ICCJ. Decizia nr. 6225/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6225/2012
Dosar nr. 10328/3/2009
Şedinţa publică din 15 octombrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 10328/3/2009, la data de 16 martie 2009, reclamantul M.N.S. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, solicitând tribunalului ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa să se dispună anularea Dispoziţiei nr. 11234 din 9 februarie 2009 emisă în baza notificării înregistrate în 30 martie 2005 şi în 5 septembrie 2005, privind imobilul situat în Bucureşti, în sensul restituirii în natură a terenului notificat, liber de construcţii şi acordarea de despăgubiri pentru suprafaţa de teren ocupată de construcţii, urmând ca în cazul în care restituirea în natură nu va fi posibilă să se dispună acordarea de despăgubiri în conformitate cu prevederile legale.
Prin Sentinţa civilă nr. 1571 din 20 octombrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins contestaţia, ca neîntemeiată, reţinând următoarele:
Prin Dispoziţia nr. 11234 din 9 februarie 2009, Primarul General al Municipiului Bucureşti a dispus respingerea notificărilor formulate de contestatorul M.N.S. privind restituirea imobilului situat în Bucureşti, ca tardiv formulată, fiind înregistrate după termenul legal din 14 februarie 2002.
Din verificarea înscrisurilor dosarului, instanţa de fond a reţinut că notificările formulate de contestator au fost înregistrate la 30 martie 2005, respectiv 5 septembrie 2005.
Potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptăţită va notifica, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii, persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului. Termenul de 6 luni prevăzut de lege, a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 şi O.U.G. nr. 145/2001, până la 14 februarie 2002.
Nerespectarea termenului legal atrage, în temeiul art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. Aceste termene fiind de decădere, implică din partea celor ce solicită repunerea în termen, dovada unei împrejurări mai presus de voinţa acestora, în condiţiile art. 103 C. proc. civ., de natură a justifica depunerea notificării cu depăşirea termenului legal.
Limitarea temporală a valorificării dreptului de proprietate prin notificare, în sensul art. 22 alin. (1) din lege, a avut ca scop asigurarea securităţii circuitului civil şi înlăturarea incertitudinii în privinţa imobilelor preluate abuziv.
Procedura administrativă de soluţionare a notificării, este distinctă de procedura administrativă pentru acordarea măsurilor reparatorii prevăzută de Cap. V, Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Această lege nu a instituit un nou termen de formulare a notificării, ci vizează despăgubirile ce urmează a fi acordate în condiţiile speciale prevăzute de Titlul VII, Cap. V, în privinţa notificărilor operate în temeiul Legii nr. 10/2001.
Procedura de soluţionare a notificărilor, prevăzută de Legea nr. 10/2001, prealabilă, administrativă şi judiciară, nu a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, care şi ea, la rândul său, cuprinde o procedură administrativă pentru acordarea despăgubirilor şi una jurisdicţională, facultativă, de atacare a deciziilor Legii contenciosului administrative nr. 554/2004 în contradictoriu cu Statul, reprezentată prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (art. 19 Cap. VI, titlul VII din Legea nr. 247/2005).
Procedura judiciară prevăzută de art. 26 din Legea nr. 10/2001, derulată în faţa instanţei civile şi nu aceleia de contencios administrativ, implică, în cadrul controlului exercitat, respectarea dispoziţiilor legale imperative aferente fazei administrative, inclusiv a termenului de notificare, care declanşează această procedură.
Instituirea termenului de formulare a notificării, nu afectează garanţia constituţională conferită dreptului de proprietate şi nici nu contravine principiilor consacrate de Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, în mod constant, a pus accent pe stabilitatea şi securitatea raporturilor juridice legale de dreptul de proprietate.
Aşa fiind, tribunalul a respins contestaţia ca neîntemeiată, cele două notificări fiind depuse după împlinirea termenului prevăzut de art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, astfel încât contestatorul a pierdut dreptul de a mai solicita în justiţie măsuri reparatorii, nefăcând dovada unei împrejurări mai presus de voinţa sa de natură a justifica depunerea notificării cu depăşirea termenului legal.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul M.N.S. iar prin Decizia civilă nr. 806 din 7 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie s-au respins apelurile reclamantului pentru următoarele considerente:
Termenul de 6 luni a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 şi prin O.U.G. nr. 145/2001.
În cauza de faţă, apelantului reclamant i s-a dat posibilitatea să probeze demersurile sale pentru obţinerea restituirii în temeiul Legii nr. 10/2001, la dosar depunându-se dosarul administrativ care a stat la baza emiterii Dispoziţiei Primarului General nr. 11234 din 9 februarie 2009, precum şi relaţii de la Primăria sector 6 Bucureşti.
Potrivit relaţiilor comunicate de către Primăria Municipiului Bucureşti, cu Adresa nr. DA/1033773/27550 din 11 octombrie 2011, în evidenţa informatizată privind notificările formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 figurează înregistrată Notificarea nr. 334 din 30 martie 2005 şi Notificarea nr. 891 din 5 septembrie 2005, formulate de către reclamant, prin care a solicitat restituirea imobilului situat în Bucureşti, soluţionate prin dispoziţia Primarului General nr. 11234 din 9 februarie 2009, prin care s-au respins notificările ca tardiv formulate.
Prin Adresa nr. 3155 din 14 noiembrie 2011 emisă de către Primăria sector 6 Bucureşti, s-a comunicat instanţei că pentru imobilul în litigiu nu au fost înregistrate notificări privind restituirea imobilului în litigiu.
Faţă de actele depuse la dosarul cauzei, s-a reţinut că notificările formulate de către apelantul reclamant în vederea restituirii imobilului în litigiu în temeiul Legii nr. 10/2001, au fost înregistrate la datele de 30 martie 2005 şi, respectiv 5 septembrie 2005, cu mult peste termenul defipt de lege, 14 februarie 2002.
Apelantul reclamant a susţinut că a făcut demersuri la nivelul anului 2000, ceea ce ar justifica anularea dispoziţiei. Or, aşa cum dispune art. 22 din Legea nr. 10/2001, notificarea este actul esenţial pentru declanşarea procedurii administrative prevăzute de acest act normativ.
Faptul că apelantul ar fi făcut demersuri anterioare intrării în vigoare a acestui act normativ în vedere restituirii imobilului nu pot fi considerate relevante pentru cauza de faţă, prin raportare la dispoziţia emisă pe temeiul Legii nr. 10/2001 a cărui anulare se solicită şi fundamentul pentru care s-a respins aceasta, respectiv tardivitatea formulării notificării. Demersurile efectuate anterior Legii nr. 10/2001 pe care apelantul le-ar fi făcut nu pot înlocui cerinţa legii de a exista din partea persoanei îndreptăţite o notificare formulată în termenul prevăzut de lege. Cel mult, aceste demersuri ar contribui la fundamentarea unei concluzii a unităţii deţinătoare, dar, numai în condiţiile unei notificări care să îndeplinească condiţiile legii în ceea ce priveşte termenul de formulare.
Or, în cazul de faţă, aşa cum s-a reţinut mai sus, apelatul reclamant nu a făcut dovada formulării unei asemenea notificări în termen, care ar sprijini contestaţia sa în anularea dispoziţiei emise în temeiul Legii nr. 10/2001.
Aşa cum a arătat şi prima instanţă, Legea nr. 247/2005 nu a instituit un nou termen de formulare a notificării şi nici nu a prevăzut o repunere în termen pentru a exercitarea dreptului de a formula notificări.
Termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este un termen de decădere, faţă de care nu operează instituţia repunerii în termen, iar această interpretare este confirmată de legiuitor în dispoziţiile imperative ale art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Instanţa de apel a apreciat că este lipsit de relevanţă în soluţionarea cauzei faptul că termenul stabilit de Legea nr. 10/2001 privind depunerea notificărilor a fost stabilit administrativ, deoarece, cât timp este stabilit printr-o normă juridică, este un termen legal - ce nu poate fi prelungit sau scurtat de instanţe sau de părţi - imperativ - înăuntrul căruia trebuie îndeplinit un act de procedură şi absolut - întrucât nerespectarea lui afectează valabilitatea actului de procedură.
De altfel, faptul că apelantul a plecat din ţară şi s-a stabilit în altă ţară, respectiv în Belgia, cetăţean al cărui stat este, nu poate fi considerată o împrejurare mai presus de voinţa părţii pentru a-şi putea exercita dreptul de a solicita restituirea sau acordarea de despăgubiri echivalente pentru imobilul de care a fost lipsit.
Instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 privind notificarea nu contravin legislaţiei europene, întrucât procedura instituită de acest act normativ este una administrativă, cu soluţionarea notificărilor nefiind învestită o instanţă independentă şi imparţială în sensul art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană a drepturilor omului, ci persoana juridică care deţine imobilul, în faţa căreia se derulează procedura prealabilă, iar competenţa deplină de a verifica procedura administrativă aparţine unui tribunal independent şi imparţial.
În ce priveşte incidenţa prevederilor Convenţiei europene a drepturilor omului, este de reţinut că şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în Cauza Golder contra Regatului Unit, 1975, că "dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut", precum şi că "există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept".
Prin urmare, cu condiţia ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiţie şi chiar să îl supună unor limitări sau restricţii.
Faţă de aceste statuări, s-a reţinut că o modalitate prin care un stat-parte la Convenţie poate limita sau restrânge dreptul la un proces echitabil este şi obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile.
În acest sens, în Cauza Le Compte, Van Leuven şi De Meyere contra Belgiei, 1981, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "raţiuni de flexibilitate şi eficienţă, care sunt pe deplin compatibile cu protecţia drepturilor omului, pot justifica intervenţia anterioară a unor organe administrative sau profesionale [...] ce nu satisfac sub fiecare aspect în parte exigenţele menţionatelor prevederi; un asemenea sistem poate fi reclamat de tradiţia juridică a mai multor state membre ale Consiliului Europei". Această posibilitate reprezintă marja de apreciere pe care Curtea o recunoaşte statelor membre în privinţa drepturilor fundamentale care nu sunt privite ca drepturi absolute, cum este şi dreptul la un proces echitabil.
Faţă de consideraţiile expuse mai sus, s-a apreciat că accesul la justiţie presupune în mod necesar ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanţe judecătoreşti. În lipsa unei asemenea posibilităţi, dreptul de acces la instanţă ar fi atins în substanţa sa. În măsura în care aceste exigenţe sunt respectate, dreptul de acces la justiţie nu este afectat.
Or, prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar şi modalităţile de a ataca în justiţie măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul M.N.S., solicitând în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea în sensul admiterii apelului.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează greşita aplicare şi interpretare a legii în ce priveşte tardivitatea notificării, în condiţiile în care a făcut demersuri la nivelul anului 2000 cu privire la situaţia imobilului din litigiu, demersuri ce în opinia recurentului pot fi apreciate că sunt primele demersuri în vederea depunerii notificării conform Legii nr. 10/2001.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Înalta Curte reţine următoarele:
Conform art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată persoana îndreptăţită are obligaţia să notifice entitatea deţinătoare în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii.
Termenul pentru înregistrarea notificării se calculează începând cu data de 14 februarie 2001 iar nerespectarea lui potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 atrage "pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau echivalent".
Acest termen fiind de decădere, sancţiunea netransmiterii în termen a notificării constă în pierderea posibilităţii persoanei îndreptăţite de a-şi valorifica dreptul la măsuri reparatorii pe calea acţiunii în justiţie.
Or, în condiţiile în care nu s-a făcut dovada îndeplinirii obligaţiei de a depune notificarea în termenul legal sus-menţionat, (instanţa de apel a făcut o legală interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Eventualele demersuri întreprinse de reclamant anterior Legii nr. 10/2001, nu pot fi nici considerente şi nici asimilate noţiunii de notificare prevăzută de dispoziţiile legii speciale, în lipsa unei prevederi legale care să stabilească şi această posibilitate.
De altfel este de reţinut că instanţa de apel a examinat cauza şi în raport de dispoziţiile Legii nr. 247/2005, care nu a prevăzut posibilitatea depunerii notificărilor într-un alt termen decât cel prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, precum şi raportat la faptul că dispoziţiile Legii nr. 10/2001, privind notificarea nu contravin legislaţiei europene, în condiţiile în care procedura prevăzută de legea specială este una administrativă, în ce priveşte depunerea notificărilor, iar competenţa deplină privind verificarea procedurii administrative revine instanţei, nefiind astfel încălcat nici dreptul de acces la justiţie şi nici dreptul la un tribunal independent şi imparţial.
Cum,reclamantul nu a depus notificarea în condiţiile şi termenul prevăzute de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, criticile formulate sunt nefondate, motiv pentru care nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.N.S. împotriva Deciziei nr. 836A din 7 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 octombrie 2012.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 6229/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6051/2012. Civil. Desene şi modele... → |
|---|
