ţine cont că el are un interes legitim în a se constata calitatea sa de cumpărător de bună-credinţă a unui apartament dobândit în baza Legii nr. 112/1995. S-a reţinut că prin Decizia civilă nr. 650/2005 i-a fost irevocabil anulat contractul de vânzare-cumpărare pe care l-a încheiat cu statul român, dar în acel proces nu a fost analizată calitatea sa de cumpărător de bună-credinţă.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (3) - (5) C. proc. civ. în virtutea rolului activ al judecătorului, instanţa are obligaţia să pună în dezbaterea părţilor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere, şi să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.
Spre deosebire de obiectul acţiunii, care nu poate fi schimbat, temeiul ei juridic nu leagă instanţa, care este îndreptăţită şi chiar obligată, în exercitarea rolului activ şi pentru a ajuta efectiv părţile în ocrotirea intereselor legitime, să dea acţiunii calificarea juridică exactă, alta decât cea dată de reclamant prin cererea de chemare în judecată. Calificarea acţiunii se va face nu după natura termenilor folosiţi de reclamant, ci după scopul urmărit de acesta prin promovarea acţiunii.
În speţă, instanţa de apel a reţinut că reclamanţii D.C.P. şi D.E. au promovat în instanţă o acţiune civilă având două capete de cerere: primul, cu obiect revendicarea unui apartament iar, cel de al doilea, constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, cu privire la acelaşi apartament.
În dosarul iniţial, a fost chemat în judecată pârâtul P.I. în contradictoriu cu care urma să se dezbată pretenţia reclamanţilor referitoare la cel de al doilea petit - constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului deţinut de pârât, iar acesta a formulat cerere reconvenţională.
Cel de al doilea petit a fost soluţionat irevocabil în contradictoriu cu pârâtul P.I., recurent în prezenta cauză, prin Decizia nr. 650/2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, Dosar nr. 3952/2004 (24469/2/2004).
Înalta Curte este învestită în prezenta cauză cu soluţionarea recursului formulat de pârâtul P.I. împotriva dezlegării date de instanţele de fond a cererii sale reconvenţionale, disjunsă din cererea principală, măsură dispusă de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă prin Sentinţa nr. 43 din 19 ianuarie 2010, neatacată de nicio parte.
Instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii reţinând incidentă excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
Astfel, excepţia de inadmisibilitate se referă la un gen de acţiune care nu poate fi promovată în justiţie, dreptul pretins încălcat neregăsindu-şi ocrotire în sfera juridicului şi care îl pune pe magistrat în imposibilitate să o analizeze.
În cauză, Curtea, verificând conţinutul cererii de chemare în judecată (cererea reconvenţională), prin raportare la dispoziţiile art. 129 C. proc. civ., a reţinut că acţiunea promovată de reclamant, în funcţie de scopul urmărit de acesta, nu este o acţiune în realizare şi nici una în constatare ori în constituire de drepturi, întrucât reclamantul a solicitat constatarea unor situaţii de fapt, neînvederând existenţa unui drept subiectiv.
Prin urmare, criticile prin care recurentul reclamă că instanţele au încălcat principiul disponibilităţii ignorând temeiul de drept invocat, nu sunt fondate.
Contrar susţinerilor recurentului instanţa de judecată nu este ţinută de încadrarea în drept făcută de partea semnatară a cererii, ci, analizând pretenţiile deduse judecăţii, poate stabili temeiul juridic corect.
Or, analiza efectuată de instanţa de apel a avut în vedere susţinerile reclamantului care nu au putut fi, însă, reţinute întrucât acesta, prin invocarea art. 45, art. 18 şi art. 20 din Legea nr. 10/2001 raportat la petitele cererii reconvenţionale, nu a urmărit nici realizarea şi nici constatarea unui drept al său cu privire la imobilul în litigiu, ci doar constatarea unor situaţii de fapt.
Aşa fiind, instanţa de apel a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., ca sancţiune impusă de împrejurarea că pretenţiile reclamantului nu pot fi valorificate de calea procesuală aleasă de către acesta, respectiv inadmisibilitatea acţiunii având ca obiect constatarea unor stări de fapt, în limitele temeiului juridic indicat de parte.
Raţionamentul instanţei de apel este la adăpost de critică, întrucât din examinarea argumentelor reclamantului care au stat la baza promovării acţiunii a reieşit că acesta a dorit obţinerea unei hotărâri judecătoreşti care să ateste o serie de fapte juridice (constatarea că apartamentul în litigiu a fost construit din fondurile statului, că reclamantul este cumpărător de bună credinţă; constatarea nelegalităţii procedurilor administrative în baza Legii nr. 10/2001).
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost găsită incidentă speţei în raport de faptul că reclamantul P.I. nu s-a referit la un drept determinat sau determinabil, şi nici nu a cerut realizarea unui drept al său, urmărind doar atestarea printr-o hotărâre judecătorească a unui fapt juridic.
Pe cale de consecinţă, reţinând că instanţele de fond au calificat corect acţiunea conform art. 129 alin. (4) raportat la art. 84 C. proc. civ. şi că nu sunt îndeplinite condiţiile cazului de modificare prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondată prima critică formulată de recurent.
În ceea ce priveşte critica din recurs care tinde să demonstreze nevalabilitatea titlului reclamanţilor, din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi a poziţiei subiective a pârâtului la momentul contractării, nici aceasta nu poate fi primită întrucât nu are legătură cu argumentele reţinute de Curte care au vizat inadmisibilitatea acţiunii.
În acest context al analizei, constatarea calităţii de cumpărător de bună credinţă, pe care ar fi avut-o reclamantul la achiziţionarea imobilului în litigiu, nu prezintă interes fiind un aspect subsidiar cercetării admisibilităţii acţiunii.
Pe de altă parte, analizarea bunei sau relei credinţe ar prezenta relevanţă doar din perspectiva constatării nulităţii actului juridic de înstrăinare.
Or, în speţă, reclamantul nu reclamă un drept subiectiv asupra imobilului dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995, ci doar constatarea calităţii sale de cumpărător de bună credinţă, în condiţiile în care prin Decizia civilă irevocabilă nr. 650 din 21 aprilie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă contractul său de vânzare-cumpărare a fost, deja, constatat nul absolut.
Prin urmare, invocarea textelor din Legea nr. 10/2001 este pur formală atât timp cât pretenţiile exprimate prin cererea reconvenţională nu privesc un drept, ci doar aspecte ce ţin de o stare de fapt, ce nu ar putea fi reevaluată în prezentul recurs, faţă de considerentele anterior expuse şi ţinând cont de actuala structură a art. 304 C. proc. civ.
Având în vedere considerentele prezentate, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâtului-reclamant P.I., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.I. împotriva Deciziei nr. 885A din 5 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 octombrie 2012.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 6241/2012. Civil. Drepturi băneşti.... | ICCJ. Decizia nr. 6225/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
