ICCJ. Decizia nr. 6568/2012. Civil
| Comentarii |
|
La data de 21 octombrie 2011, B.G. a formulat contestație în anulare împotriva deciziei nr. 7167 din 14 octombrie 2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, arătând că va depune motivele contestației după ce va intra în posesia hotărârii atacate.
Prin cererea înregistrată la data de 11 septembrie 2012, contestatorul a solicitat ca, în temeiul art. 19 alin. (2) C. proc. pen. coroborat cu art. 244 alin. (1) și (2) C. proc. civ., să se dispună suspendarea prezentei cauze până la rezolvarea definitivă a cauzei penale în care se cercetează caracterul fals al titlului de proprietate din 19 iunie 2009 emis de Comisia județeană Prahova pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, titlu avut în vedere la judecarea procesului de partaj dintre fratele său, B.I., și fosta lui soție, G.S., și în care el împreună cu surorile sale au avut calitatea de intervenienți.
în motivarea cererii de suspendare, contestatorul a arătat că, față de lipsa oricărui răspuns din partea Prefectului Județului Prahova la memoriile sale prin care solicita revocarea titlului de proprietate, a sesizat Serviciul Teritorial Ploiești al D.N.A. care, în urma cercetărilor efectuate, i-a eliberat comunicările din datele de 22 noiembrie 2010 și, respectiv 10 ianuarie 2011, din care rezultă situația de infracționalitate în care s-a emis titlul de proprietate, precum și numele și funcțiile celor vinovați. în ciuda acestor comunicări, procurorul de caz a emis ordonanța din 02 august 2011, iar plângerea împotriva acestei ordonanțe a fost respinsă prin rezoluția procurorului șef din 16 septembrie 2011, atacată cu plângere la instanță. Această plângere a făcut obiectul dosarului penal al Judecătoriei Ploiești, iar față de modul nelegal de soluționare a acestui proces, inclusiv la secția penală a Curții de Apel Ploiești, a declarat recurs, aflat în curs de soluționare pe rolul secției penale a înaltei Curți de Casație și Justiție.
De asemenea, contestatorul a arătat că la 05 iunie 2012 a depus la Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploiești o sesizare pentru cercetarea caracterului fals al aceluiași titlu de proprietate și al sentinței civile nr. 2537 din 09 martie 2001 a Judecătoriei Ploiești, cercetările fiind în curs de soluționare, conform comunicărilor ce i s-au făcut de către Parchet și Poliția municipiului Ploiești.
La data de 23 octombrie 2012, contestatorul a depus memoriu cu motivele contestației în anulare, prin care a reiterat cererea de suspendare formulată la data de 11 septembrie 2012.
Ca motive de contestație, contestatorul a arătat că decizia atacată, respectiv decizia nr. 7167 din 14 octombrie 2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție, este nelegală, deoarece instanța a soluționat recursul pe excepția de inadmisibilitate, pe care nu a pus-o în discuția părților, cum greșit se consemnează în decizie și pe care, de altfel, nici nu o putea ridica din oficiu, nefiind o excepție de ordine publică. Pe de altă parte, argumentarea admiterii excepției este greșită, întemeindu-se pe interpretarea tendențioasă și denaturarea sensului art. 129 alin. (1) și art. 320 alin. (3) C. proc. civ. și pe invocarea abuzivă a art. 377 alin. (2) pct. 5 C. proc. civ., într-o manieră asemănătoare fiind invocate și dispozițiile art. 274 C. proc. civ. în justificarea stabilirii obligației de plată a cheltuielilor de judecată în sarcina recurentului.
De asemenea, contestatorul a arătat că înalta Curte, ca instanță de recurs, a săvârșit o serie de erori materiale, dintre care cele mai însemnate constau în: înlăturarea concluziilor rezultate din comunicarea din 10 ianuarie 2011 a Serviciului Teritorial Ploiești al D.N.A. privind efectuarea actelor premergătoare începerii urmăririi penale față de cei patru intimați nominalizați; menționarea nejustificată a contradicției flagrante dintre conținutul primei comunicări din 22 noiembrie 2010 și concluziile Curții de Apel Ploiești cuprinse în decizia nr. 1, care, practic, exprimă însușirea inadmisibilă a punctului de vedere exprimat în cuvântul avocatei intimatului B.I.; înlăturarea concluziilor care se impun din măsura abuzivă, profund nelegală, de schimbare a primei instanțe a Judecătoriei Câmpina, după mai bine de un an de activitate, prin încălcarea grosolană a prevederilor Legii nr. 304/2004,art. 53 și ale R.O.I., precum și nesocotirea prevederilor legale cuprinse în Legile nr. 18/1991, nr. 196/1997, nr. 1/2000 și nr. 247/2005, inclusiv a H.G. nr. 890/2005 și nr. 1120/2005, potrivit cărora este în afară de orice îndoială că titlul de proprietate din 19 iunie 2009 este lovit de nulitate absolută; înlăturarea probei privind falsitatea sentinței civile nr. 2537 din 09 martie 2001 a Judecătoriei Ploiești, depusă de intimatul B.I. la Judecătoria Câmpina și, recent, de către consilierul juridic, apărător al fostului prefect A.D., la instanța de contencios administrativ a Tribunalului Prahova; interpretarea abuzivă a probelor și argumentelor aduse, pe motiv că nu s-ar încadra în prevederile art. 318 C. proc. civ., deși ele sunt pe deplin conforme acestui articol și, totodată, cuprinse în prevederile art. 304 pct. 5, 9 și 10 C. proc. civ.
Pe de altă parte, prin decizia contestată, înalta Curte nu a analizat niciunul dintre motivele de recurs așa cum acestea fuseseră formulate.
în drept, au fost invocate dispozițiile art. 318 C. proc. civ.
Examinând cu prioritate cererea de suspendare, înalta Curte reține următoarele:
Contestatorul solicită suspendarea judecății prezentei cauze până la definitivarea cercetărilor penale sub aspectul săvârșirii unor infracțiuni în legătură cu titlul de proprietate pe care s-a întemeiat judecata în procesul de fond, ceea ce aduce în discuție cazul de suspendare facultativă prevăzut de art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.
Potrivit textului enunțat, instanța poate suspenda judecata "când s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea".
Rezultă că, pentru a se dispune suspendarea este obligatorie începerea urmăririi penale, condiție neîndeplinită în speță, unde contestatorul a făcut numai dovada că, urmare a plângerilor sale, s-au efectuat cercetări sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 132din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), în legătură cu emiterea titlului de proprietate pe care s-a întemeiat judecata de fond (adresele din 22 noiembrie 2010 și din 10 ianuarie 2011 emise de Serviciul Teritorial Ploiești al D.N.A.), respectiv că sunt în curs cercetările sub aspectul săvârșirii infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 288 alin. (1) C. pen., cu referire la același titlu de proprietate (adresa din 14 iunie 2012 emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploiești, adresele din 27 iulie 2012 și din 07 septembrie 2012 emise de Poliția municipiului Ploiești), nu și a începerii urmăririi penale pentru faptele sesizate.
Totodată, pentru a se dispune suspendarea este obligatoriu ca faptele pentru care s-a început urmărirea penală să fie hotărâtoare în soluționarea pricinii pendinte, în sensul că de ele depinde soluția ce urmează a se pronunța.
Or, în speță, dincolo de împrejurarea că pentru faptele pentru care contestatorul a făcut plângeri penale nu s-a început urmărirea penală, acestea nici nu ar putea influența soluția din prezenta cauză, ce are ca obiect o contestație în anulare specială, cale extraordinară de atac, de retractare, în care verificările instanței sunt limitate la neregularitățile procedurale expres prevăzute de art. 318 C. proc. civ., și anume greșeala materială în dezlegarea recursului, respectiv omisiunea de cercetare a unui motiv de recurs.
în concluzie, față de neîntrunirea condițiilor prevăzute de art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., cererea de suspendare formulată de contestator apare ca neîntemeiată și va fi respinsă.
Trecând la analiza contestației în anulare prin prisma motivelor invocate de contestator, înalta Curte reține următoarele:
Dispozițiile art. 318 C. proc. civ., invocate ca temei de drept al cererii deduse judecății, reglementează ca motive de contestație în anulare specială, îndreptată împotriva unei hotărâri a instanței de recurs, săvârșirea unei greșeli materiale la dezlegarea recursului, respectiv omisiunea de cercetare a unui motiv de recurs.
Din economia dispozițiilor legale menționate, rezultă că motivele de contestație în anulare trebuie să privească decizia atacată.
Pe de altă parte, greșelile materiale avute în vedere de art. 318 C. proc. civ. sunt greșeli de fapt evidente, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea sau reaprecierea fondului cauzei, și nicidecum greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare ori aplicare a legii, iar omisiunea de cercetare avută în vedere de același text de lege vizează motivele de recurs din cererea părților, înțelese ca motive de casare sau modificare dintre cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în ipoteza în care recursul a fost respins în fond și nu pe o excepție procesuală.
în speță, contestatorul nu invocă vreo greșeală de fapt în legătură cu judecarea recursului, ci formulează, practic, critici de nelegalitate la adresa deciziei atacate, susținând, pe de o parte, că instanța de recurs s-a pronunțat pe o excepție pe care nu a pus-o în discuția părților și pe care nu o putea ridica din oficiu - excepția inadmisibilității recursului, iar, pe de altă parte, că soluția de admitere a acestei excepții, ca și cea de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată în recurs sunt rezultatul interpretării și aplicării greșite a legii.
Aceste critici nu se subsumează noțiunii de greșeală materială, în înțelesul art. 318 teza I C. proc. civ., ci vizează pretinse greșeli de judecată, care însă nu pot fi valorificate pe calea contestației în anulare, neîncadrându-se în ipoteza reglementată de motivul prevăzut de art. 318 teza I C. proc. civ.
Cât privește celelalte aserțiuni invocate de contestator ca reprezentând greșeli materiale săvârșite de instanța de recurs - înlăturarea concluziilor rezultate de comunicarea Serviciului Teritorial al D.N.A. Ploiești; menționarea contradicției dintre conținutul primei comunicări din 22 noiembrie 2010 și concluziile Curții de Apel Ploiești cuprinse în decizia nr. 1; înlăturarea concluziilor care se impun din măsura abuzivă, profund nelegală, de schimbare a primei instanțe a Judecătoriei Câmpina, prin încălcarea prevederilor Legii nr. 304/2004,art. 53 și ale R.O.I., Legilor nr. 18/1991, nr. 196/1997, nr. 1/2000 și nr. 247/2005, inclusiv a H.G. nr. 890/2005 și nr. 1120/2005; înlăturarea probei privind falsitatea sentinței civile nr. 2537 din 09 martie 2001 a Judecătoriei Ploiești; interpretarea abuzivă a probelor și argumentelor aduse, pe motiv că nu s-ar încadra în prevederile art. 318 C. proc. civ. - nici acestea nu sunt susceptibile de încadrare în motivul prevăzut de art. 318 teza I C. proc. civ., neavând nicio legătură cu decizia contestată, în care argumentele instanței vizează exclusiv admisibilitatea recursului.
Referitor la omisiunea de cercetare a unui motiv de recurs, din modul de reglementare a tezei secunde a art. 318 C. proc. civ. rezultă că folosirea contestației în anulare pentru acest motiv este permisă numai atunci când recursul a fost respins în fond, nu și atunci când recursul a fost respins pe o excepție procesuală - inadmisibilitate, tardivitate, netimbrare, etc. Aceasta deoarece omisiunea de cercetare a motivelor de recurs presupune, prin ipoteză, că instanța avea obligația de a analiza motivele de recurs cu care a fost învestită, obligație ce subzistă pentru instanță numai atunci când recursul se judecă pe fond, iar nu pe o excepție procesuală, pentru că în acest din urmă caz nu se mai justifică utilitatea examinării motivelor propriu-zise de recurs, caz în care lipsa examinării motivelor de recurs nu poate fi considerată o omisiune în sensul art. 318 teza a II-a C. proc. civ.
Or, în speță, prin decizia contestată, recursul a fost respins pe excepția de inadmisibilitate, situație în care nu se mai putea pune problema analizării vreunui motiv dintre cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., pentru ca, în cadrul acestei operațiuni, instanța să poată omite cercetarea vreunui motiv de recurs și să devină astfel incident motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 318 teza a II-a C. proc. civ.
în concluzie, reținând că motivele invocate de contestator nu s-a încadrat în motivele de contestație în anulare specială, fie pentru că nu au legătură cu decizia atacată, fie pentru că nu vizează ipotezele reglementate de dispozițiile art. 318 C. proc. civ., dispoziții de strictă interpretare și aplicare, ce nu puteau fi extinse la alte situații decât cele pe care le prevăd în mod expres, înalta Curte a respins contestația în anulare cu care a fost învestită, ca inadmisibilă.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6533/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6509/2012. Civil → |
|---|
