ICCJ. Decizia nr. 6533/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 1463 din 21 septembrie 2010 a Tribunalului Constanța, s-a respins cererea reclamantei F.I., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul local al municipiului Constanța, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate de folosință; s-a respins cererea față de pârâții Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Prefect, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; s-au respins, ca inadmisibile, cererile vizând constatarea că primarul nu a răspuns la notificare, precum și de constatare a calității reclamantei de unic succesor al SC M.F.F. SNC, și a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantei, în contradictoriu cu pârâții Primarul municipiului Constanța, Municipiul Constanța și Statul Român, cu consecința obligării reclamantei la plata cheltuielilor de judecată către pârâții Primarul municipiului Constanța și Municipiul Constanța.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat în 1916, societatea comercială în nume colectiv M.F.F. a cumpărat terenul în suprafață de 4.000 m.p. identificat în planul viilor - orașul Constanța.
Numitul M.F. a avut 6 copii, respectiv: M.A.F., A.F., M.A., M.R.F., S.A., N.F. și A.G.F. A.F. este moștenitorul lui M.F., astfel cum rezultă din actul de partaj voluntar autentificat în 1932, iar reclamanta este fiica lui A.F. și moștenitoare a acestuia, potrivit certificatului de moștenitor din 1965.
Potrivit art. 193 C. com. (anterior anului 1990), "Societatea în nume colectiv încetează prin moartea, interdicțiunea, incapacitatea legală sau falimentul unuia din asociați, afară numai dacă nu există convențiune contrarie".
Astfel, cum în cauză M.F. a decedat în anul 1918, iar M.A.F. a decedat la 06 februarie 1935, după anul 1918 societatea s-a desființat ca urmare a decesului unuia dintre asociați, bunurile societății trecând în patrimoniul moștenitorilor defunctului.
Instanța de fond a mai reținut că prin actul de partaj din 1932 s-a notat de către notarul public că moștenitorii legitimi ai lui M.F. (în număr de șase) au înțeles să împartă între ei întreaga avere a defunctului, recunoscând că, prin efectul partajului, toate drepturile lor derivând din succesiune sunt lichidate.
între bunurile arătate în actul de partaj ca alcătuind averea defunctului M.F. nu este inclus și terenul de 4.000 m.p. dobândit prin actul de vânzare din 1916, situație din care reiese că reclamanta nu a făcut dovada că în anul 1932 bunul solicitat prin notificare se mai afla în patrimoniul autorilor săi.
Mai mult, din situația juridică depusă, rezultă că terenul de 4.000 m.p., între anii 1936-1938, apare înregistrat pe numele C.L., în prezent pe el aflându-se blocuri de locuințe și o parte din Căminul C. Totodată, din sentința civilă nr. 7086/1997 a Judecătoriei Constanța, intrată în puterea lucrului judecat, reiese că suprafața de teren de 1.578 m.p., ce făcea parte din lot, a fost cumpărată de numitul C.C. de la C.L., cel din urmă având întregul lot de 6.000 m.p. (reclamanților E.C. și T.P. li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra terenului de 1.578 m.p., ca teren liber, în calitate de moștenitori testamentari ai defunctului C.C.).
Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, prin decizia nr. 459/C din 07 decembrie 2011, a admis apelul declarat de apelanta reclamantă F.(B.)I.; a schimbat în parte sentința civilă apelată în sensul că a admis acțiunea reclamantei, în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Constanța; a constatat dreptul reclamantei la măsuri reparatorii pentru imobilul - teren în suprafață de 4.000 m.p. situat în municipiul Constanța; a obligat pârâtul să propună acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 în favoarea reclamantei, pentru terenul imposibil a fi restituit în natură; a înlăturat dispozițiile privind obligarea reclamantei la cheltuieli de judecată și a menținut celelalte dispoziții ale hotărârii, reținând, în esență, următoarele:
Prezentul litigiu se încadrează în sfera de interpretare și aplicare a "art. 24 din Legea nr. 10/2001", creată prin decizia nr. 20/2007 a secțiilor unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție, în legătură cu notificarea formulată de apelanta-reclamantă cu privire la imobilul - teren în suprafață de 4.000 m.p. - și față de care unitatea deținătoare, calitate care în speță revine Municipiului Constanța, nu a emis nicio dispoziție până la data sesizării instanței.
Tribunalul a negat apelantei calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii conform legii, pe considerentul că nu au existat acele probe care să ateste preluarea - cu sau fără titlu - de către stat a acestui imobil în perioada de referință, concluzia dedusă din coroborarea probelor administrate fiind aceea a ieșirii acestui bun din patrimoniul autorului apelantei anterior anului 1932, în măsura în care el nu se regăsește în actul de partaj voluntar încheiat în 1932 între succesorii legali ai defunctului M.F., și că în perioada 1936-1938 bunul figurează în evidențele publice pe numele unei terțe persoane (C.L.).
înscrisurile administrate însă în calea de atac atestă faptul că după decesul numitului M.F., care era asociat cu fiul său M.A.F. în societatea M.F.F. SNC, moștenitorii au încheiat o tranzacție asupra modului în care urma să continue activitatea societății - act transcris în 1921 la Grefa Tribunalului Constanța, astfel cum de altfel s-a prevăzut și în contractul de societate.
Decesul acestuia a generat așadar nu încetarea ca persoană juridică a societății, ci doar împărțeala averii defunctului, după cum rezultă din actele încheiate pe parcursul a mai multor ani între moștenitorii acestuia: tranzacția autentificată la Tribunalul Constanța în 1921; partajul voluntar transcris în 1925; actul dotal autentificat în 1929 privind dota constituită pentru fiica acestuia din bunurile succesorale, A.L.; actul de partaj voluntar transcris în 25 noiembrie 1932, toate urmate de actul de partaj voluntar încheiat la 18 iulie 1935 între moștenitorii lui M.A.F.
Totodată, s-a reținut că la decesul numitului M.A.F. s-a făcut mențiune în actul de partaj voluntar la imobilul de 4.000 m.p., indicându-se că în masa succesorală rămasă de pe urma acestuia se regăsește cota de 30% din imobil, "conform actului autentificat în 1921", ceea ce atestă faptul că terenul în discuție a făcut obiectul unei tranzacții între moștenitorii defunctului M.F., după cum reiese și din actul de partaj voluntar din 24 octombrie 1932, unde se indică faptul că "viile prevăzute la punctul 3", prevăzute inițial în actul dotal al A.L., dar înlocuite conform acestui partaj cu a șasea parte din imobilele din str. T., str. O. și str. M., "rămân guvernate de regimul excepțional prevăzut de actul de transacțiune intervenit între noi moștenitorii și autentificat de Tribunalul Constanța în 1921".
în raport de toate aceste înscrisuri și în absența oricăror documente care să ateste înstrăinarea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, instanța de apel a reținut că, în mod greșit, tribunalul a apreciat că bunul nu intră în sfera de aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001, câtă vreme "viile" au fost excluse de către moștenitori, în anul 1932, partajului de pe urma tatălui lor M.F., părțile declarând în finalul acestui act că drepturile lor succesorale sunt complet lichidate și că, astfel fiind, se prezumă că acest bun a rămas în patrimoniul societății ca bun al acesteia (după cum rezultă și din actul de vânzare datat 08 iulie 1916); că imobilul a continuat să figureze în perioada 1942-1950, cu adresa din Constanța, pe numele "H. și M.F.", cu teren viran de 3.800 m.p., precum și teren pe care se aflau două corpuri de casă, iar în evidențele fiscale se indică faptul că acest imobil a fost naționalizat - conform adresei din 26 mai 2009 a Serviciului Public de Impozite și Taxe Constanța, și că, ulterior anului 1952, imobilul figurează ca fiind proprietatea F.H.M., ca teren viran, iar în perioada 1958-1963 există în aceleași evidențe fiscale de impunere mențiunea că imobilul de la aceeași adresă, în suprafață de doar 1.550 m.p., este al moștenitorului M.A.F., fiind trecut ulterior în proprietatea statului conform Decretului nr. 111/1951.
S-a conchis, că bunul s-a regăsit conform acestor mențiuni fie în proprietatea societății, iar după moartea ultimului asociat, M.A.F., fie în posesia moștenitorilor acestuia, statul exercitând însă acte de preluare succesivă asupra patrimoniului societar și ulterior al asociaților, prin naționalizare sau prin aplicarea decretului din 1951.
Dosarele atașate în cauză nu au relevat date legate de eventuala înstrăinare de către moștenitor defuncților M. și M.A.F. a unor părți din imobilul menționat, ci doar confirmarea unor drepturi de proprietate privată transmise asupra imobilului, de moștenitor C. (lot situat în vecinătatea celui în litigiu în prezenta cauză, conform actului de vânzare din 1916).
întrucât apelanta reclamantă a făcut dovada, pe baza actelor depuse la dosar, că este singura succesoare care a înțeles să acționeze în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru acordarea de măsuri reparatorii, s-a reținut că, în mod greșit, tribunalul a înlăturat apărările acesteia privind calitatea de persoană îndreptățită, chiar dacă (de această dată în mod corect) instanța a stabilit că F.I. nu își putea justifica această calitate ca succesoare în drepturi a societății în nume colectiv.
în privința modalității de acordare a măsurilor la care face trimitere art. 1 din Legea nr. 10/2001, în apel s-a constatat că, potrivit raportului de expertiză topografică efectuat de expert P.G.L., limitele inițiale ale acestui lot nu au putut fi identificate cu precizie pe baza datelor tehnice topografice puse la dispoziție de către serviciul de cadastru din cadrul Primăriei Constanța și a celor deținute de Arhivele Naționale.
Această lucrare, care susține, în esență, măsurătorile efectuate prin raportul extrajudiciar al expertului C.C., atestă că vechiul amplasament al lotului indicat se suprapune în lotizarea nouă din anii 1936-1938, peste lotul care ar figura ca proprietate C.L., în prezent fiind ocupat integral de construcțiile blocurilor din zonă, căi de acces inclusiv traseul actual al bulevardului și trotuare, incinta stației de carburanți și spații verzi.
Expertiza a stabilit, așadar, că întregul lot este ocupat în prezent de detalii de sistematizare, fiind exclusă restituirea în natură.
în aceste condiții, constatându-se că apelanta este îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent și având în vedere că nu au fost relevate posibilități de acordare a unor terenuri în compensare, s-a conchis că, în speță, sunt incidente dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
împotriva acestei decizii au declarat recurs Primarul municipiului Constanța, Municipiul Constanța, prin Primar și Consiliul local Constanța, criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea criticilor formulate au arătat că instanța de apel, prin decizia pronunțată, a încălcat dispozițiile art. 1169 C. civ., ale Legii nr. 10/2001 și H.G. nr. 250/2007 în privința proba?iunii, întrucât reclamantei îi revenea obliga?ia să facă dovada calității de persoană îndreptă?ită, precum și a preluării abuzive a bunului în perioada de referința a Legii nr. 10/2001.
Or, reclamanta nu a făcut aceste dovezi în cauză, mai întâi a modalității de lichidare a societății comerciale în numele colectiv pe numele căreia a fost terenul, precum și a modalității în care ar fi ajuns bunurile, de la societate, în patrimoniul autorului său.
Observând și actul de partaj voluntar pe care se bazează hotărârea pronun?ată, s-a constatat că acesta este transcris într-o perioada de funcționare a cărților funciare provizorii, în care, la caracterul declarativ al partajului voluntar, s-a adăugat și caracterul declarativ al înscrierilor provizorii, iar acest înscris nu s-a coroborat nici cu actul dobânditor, care este pe numele unei societăți comerciale.
în aceste condițiile, reclamanta nu a făcut dovada calității de persoana îndreptățită, cum corect a reținut instanța de fond sub acest aspect, iar instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 10/2001 și a Normelor metodologice de aplicare a acestei legi.
De asemenea, s-a mai arătat că instanța de apel a reținut greșit că preluarea terenului de către stat în perioada de referința a Legii nr. 10/2001 este abuzivă, cu încălcarea dispozițiilor art. 1 și art. 2 din Legea nr. 10/2001 și a Normelor metodologice de aplicare, întrucât reclamanta nu a făcut dovada în acest sens, iar această concluzie este cu atât mai evidentă cu cât nu s-a făcut o identificare de teren corectă, aspect cuprins în obiec?iunile respinse în care s-a arătat că expertul nu a procedat la o suprapunere a terenului identificat cu cel din acte; că reclamanta nu a depus la notificare actele necesare pentru soluționarea notificării, situație în care nu se putea păși la calea administrativ jurisdic?ională și nu se putea adresa instanței direct decât prin invocarea propriei culpe, iar sub acest aspect decizia nr. 20 a înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie, a fost încălcată, întrucât persoanele îndreptățite pot exercita un astfel de demers judiciar numai în prezența unei tăceri culpabile a deținătorului; că Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Prefectul și Consiliul local au fost greșit menționate în dispozitivul deciziei recurate, întrucât au fost scoase din cauza la fond, iar apelul reclamantei nu a vizat aceste aspecte, și că înlăturarea obligației reclamantei la plata cheltuielilor de judecata în favoarea Consiliului local, în faza de apel, încălca art. 274 C. proc. civ., întrucât acțiunea acesteia s-a respins, iar dispoziția instanței de fond, sub acest aspect, nu a făcut obiect de critică în apel.
Examinând decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrare în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente:
Cu privire la starea de fapt privind imobilul în litigiu și care nu mai poate fi reevaluată în recurs, față de actuala structură a art. 304 C. proc. civ., se constată că instanțele de fond și apel au reținut că imobilul, teren în suprafață de 4.000 m.p., identificat în planul viilor - orașul Constanța, a fost proprietatea societății comerciale în nume colectiv M.F.F., la care asociați erau numitul M.F. și fiul său M.A.F., iar după moartea ultimului asociat, M.A.F., bunul s-a găsit în posesia moștenitorilor săi, iar în prezent terenul este ocupat integral de construcțiile blocurilor din zonă, căi de acces, bulevard, trotuare, incinta stației de carburanți și spații verzi.
în ceea ce privește preluarea acestui imobil de către stat, s-a constatat că asupra acestuia s-au exercitat acte de preluare succesivă de către stat, respectiv prin naționalizare, în baza Decretului nr. 92/1950 și, ulterior, în baza Decretului nr. 111/1951, iar preluările efectuate de către stat în baza acestor acte normative sunt calificate ca fiind abuzive, în sensul art. 2 alin. (1) lit. a) și e) din Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, critica formulată de recurenții pârâți în sensul că reclamanta nu a făcut dovada preluării abuzive a imobilului în litigiu este nefondată, urmând a fi respinsă în consecință.
în ceea ce privește critica formulată de recurenții-pârâți potrivit căreia decizia recurată este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 10/2001, în sensul că reclamanta nu a făcut dovada de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, se constată că este nefondată.
Potrivit art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, republicată, "Sunt îndreptă?ite, în în?elesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, asocia?i ai persoanei juridice care de?inea imobilele și alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv", iar potrivit art. 4 alin. (2) din același act normativ "De prevederile prezentei legi beneficiază și mo?tenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptă?ite".
în speță, reclamanta a făcut dovada că este singura succesoare a persoanelor fizice, asociați ai persoanei juridice care deținea imobilul în litigiu, care a uzat de procedura Legii nr. 10/2001, potrivit actelor depuse la dosar, și deci, în raport de dispozițiile textelor de lege mai sus indicate, aceasta are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru terenul în litigiu.
Critica potrivit căreia decizia recurată a fost dată cu încălcarea art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, întrucât reclamanta nu a depus odată cu notificarea actele necesare pentru soluționarea acesteia, situație în care nu se putea păși la soluționarea sa de către instanță, în condițiile deciziei nr. 20/2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată de secțiile unite, în recurs în interesul legii, pentru că reclamanta și-a invocat propria culpă este, de asemenea, nefondată.
Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, "Actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calității de asociat sau ac?ionar al persoanei juridice, precum și, în cazul mo?tenitorilor, cele care atestă această calitate și, după caz, înscrisurile care descriu construc?ia demolată și orice alte înscrisuri necesare evaluării preten?iilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data solu?ionării notificării".
Critica de nelegalitate a deciziei recurate constă în aceea că actele doveditoare ale dreptului de proprietate și ale calității de persoană îndreptățită la restituire trebuiau depuse odată cu notificarea formulată în termenul prevăzut de lege, de către contestatoare.
Cu alte cuvinte, se susține că aceste acte nu ar putea fi depuse și ulterior în faza judiciară, reclamanta fiind decăzută din dreptul de a se prevala în soluționarea notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 de alte acte decât cele anexate notificării.
Această critică este nefondată, deoarece acest text de lege reglementează procedura de depunere a actelor doveditoare pentru soluționarea notificării formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, iar sintagma "soluționarea notificării" trebuie înțeleasă în sensul că vizează rezolvarea acesteia în oricare din cele două etape, administrativă, înaintea persoanei juridice notificate sau judiciară, prin hotărârea irevocabilă a instanței de judecată.
Nicio prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa judiciară, iar a considera altfel ar însemna că se aduce atingere principiului accesului liber la justiție prevăzut de art. 21 din Constituție și recunoscut părților prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Mai mult, rolul instanței nu se poate rezuma la verificarea probelor administrate în fața persoanei juridice notificate, pentru că ar fi contrar principiului aflării adevărului pentru o bună înfăptuire a justiției.
în ceea ce privește critica potrivit căreia greșit instanța de apel a făcut aplicarea deciziei nr. 20/2007 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, în recurs în interesul legii, întrucât nesoluționarea notificării este imputabilă reclamantei, se constată următoarele:
Prin art. 23 din Legea nr. 10/2001,art. 25 din legea republicată, s-a stabilit în sarcina unității deținătoare, notificate, obligația de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare.
Termenul pentru îndeplinirea acestei obligații "de a face" se poate proroga numai dacă unitatea deținătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică celeilalte părți, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire. Textul prevede în mod expres că pentru a avea beneficiul acestei prorogări este necesar ca unitatea deținătoare să comunice, în scris, persoanei îndreptățite faptul că fundamentarea și emiterea deciziei de restituire sunt condiționate de depunerea probelor solicitate.
Prin urmare, față de cele expuse, se constată că prorogarea termenului stabilit de lege pentru soluționarea notificării nu operează, de drept, în beneficiul unității notificate, ori de câte ori notificatorul nu precizează că nu mai deține alte probe.
Prorogarea fiind condiționată de faptul analizării notificării de către unitatea deținătoare și comunicării, în intervalul de 60 de zile, a faptului că documentația este insuficientă, se constată că în mod corect, în prezenta cauză, instanțele, în lipsa soluționării notificării reclamantei în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001,art. 25, ceea ce echivalează cu refuzul nejustificat al pârâtului de a soluționa notificarea, în condițiile deciziei nr. 20/2007 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, în recurs în interesul legii, au procedat, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, la soluționarea notificării reclamantei.
în ceea ce privește critica potrivit căreia, deși prima instanță a respins acțiunea față de Consiliul local, iar dispoziția instanței de fond pe acest aspect nu a făcut obiect de critică în apel, greșit instanța de apel a înlăturat obligația reclamantei la cheltuieli de judecată către acesta, se constată că este nefondată, întrucât prin sentința apelată reclamanta a fost obligată la cheltuieli de judecată către Primarul municipiului Constanța și Municipiul Constanța, prin Primar, nu și către Consiliul local Constanța, pe de o parte, iar pe de altă parte, în apel, sentința primei instanțe a fost schimbată în parte, în sensul că s-a admis acțiunea reclamantei în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Constanța, astfel că reclamanta nu mai este căzută în pretenții față de pârâți și deci, legal, cu aplicarea art. 274 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a dispus înlăturarea obligației stabilite de prima instanță în sarcina reclamantei de a plăti cheltuieli de judecată.
în ceea ce privește critica potrivit căreia greșit au fost citate în apel Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Prefectul și Consiliul local, se constată că acestea au fost citate pentru respectarea cadrului procesual în care reclamanta a înțeles să se judece, pe de o parte, iar pe de altă parte, chiar dacă au fost citate în apel, prin decizia recurată, acestora nu li s-au produs vreo vătămare, în sensul art. 105 alin. (1) C. proc. civ., întrucât soluția primei instanțe în raport cu aceștia a rămas neschimbată.
Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-pârâți.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1018/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6568/2012. Civil → |
|---|
