ICCJ. Decizia nr. 6221/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6221/2012
Dosar nr. 1336/100/2009
Şedinţa publică din 15 octombrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 1153 din 12 noiembrie 2009, Tribunalul Maramureş, secţia civilă a respins excepţia tardivităţii depunerii plângerii, invocată de intervenienta SC V. SA Borşa, a fost admisă plângerea formulată de reclamanta C.I. şi, în consecinţă, s-a dispus anularea Dispoziţiei nr. 288 din 16 februarie 2009 emisă de intimatul Primarul oraşului Borşa, obligarea aceluiaşi intimat la emiterea unei dispoziţii de restituire în natură, în favoarea petentei, a suprafeţei de teren intravilan de 1,5 ha, înscris în CF Borşa, nr. topo. x, y şi z, neafectată de vreo construcţie sau edificiu de interes public, s-a dispus calcularea şi plata către reclamantă a despăgubirilor cuvenite conform legii pentru suprafaţa de 0,5 ha teren intravilan, zona Gară, Borşa, şi a fost respinsă cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta SC V. SA Borşa.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că, aşa cum însuşi intimatul a confirmat prin întâmpinare, antecesorului reclamantei i-a fost expropriată suprafaţa de 28.700 mp teren în temeiul Decretului nr. 118/1950, în vederea construirii unei fabrici de cherestea.
În fapt, autorului petentei i s-au preluat 4 ha teren şi nu doar 28.700 mp teren, împrejurare care rezultă din procesele-verbale încheiate în martie 1950 şi februarie 1951.
Procesul-verbal de acordare în compensare de teren lui T.I.T. nr. 8 din 4 martie 1951 nu s-a pus în aplicare integral niciodată, împrejurare care rezultă din cuprinsul Sentinţelor civile nr. 322 din 6 martie 1962 şi nr. 1777 din 20 noiembrie 1962, ambele pronunţate de Tribunalul Raionului Vişeu. Cele două sentinţe s-au pronunţat în procesele purtate de autorul petentei, T.I.T., în vederea realizării practice a compensării cu alte suprafeţe pentru terenul de 4 ha expropriat. Ca urmare a celor două hotărâri judecătoreşti, autorul petentei a primit în compensare 1,51 ha în zona Rât şi 0,46 ha în str. L., rămânând o diferenţă nerestituită de 2,03 ha până la concurenţa suprafeţei expropriate. Această diferenţă face obiectul procesului de faţă. Suprafaţa cuvenită a fost identificată, în mare parte, pe vechiul amplasament - 1,50 ha în CF Borşa - şi este reprezentată pe schiţa de amplasament de la dosar. O suprafaţă de 0,5 ha a fost identificată în zona Gară - Borşa fiind ocupată de construcţii, motiv pentru care petenta a solicitat despăgubiri pentru această suprafaţă.
Pentru obţinerea diferenţei de 2 ha teren, petenta a formulat, la 10 august 2001, notificare în baza Legii nr. 10/2001, a înaintat-o prin executor judecătoresc şi nu a primit niciun răspuns de la primarul localităţii.
Din acest motiv, reclamanta a depus o nouă cerere pentru restituirea aceluiaşi teren, înregistrată la Primăria oraşului Borşa sub nr. 149/2005, cerere soluţionată de primar prin emiterea Dispoziţiei motivate 6125/2007, în baza Sentinţei civile nr. 557/2007 a Tribunalului Maramureş şi rămasă irevocabilă conform Deciziei civile nr. 1170/2007 a Curţii de Apel Cluj.
Prin Dispoziţia nr. 6125/2007, pârâtul Primarul oraşului Borşa a respins cererea de restituire în natură a terenului pe motiv că nu s-a depus notificarea la Legea nr. 10/2001 în termenul legal, iar părinţii reclamantei ar fi primit în schimbul terenului expropriat suprafaţa de 4,71 ha teren în Borşa şi le-ar fi fost strămutate cele două construcţii. În realitate, notificarea a fost depusă în termen legal, la 10 august 2001 şi nu numai în anul 2005, iar tatăl reclamantei, T.I., a primit 1,51 ha teren în zona Rât din Borşa şi 0,463 ha pe strada L.; materialul de construcţii a fost folosit pe strada arătată mai sus. Restul suprafeţei de teren n-a fost primit de antecesorul notificatoarei reclamante, C.I..
Petenta s-a adresat instanţei, iar prin Sentinţa civilă nr. 227 din 25 februarie 2008, Tribunalul Maramureş a constatat că intimatul nu a răspuns notificării formulate de petentă, sub nr. 65/2001, în termen legal şi, în consecinţă, a anulat Dispoziţia nr. 6125 din 29 octombrie 2007, emisă în baza Legii nr. 10/2001 de către pârât; a obligat pe pârâtul Primarul oraşului Borşa să soluţioneze, prin dispoziţie motivată, notificarea ce i-a fost adresată de către reclamanta C.I., înregistrată la Biroul executorului judecătoresc Bucur Ioan din Vişeul de Sus sub nr. 65 din 10 august 2001, privind restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 2,78 ha, situat în Borşa, expropriat prin Decretul nr. 118/1950.
În cauză, SC V. SA a depus cerere de intervenţie în interes propriu, care a fost respinsă, intervenienta nedovedind vreun drept propriu. Sentinţa a fost menţinută prin Decizia nr. 136/A/2008 a Curţii de Apel Cluj şi prin Decizia nr. 8083/2008 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, astfel încât Primarul oraşului Borşa a rămas obligat a răspunde Notificării nr. 65/2001.
Ulterior, intimatul a emis Dispoziţia nr. 288/2009, atacată în prezenta cauză, respingând Notificarea nr. 65/2001 pe considerentul că autorul petentei ar fi primit teren în compensare pentru întreaga suprafaţă expropriată. Această concluzie este, însă, greşită raportat la constatările sus arătate, petentei cuvenindu-i-se o diferenţă de 2 ha teren până la concurenţa suprafeţei de 4 ha care a fost expropriată de la autorul ei.
Constatând întrunite cerinţele art. 24 alin. (1) şi (3) şi art. 20 pct. 1 din Legea nr. 247/2005, instanţa a admis plângerea precizată şi, faţă de soluţia dată plângerii, a fost respinsă şi cererea de intervenţie accesorie formulată de SC V. SA în interesul intimatului.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâtul Primarul oraşului Borşa şi intervenienta accesorie SC V. SA Borşa.
Prin Decizia civilă nr. 295/A din 14 octombrie 2011, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis, în parte, apelul declarat de pârâtul Primarul oraşului Borşa, precum şi apelul declarat de intervenienta accesorie SC V. SA Borşa, a schimbat, în parte, sentinţa atacată, în sensul că a admis, în parte, plângerea reclamantei C.I. şi a înlăturat dispoziţiile referitoare la obligaţia de emitere a unei dispoziţii de restituire în natură şi la obligaţia de a calcula şi a plăti despăgubiri, stabilite în sarcina Primarului oraşului Borşa; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Curtea a apreciat apelul declarat de pârâtul Primarul oraşului Borşa întemeiat în parte, iar cel declarat de intervenienta SC V. SA Borşa întemeiat, pentru următoarele considerente:
Prin plângerea formulată, reclamanta a solicitat anularea Dispoziţiei nr. 288 din 16 februarie 2009 emisă de pârâtul Primarul oraşului Borşa şi restituirea în natură a suprafeţei de 1,5 ha teren, situat în Borşa, înscris în CF nr. top x, y şi z, teren neafectat de construcţii sau edificii de interes public şi acordarea de despăgubiri pentru suprafaţa de 0,5 ha teren afectat de construcţii.
În şedinţa publică din 10 iunie 2011, reclamanta şi-a precizat acţiunea, în sensul că, raportat la starea de fapt a terenului, respectiv că se află în patrimoniul SC V. SA, solicită acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.
Potrivit art. 2 din statul societăţii, SC V. SA este persoană juridică română cu capital integral privat, având forma juridică de societate comercială pe acţiuni.
Prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis de Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri la 7 mai 2010, intervenienta este proprietara terenului identificat prin nr. top x, y, z, w, q, p din CF Borşa, teren care face obiectul prezentei acţiuni.
Raportat la dispoziţiile art. 29 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 10/2001, cum, în speţă, terenul este aferent activelor intervenientei, competenţa de soluţionare a notificării formulată de reclamantă revine Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului, pârâtul Primarul oraşului Borşa urmând să-şi îndeplinească obligaţiile care-i revin în baza textelor de lege menţionate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta C.I., criticând-o pentru următoarele motive:
1. În mod greşit, instanţa de apel a stabilit că A.V.A.S. trebuie să soluţioneze notificarea, această obligaţie revenindu-i Primarului oraşului Borşa, deoarece, chiar de la data emiterii primei dispoziţii de respingere, terenul în cauză se afla în domeniul public al oraşului Borşa, conform listei de inventar şi H.G. nr. 934/2002, în vederea construirii unei staţii de epurare.
Conform art. 33 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, pentru imobilele, construcţii demolate şi terenuri, notificarea se soluţionează prin dispoziţia primarului unităţii administrative teritoriale pe a cărei rază se află imobilul.
2. La începutul anului 2011, SC V. SA obţine certificat de atestare a dreptului de proprietate pentru toate suprafeţele de teren din cartierul Gară din Borşa, emis de către ministerul de resort, cu încălcarea prevederilor art. 1 şi 3 din H.G. nr. 834/1991, în care se prevede, în mod expres, ca nu se pot emite certificate pentru terenurile aflate în domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale.
3. Conform art. 20 alin. (41) din Legea nr. 247/2005, sub sancţiunea nulităţii absolute, până la soluţionarea procedurilor administrative, judiciare generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, schimbarea destinaţiei şi grevarea sub orice forma a bunurilor imobile notificate.
4. Instituţia Primarului oraşului Borşa nu a înaintat notificarea sau dosarul altei entităţi, astfel cum legea prevede în cazul unui alt deţinător.
Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, modificarea, în parte, a deciziei atacate, în sensul obligării pârâtului la emiterea unei dispoziţii privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Intimatul-pârât Primarul oraşului Borşa a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.
Cu ocazia dezbaterilor pe fond, Înalta Curte a supus discuţiei relevanţa Deciziei nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale în speţa de faţă, cu consecinţa verificării datei când intervenienta a fost integral privatizată, precum şi a naturii titlului statului, de preluare a imobilului.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
1. Într-adevăr, instanţa de apel a apreciat că A.V.A.S. este entitatea care trebuie să soluţioneze notificarea formulată în cauză, fără să procedeze la o verificare completă a situaţiei din dosar sub aspectele ce se vor menţiona în continuare şi fără să ţină seama de Decizia Curţii Constituţionale nr. 830/2008, în vigoare la data pronunţării deciziei recurate şi obligatorie potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, în forma actuală.
Astfel, raportat la precizarea formulată de reclamantă în dosarul de apel, în sensul că imobilul se află în patrimoniul intervenientei, la art. 2 din Statul acesteia şi la un certificat de atestare a dreptului de proprietate emis în anul 2010, instanţa de apel a stabilit că soluţionarea notificării revine instituţiei publice implicate în privatizare sus-menţionate.
Curtea a omis, însă, să identifice unitatea deţinătoare a bunului sau entitatea prevăzută de lege să soluţioneze notificarea la data intrării în vigoare a actului normativ în discuţie, respectiv 14 februarie 2001.
Împrejurarea că prezintă relevanţă data intrării în vigoare a legii, iar nu o dată ulterioară, rezultă în mod expres din dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, care se referă la "imobilele deţinute la data intrării în vigoare a legii de către o regie autonomă ...".
Or, Curtea de Apel nu a verificat cine deţinea imobilul la data de 14 februarie 2001, raportându-se în mod greşit la actualul deţinător, şi anume intervenienta SC V. SA
Pe de altă parte, şi în condiţiile în care intervenienta ar fi deţinut bunul la data sus-menţionată, Curtea a omis să ţină seama de Decizia Curţii Constituţionale nr. 830/2008, aplicând în mod greşit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în forma anterioară pronunţării acestei decizii, cu consecinţe atât în ceea ce priveşte persoana abilitată să soluţioneze notificarea, cât şi asupra formei de reparaţie cuvenită reclamantei.
Conform acestei decizii, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor a art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, şi s-a constatat că, prin abrogarea sintagmei "imobile preluate cu titlu valabil" din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, acesta încalcă dispoziţiile art. 15 alin. (2) şi art. 16 alin. (1) din Constituţia României.
În motivarea deciziei, Curtea Constituţională a reţinut, printre altele, că toate persoanele care au depus notificări în termenul legal se află într-o situaţie juridică identică, şi anume au dobândit vocaţia la măsuri reparatorii, cu precizarea că, în cazul bunurilor preluate fără titlu valabil, persoanele îndreptăţite vor beneficia de restituirea în natură a respectivelor bunuri.
Or, legea nouă operează o modificare sub aspectul măsurilor reparatorii în ceea ce priveşte imobilele preluate de stat fără titlu valabil, dar nu instituie şi un nou termen pentru depunerea notificărilor, unica ipoteză în care ar fi fost susceptibilă de a se aplica pentru viitor situaţiilor ce se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge, după intrarea ei în vigoare.
Mai mult, Curtea Constituţională a constatat că noua reglementare tinde să genereze discriminări între persoanele îndreptăţite la restituirea în natură a bunurilor ce fac obiectul notificărilor prin simpla împrejurare de fapt a soluţionării cu întârziere a notificărilor de către societăţile comerciale integral privatizate, iar această împrejurare nu poate fi calificată ca fiind un criteriu obiectiv şi rezonabil de diferenţiere, care să justifice pe plan legislativ tratamentul discriminatoriu aplicabil persoanelor anterior menţionate.
Faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că, în speţă, se pune problema aplicabilităţii dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare de la data formulării notificării, şi nu a dispoziţiilor art. 29 din acelaşi act normativ, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, cum greşit a considerat Curtea de Apel.
Pe de altă parte, Înalta Curte nu poate aplica dispoziţiile legale anterior menţionate la o situaţie de fapt care nu a fost pe deplin stabilită.
Astfel, textul indicat din legea în forma iniţială vizează acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, persoanelor îndreptăţite, în cazul imobilelor preluate cu titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, stabilind, totodată, pentru ipoteza respectivă, competenţa instituţiei publice care a efectuat privatizarea în soluţionarea notificării prin care s-a solicitat restituirea în condiţiile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, conform alin. (2) din acelaşi text.
Din interpretarea per a contrario (prin opoziţie) a art. 27 alin. (1) şi (2) din actul normativ, în forma de la data intrării sale în vigoare, în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil, asupra măsurilor reparatorii cuvenite, în temeiul Legii nr. 10/2001, se va pronunţa unitatea deţinătoare a imobilului, iar forma de reparaţie va fi restituirea în natură, în cazul în care notificatorul este persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, dacă nu există impedimente de altă natură pentru această formă de reparaţie (de exemplu, dacă terenul este ocupat de construcţii legal edificate).
În caz contrar, aşa cum s-a arătat, soluţionarea notificării revine instituţiei publice implicate în privatizare, respectiv A.V.A.S., iar forma de reparaţie este cea în echivalent.
În speţă, pe lângă faptul că instanţa de apel nu a verificat deţinătorul imobilului la fata intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi dacă acesta era o societate integral privatizată la aceeaşi dată, nu a stabilit nici natura preluării, respectiv în baza unui titlu valabil sau nevalabil, pentru a se putea stabili entitatea care trebuie să soluţioneze notificarea, precum şi forma de reparaţie cuvenită reclamantei, în cazul în care această entitate este pârâtă în prezentul dosar.
Toate aceste motive vor determina admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.
Dispoziţiile art. 33 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, în realitate, art. 32 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, nu au relevanţă în cauză, deoarece se referă la soluţionarea notificării de către primarul unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază teritorială se află imobilul în ipoteza imobilelor construcţii demolate, în speţă fiind vorba despre un imobil teren.
2.-3. În ceea ce priveşte criticile corespunzătoare acestor motive de recurs, ele vizează motive de nulitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea intervenientei, şi sunt nerelevante în cauza de faţă pentru două motive:
Mai întâi, SC V. SA are calitatea de intervenientă accesorie în favoarea pârâtului în prezentul litigiu, ceea ce înseamnă că nu se află într-un raport procesual direct cu reclamanta. Prin urmare, în absenţa formulării unei cereri de constatare a nulităţii absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, de către reclamantă, în contradictoriu cu societatea menţionată, în calitate de pârâtă, nu se pot analiza motivele de nevalabilitate a actului juridic respectiv.
Pe de altă parte, şi în condiţiile existenţei unui certificat de atestare a dreptului de proprietate emis conform H.G. nr. 834/1991, SC V. SA va trebui să soluţioneze notificarea, dacă se stabileşte că aceasta deţinea imobilul la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (sau persoana juridică din cadrul căreia s-a divizat) şi, în cazul în care, la aceeaşi dată, era integral privatizată, îi revine aceeaşi obligaţie în ipoteza preluării bunului cu titlu nevalabil, de către stat.
Prin urmare, certificatul de atestare respectiv nu face decât să confirme calitatea de deţinător al imobilului şi să justifice soluţionarea notificării de către intervenientă, dacă sunt îndeplinite şi celelalte cerinţe impuse de lege şi analizate mai sus în acest sens, nefiind necesar să se constate în prealabil nevalabilitatea actului juridic de proprietate.
4. Şi această critică este fondată, în cazul stabilirii unui alt deţinător decât pârâtul din dosar, acesta din urmă fiind obligat să trimită unităţii deţinătoare, spre soluţionare, notificarea şi actele aferente, conform art. 28 alin. (2) din Lege.
Curtea de Apel nu a dispus, însă, în acest sens, reţinând doar, în urma aplicării greşite a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 10/2001 în forma anterioară pronunţării deciziei Curţii Constituţionale enunţate, că A.V.A.S. reprezintă instituţia abilitată să soluţioneze notificarea.
Procedând în acest sens, fără să dispună şi trimiterea notificării la aceasta, evident sub rezerva ca şi celelalte cerinţe enunţate mai sus, să fie întrunite, instanţa de apel a pronunţat o soluţie fără finalitate juridică, lipsind-o practic pe reclamantă de posibilitatea de a obţine vreo formă de reparaţie efectivă pentru imobilul în litigiu, deşi i-a recunoscut calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.
În concluzie, în baza art. 312 alin. (1) - (3) cu referire la art. 314 şi 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantă, va casa decizia atacată şi va trimite cauza, spre rejudecare la aceeaşi curte de apel pentru a se pronunţa asupra aspectelor sus-menţionate.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel va stabili persoana care deţinea imobilul la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, raportat şi la critica din recurs privind identificarea acesteia în persoana Primarului oraşului Borşa, dacă deţinătorul imobilului la data respectivă era intervenienta sau autoarea ei, urmează a se verifica dacă acestea erau sau nu integral privatizate la momentul enunţat.
În caz afirmativ, se va verifica natura titlului statului şi, în raport de concluzia la care se va ajunge sub acest aspect, se va dispune obligarea pârâtului să trimită notificarea şi documentele aferente fie la A.V.A.S (în ipoteza unui titlu valabil al statului), fie la unitatea deţinătoare, oricare ar fi aceasta (în cazul unui titlu nevalabil).
În acest sens, trebuie menţionat că, în condiţiile în care s-ar stabili că entitatea ce trebuie să soluţioneze notificarea este SC V. SA, pretenţiile reclamantei pentru imobilul în litigiu nu pot fi verificate în prezenta cauză, în contradictoriu cu intervenienta, determinat de ceea ce s-a expus în precedent, şi anume lipsa unui raport procesual direct între cele două părţi. Prin urmare, dacă se confirmă acest caz, pârâtul va fi obligat să trimită notificarea societăţii amintite, spre soluţionare.
În condiţiile în care pârâtul se dovedeşte a fi deţinătorul imobilului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, forma de reparaţie cuvenită reclamantei se va stabili conform art. 11 din actul normativ, urmând a se verifica dacă terenul este "liber de construcţii sau amenajări de utilitate publică", în sensul acestei legi. Se va aprecia asupra necesităţii efectuării unei expertize de specialitate, care să identifice terenul în litigiu şi să stabilească dacă este sau nu afectat de construcţii sau amenajări de utilitate publică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta C.I. împotriva Deciziei nr. 295 A din 14 octombrie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 octombrie 2012.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 6183/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 7534/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
