ICCJ. Decizia nr. 6628/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6628/2012
Dosar nr. 6758/2/2011
Şedinţa publică din 31 octombrie 2012
Asupra cauzei constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 1230 din 26 octombrie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamanta C.E. şi de intervenientul în interes propriu B.M.G., în contradictoriu cu Ministerul Economiei şi S.C. S. S.A.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, la data de 17 noiembrie 2008, reclamanta C.E. a chemat în judecată pârâtele S.C. S. S.A. şi Ministerul Industriilor, solicitând instanţei pronunţarea unei hotărâri prin care să constate calitatea sa de proprietar asupra imobilului situat în Bucureşti, compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 543 mp, obligarea pârâtelor la respectarea dreptului său de proprietate şi liniştită posesie, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat, în esenţă, că titlul său este valabil şi preferabil, fiind moştenitoarea familiei C.D. şi E., proprietari în baza Contractului de vânzare-cumpărare nr. X/1948, în timp ce titlul statului şi Certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 20 aprilie 1994, deţinut de pârâtă, nu sunt valabile.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi următoarele C. civ. şi art. 135 alin. (6) din Constituţie.
Pârâta S.C. S. S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat, excepţia tardivităţii, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin cererea precizatoare depusă la data de 19 decembrie 2008 (dosarul judecătoriei), reclamanta a precizat că obiectul prezentei cauze îl reprezintă şi constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului.
La dosar, s-a depus cerere de intervenţie în interes propriu formulată de B.M.G., având acelaşi petit şi temei juridic ca şi acţiunea introductivă de instanţă.
Prin Sentinţa civilă nr. 3334 din 20 martie 2009 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 15 mai 2009.
Prin încheierea pronunţată la data de 6 iulie 2009, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepţia autorităţii de lucru judecat.
La termenul de judecată din data de 12 octombrie 2009, tribunalul a pus în discuţia părţilor excepţia inadmisibilităţii cererilor de revendicare formulate pe calea dreptului comun.
Deliberând asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare pe calea dreptului comun, tribunalul a constatat următoarele:
În primul rând, tribunalul a reţinut că acţiunea în revendicare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi următoarele C. civ., acest aspect fiind precizat expres de reclamantă şi de intervenient în cererile formulate.
Potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/1998, imobilele preluate de stat fără titlu valabil, cum s-a susţinut că este cazul în speţă, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, imobilele care au fost preluate în mod abuziv, în sensul art. 2 alin. (1), se restituie în baza prevederilor acestei legi.
Cu alte cuvinte, o dată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care se circumscriu domeniului său de aplicare (cum este şi situaţia imobilului care face obiectul prezentului dosar), persoanele îndreptăţite pot obţine restituirea în natură sau acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent numai în condiţiile reglementate de actul normativ în discuţie, sub sancţiunea pierderii dreptului de a solicita în justiţie repararea prejudiciului cauzat.
În aceste condiţii, întrucât Legea nr. 10/2001 are caracterul unei legi speciale de reparaţie, în accepţiunea art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/1998, pe deplin aplicabil în speţă, incidenţa dreptului comun este exclusă, acţiunea în revendicare îndreptată împotriva persoanelor fizice şi juridice pârâte fiind inadmisibilă.
S-a reţinut, că interpretarea dată acestor texte de lege şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în pronunţarea Deciziei nr. 53/2007, dată în interesul legii, care deşi privea altă materie (respectiv a aplicabilităţii Legii nr. 33/1994 în concurs cu Legea nr. 10/2001), cuprinde argumente perfect aplicabile în speţa de faţă, pronunţându-se expres că dispoziţiile art. 481 C. civ. nu mai pot servi ca temei acţiunilor în restituirea imobilelor naţionalizate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, această reglementare cu caracter special oferind cadrul legislativ complet atât pentru restituirea în natură, cât şi pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Aceeaşi motivare a fost menţinută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată în interesul legii şi obligatorie pentru instanţele de judecată, respectiv asupra problemei admisibilităţii acţiunii în revendicare pe calea dreptului comun pentru imobilele ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, fiind analizate în cuprinsul deciziei, separat, atât ipoteza în care acţiunea în revendicare este formulată în contradictoriu cu statul prin reprezentanţii săi, cât şi în situaţia în care acţiunea este formulată în contradictoriu cu succesorii statului.
S-a arătat, că, atât timp cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
La punctul al doilea al Deciziei nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a fost analizată pe larg, inclusiv prin prisma raportului dintre legea internă, Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, admisibilitatea acţiunii în revendicare formulată de fostul proprietar sau de moştenitorii acestuia în contradictoriu cu dobânditorii de la stat.
După analizarea diferitelor decizii pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în această materie în cauze privind România, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a concluzionat, stabilind o regulă care, fără a fi absolutizată, poate comporta excepţii.
Astfel, regula este că şi în situaţia în care se invocă faptul că acţiunea în revendicare pe calea dreptului comun este un remediu efectiv de natură a înlătura neconvenţionalitatea legii speciale - a Legii nr. 10/2001 - nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.
Instanţele care au admis acţiunile în revendicare au apelat exclusiv la compararea titlurilor, dând preferinţă titlului mai vechi, făcând totală abstracţie de efectele create prin aplicarea legii speciale.
Ca situaţie de excepţie, s-a menţionat "că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul dintr-o asemenea acţiune să se poată prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie".
Prin urmare, pe cale de excepţie, acţiunea în revendicare pe calea dreptului comun ar deveni admisibilă şi ar trebui analizată pe fond doar în situaţia în care reclamantul s-ar putea prevala de un bun recunoscut, spre exemplu de o hotărâre judecătorească care i-ar recunoaşte dreptul la restituire în natură, aspect imposibil de obţinut în baza Legii nr. 10/2001 în cazul în care bunul a fost legal înstrăinat, situaţie în care instanţa analizează pe fond preferabilitatea titlurilor invocate, cu respectarea principiului securităţii raporturilor juridice, iar, în speţă, reclamanta şi intervenientul nu s-ar regăsi în situaţia de excepţie, a admisibilităţii acţiunii în revendicare formulate în contradictoriu cu dobânditorul de la stat.
Totodată, s-a apreciat că reclamanţii nu pot pretinde încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în sensul că au un bun şi deci o speranţă legitimă să îşi concretizeze interesul patrimonial prin formularea unei acţiuni în revendicare şi obţinerea bunului în natură, avându-se în vedere faptul că încălcarea dreptului de proprietate al reclamanţilor a fost realizată în perioada anterioară momentului în care România a devenit parte la Convenţia Europeană, situaţie neprotejată de Convenţie, pentru a se putea afirma că această încălcare a dreptului de proprietate ar putea fi sancţionată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
După ce România a devenit parte prin semnarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, reclamanţii au solicitat constatarea nulităţii absolute a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 20 aprilie 1994, titlul de proprietate al pârâtei S.C. S. S.A. Bucureşti, acţiune respinsă ca inadmisibilă prin Sentinţa civilă nr. 485 din 14 februarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 4033 din 23 octombrie 2007, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Aşadar, reclamanţii au folosit calea legii speciale - formularea acţiunii în nulitatea titlului pârâtei dobândit de la Stat, pentru a obţine restituirea în natură, acţiune respinsă însă irevocabil.
De asemenea, reclamanta şi intervenientul au mai formulat o acţiune în revendicare, respinsă irevocabil pentru motivul că, în acel dosar, nu au făcut dovada calităţii procesual active.
S-a conchis, că, nici în urma acestor procese, reclamanţii nu au obţinut recunoaşterea unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar singura speranţă legitimă creată reclamanţilor a fost cea prin Legea nr. 10/2001, aceea la o reparaţie echitabilă pentru abuzul săvârşit de Statul comunist, în condiţiile în care reclamanţilor li s-a respins acţiunea în constatarea nulităţii absolute menţionate mai sus, singura speranţă legitimă era cea a despăgubirilor în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Pe de altă parte, pârâta beneficiază de un bun asupra căruia deţine şi posesia concretizată material, iar prin Legea nr. 10/2001 i s-a garantat acesteia speranţa legitimă, în sensul că în situaţia în care titlul său este valabil posesia materială şi titlul vor deveni inatacabile, în condiţiile acestei legi fiind protejată securitatea raporturilor juridice.
În concluzie, tribunalul a reţinut că, atât timp cât reclamanta şi intervenientul nu au un "bun" în sensul Convenţiei sau o hotărâre judecătorească anterioară prin care să li se recunoască dreptul de a păstra imobilul în natură, o speranţă legitimă în acest sens, sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile legii speciale, Legea nr. 10/2001, putând obţine despăgubiri doar în condiţiile acestei legi (reclamanta şi intervenientul formulând, de altfel, notificare).
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 811A din 17 noiembrie 2011, a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă C.M. şi de apelantul-intervenient în nume propriu B.M.G.; a desfiinţat sentinţa civilă apelată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, iar prin Decizia nr. 3497 din 14 aprilie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de pârâtă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, reţinând, în esenţă, motivarea sumară şi confuză a hotărârii judecătoreşti care trebuie desfiinţată în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi faptul că lipsa oricărei referiri, în decizia dată în apel, la motivele de apel, precum şi la aspectele invocate de apelanta reclamantă în apel, fac imposibilă exercitarea controlului judiciar în cauză.
La data de 22 iulie 2011, cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, sub nr. 6758/2/2011.
În rejudecarea apelului, nu au fost administrate probe noi, potrivit art. 292 alin. (2) şi art. 295 alin. (2) C. proc. civ.
Pârâta S.C. S. S.A. a reinvocat excepţia autorităţii de lucru judecat cu privire la capătul de cerere privind revendicarea, în raport de Decizia civilă nr. 1990A, pronunţată în Dosarul nr. 1568/2001, aflat iniţial pe rolul Judecătoriei Sectorului 3, Bucureşti, precum şi excepţia autorităţii de lucru judecat referitor la capătul de cerere privind nulitatea titlului de proprietate, faţă de Decizia civilă nr. 4033 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 10101/2/2006.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 811/A/17 noiembrie 2011, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă şi apelantul-intervenient; a desfiinţat sentinţa civilă apelată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinând, în esenţă, următoarele:
Având în vedere că ansamblul criticilor apelanţilor sunt subsumate excepţiei de inadmisibilitate a prezentei acţiuni, excepţie de fond, peremptorie şi absolută, Curtea a constatat caracterul său nefondat, pentru următoarele considerente:
Ca premisă, a constatat că instanţa de fond a fost sesizată, în anul 2008, de către persoanele fizice (reclamanta şi intervenientul în interes propriu) ce se pretind îndreptăţite la restituire, cu o acţiune precizată, cuprinzând două capete de cerere, unul de constatarea nevalabilităţii titlului statului, care prin pârâtul Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, a transmis bunul pârâtei S.C. S. S.A., societate comercială ulterior privatizată, şi unul în revendicare de drept comun a bunului, de la pârâta menţionată.
Sub un al doilea aspect, Curtea a apreciat, că inadmisibilitatea invocată reprezintă mai degrabă, efectul sau sancţiunea nerespectării condiţiilor privind exerciţiul dreptului la acţiune în prezenta cauză, în sensul alegerii unei greşite căi procesuale, pentru protejarea drepturilor şi pretenţiilor reclamantei şi intervenientului.
În al treilea rând, indiferent că se admite teza existenţei inadmisibilităţilor, ca mijloace de apărare, situate ca şi categorie între excepţiile de procedură şi cele de fond, sau că nu se admite această teză şi că s-ar califica această excepţie ca fiind de fapt o excepţie întemeiată pe prevederile art. 109 alin. (2) C. proc. civ., Curtea a apreciat că această acţiune este admisibilă, pentru cele ce urmează:
Textul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, nu poate fi disociat de jurisprudenţa dezvoltată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, formând împreună un "bloc de convenţionalitate", obligatoriu pentru autorităţile statale, deci, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti, în temeiul dispoziţiilor constituţionale ale art. 11 şi art. 20 din Constituţia României, dar şi a art. 46 din Convenţie, iar neaplicarea acestei jurisprudenţe în cauza dedusă judecăţii ar determina premisa încălcării articolelor convenţionale incidente.
Astfel, în virtutea principiului subsidiarităţii, ce rezultă din coroborarea art. 1, 13 şi 35 din Convenţie, şi care atribuie judecătorului intern rolul de "judecător de drept comun al Convenţiei" sau de "prim judecător al Convenţiei", chemat să aplice dispoziţiile convenţionale şi jurisprudenţa Curţii, dezvoltată cel puţin în cauzele împotriva României, s-a apreciat că instanţa este obligată să ţină seama de acestea şi să realizeze aplicarea lor directă în speţa dedusă judecăţii.
Or, prin Hotărârea din 13 ianuarie 2009, publicată în M. Of. nr. 141/6.03.2009, în cauza Faimblat vs. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a inaugurat, în privinţa României, un rezultat juridic reluat şi în alte cauze ulterioare (a se vedea cauza Katz împotriva României - Hotărâre din 20 ianuarie 2009), grefate pe aceleaşi circumstanţe, decizând că respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în constatarea caracterului ilegal al naţionalizării, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, încalcă art. 6 din Convenţie care garantează dreptul la un proces echitabil, întrucât ingerinţa în dreptul de acces la o instanţă al reclamanţilor (ce nu primiseră nici o despăgubire şi nu aveau nici o garanţie că vor obţine una în viitorul imediat) nu este proporţională cu scopul legitim urmărit.
În argumentarea concluziei juridice la care a ajuns, Curtea Europeană a arătat că respingerea acţiunii în constatare nu ar fi ridicat nicio problemă dacă, în circumstanţele concrete ale cauzei, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 ar fi fost o cale efectivă, însă verificând eficacitatea mecanismului prevăzut de Legea nr. 10/2001, s-a observat că accesul oferit de aceasta este doar unul teoretic şi iluzoriu, nefiind în măsură să conducă într-un interval rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă, apreciere regăsită, de altfel, în numeroase alte cauze soluţionate anterior sau ulterior.
De altfel, chiar şi în urma listării la bursă a Fondului Proprietatea, ca măsură luată în implementarea Deciziei Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în recenta cauză pilot M.A. şi alţii contra României, se înregistrează totuşi, un proces de aşteptare din partea investitorilor ca urmare a intrării fondului într-un program de răscumpărare a maximum 10% din acţiunile sale, în numele acţionarului majoritar, Ministerul de Finanţe, care deţine aproape 39% din capitalul social al societăţii. Conform condiţiilor stabilite încă de anul trecut, 2010, programul se va desfăşura până la 1 martie 2012, iar valoarea la care pot fi achiziţionate acţiunile este între 0,2 şi 1,5 RON pe acţiune. Titlurile nu pot fi cumpărate decât dacă se tranzacţionează cu discount faţă de valoarea unitară a activului net, toate aceste elemente configurând, în continuare, inefectivitatea accentuată a procedurii speciale.
Curtea a apreciat că acest raţionament juridic expus este aplicabil pentru argumentul de analogie şi în situaţia unei cereri de revendicare propriu-zisă precum este prezenta, iar negarea accesului la instanţă, pe calea dreptului comun, poate fi acceptată în condiţiile în care calea specială oferită este una efectivă. Or, însăşi instanţa de contencios european a constatat inefectivitatea sistemului Legii nr. 10/2001, statuare invariabilă de aspectul stadiului procedurii speciale - notificare nesoluţionată până în prezent (cum este şi cazul reclamantei şi al intervenientului) sau finalizată prin statuarea chiar judiciară a dreptului la măsuri reparatorii prin echivalent.
S-a mai reţinut, că în cadrul Deciziei nr. 33/2008 pronunţate în interesul legii de instanţa supremă, invocată de către instanţa de fond în argumentarea soluţiei sale, problema admisibilităţii unei acţiuni în revendicare de drept comun a fost dezlegată în sensul că unica cerinţă impusă de instanţa supremă, pentru aprecierea admisibilităţii unei astfel de cereri, este aceea a constatării unei neconcordanţe a legii interne speciale cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, iar în cadrul algoritmului de verificare a acestei cerinţe, instanţa supremă a impus, în mod absolut firesc, exigenţa evaluării mecanismului legii speciale.
Sub acelaşi aspect, s-a apreciat că principiile "specialia generalibus derogant" expus în cadrul deciziei în interesul legii sau "electa una via non datur recursus ad alteram" (odată aleasă o cale jurisdicţională, nu se poate recurge la o alta) nu înfrâng concluzia enunţată, deoarece inclusiv din perspectiva raţionamentului juridic al instanţei supreme, ele sunt subordonate aspectului de convenţionalitate, fiind aplicabile în mod fundamental doar în referire la căi procesuale viabile, efective şi nu ineficace.
Cu privire la cele două excepţii ale puterii de lucru judecat, invocate de intimata pârâtă, în raport de Decizia civilă nr. 1990A din 29 octombrie 2003 a Tribunalului Bucureşti, pronunţată în Dosarul nr. 1568/2001, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 982 din 27 iunie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi de Sentinţa civilă nr. 485 din 14 februarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 4033 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 10101/2/2006, excepţii de fond, de ordine publică şi absolute care pot fi reiterate în orice fază procesuală, instanţa de apel le-a apreciat ca fiind neîntemeiate, pentru aceleaşi considerente reţinute de prima instanţă.
S-a concluzionat, că, faţă de considerentele expuse, hotărârea primei instanţe este nelegală, impunându-se, în temeiul dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., admiterea apelului formulat de apelanta-reclamantă C.M. şi de apelantul-intervenient în nume propriu B.M.G., desfiinţarea sentinţei civile apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe care a soluţionat cauza în temeiul unei excepţii, considerentele sentinţei fiind subsumate excepţiei, chiar dacă unele dintre ele au fost calificate de instanţă de apel ca dezbătând aspecte legate de fondul raportului juridic litigios.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta S.C. S. S.A., criticând-o pentru nelegalitate, iar în dezvoltarea criticilor formulate a arătat următoarele:
Astfel, după ce pârâta a făcut o expunere a soluţiei primei instanţe şi a argumentelor pentru care a apreciat că aceasta este temeinică şi legală, precum şi a demersurile făcute în justiţie de către intimaţi pentru restituirea în natură a imobilului în litigiu, aceasta a arătat că, în mod corect, a apreciat instanţa de fond că nu este admisibilă acţiunea în revendicare în sensul comparării titlurilor, întrucât reclamanţii nu au dovedit că se pot prevala de un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană, având în vedere că s-a respins ca neîntemeiată cererea de constatare a nulităţii titlului de proprietate aparţinând intimatei S.C. S. S.A.; că, legal, a reţinut instanţa de fond că prin Decizia nr. 53/2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat că "prin dispoziţiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără sa diminueze accesul la justiţie, a adus perfecţionări sistemului reparator, supunându-l totodată controlului judecătoresc prin aceste norme cu caracter special", şi că, în mod părtinitor, instanţa de apel a apreciat că în primul proces nu s-a intrat în fond.
Examinând decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 5 C. proc. civ., de către instanţă, potrivit art. 306 (3) C. proc. civ., se constată următoarele:
Deşi nu arată expres, prin criticile formulate, recurenta-pârâtă critică decizia recurată, în raport de soluţia dată prin aceasta, ca fiind pronunţată cu încălcarea art. 297 (1) C. proc. civ.
Astfel, instanţa de apel, reţinând că greşit prima instanţă a soluţionat cauza pe excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă şi apelantul-intervenient, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în temeiul art. 297 (1) C. proc. civ.
Potrivit art. 297 (1) C. proc. civ., "În cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, în cazul în care prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, dacă părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare".
Prin urmare, pentru a deveni incidentă teza a II-a din acest text de lege, în vigoare la data pronunţării deciziei recurate, trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii şi anume: prima instanţă să fi soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului şi ca părţile să fi solicitat în mod expres luarea măsurii de anulare a sentinţei primei instanţe şi de trimitere a cauzei spre rejudecare primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, măsură ce poate fi luată o singură dată.
În speţă, se constată că cea de-a doua condiţie este îndeplinită, întrucât apelanţii au solicitat prin cererea de apel admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, iar o asemenea soluţie nu a mai fost dată în cauză, însă în ceea ce priveşte prima condiţie, aceea că prima instanţă să fi soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, se constată că nu este îndeplinită.
Astfel, prima instanţă, deşi formal prin dispozitivul hotărârii pronunţată a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins acţiunea în consecinţă, a intrat în judecata fondului, întrucât după ce a analizat admisibilitatea acţiunii pe calea dreptului comun, faţă de dispoziţiile legii speciale, Legea nr. 10/2001, în raport de dispoziţiile Deciziei nr. 33/2001, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, a cercetat şi fondul procesului atât în raport de dispoziţiile dreptului comun, cât şi de cele ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, şi, analizând preferabilitatea titlurilor invocate, cu respectarea principiului securităţii raporturilor juridice, a concluzionat că atâta timp cât reclamanţii nu deţin un "bun" în sensul Convenţiei sau o hotărâre judecătorească anterioară prin care să li se fi recunoscut dreptul de a păstra imobilul în natură, nu pot pretinde încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu privire la imobilul în litigiu.
Faţă de considerentele expuse, se constată că decizia recurată a fost pronunţarea cu încălcarea dispoziţiilor art. 297 (1) C. proc. civ., fără a se intra în cercetarea fondului, iar soluţia ce se impune a fi dată, potrivit art. 312 (3) C. proc. civ., este aceea a admiterii recursului pârâtei, casarea deciziei atacate şi trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta S.C. S. S.A. împotriva Deciziei nr. 811A din 17 noiembrie 2011, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6271/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6996/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
