ICCJ. Decizia nr. 6695/2012. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6695/2012
Dosar nr. 3741/118/2009*
Şedinţa publică din 1 noiembrie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 3741/118/2009 pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamanţii R.G. şi R.E. au chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună obligarea acestuia la plata sumelor de 95.000 Euro, reprezentând preţul de piaţă al imobilului situat în Constanţa; 9.000 Euro reprezentând daune corespunzător prejudiciului cauzat reclamanţilor la data evacuării din imobil, pentru lipsa de folosinţă a bunurilor şi 50.000 Euro, daune morale.
Prin Sentinţa civilă nr. 271 din 18 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa a fost admisă, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii R.G. şi R.E. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi, în consecinţă, a fost obligat pârâtul să plătească reclamanţilor suma de 63.093 Euro, reprezentând valoarea de piaţă a imobilului-apartament, suma de 7.800 Euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a apartamentului începând cu luna noiembrie 2007 şi 10.000 Euro, cu titlu de daune morale.
A respins restul pretenţiilor reclamanţilor, ca nefondate.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Curtea de Apel Constanţa, prin Decizia civilă nr. 266/C din 29 octombrie 2010 a admis apelul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa, împotriva Sentinţei civile nr. 271 din 18 februarie 2010 a Tribunalului Constanţa, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune cu privire la capătul de cerere ce viza restituirea valorii de circulaţie a imobilului.
A respins ca nefondate capetele de cerere ce vizau plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului şi plata daunelor morale.
A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei atacate.
Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs reclamanţii R.G. şi R.E. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate, invocând motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin Decizia nr. 5948 din 13 septembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursurile declarate de reclamanţii R.G. şi R.E. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - D.G.F.P. Constanţa şi a casat în parte decizia recurată, cauza fiind trimisă spre rejudecare instanţei de apel numai cu privire la capătul de cerere referitor la restituirea valorii de circulaţie a imobilului.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de recurs a reţinut, în esenţă, că reclamanţii au învestit prima instanţă cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009, ce a avut ca obiect restituirea valorii de circulaţie a imobilului în litigiu, imobil cumpărat în calitate de chiriaşi, conform Legii nr. 112/1995 şi de care au fost evinşi de către foştii proprietari. S-a statuat că Legea nr. 1/2009 marchează începutul curgerii termenului de prescripţie a dreptului reclamanţilor de a solicita preţul de piaţă al imobilului, legiuitorul urmărind, prin introducerea dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009, să confere tuturor titularilor de contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, desfiinţate ulterior prin hotărâri judecătoreşti irevocabile o reparaţie echitabilă ca urmare a pierderii dreptului de proprietate. Cum, în speţă, nu a operat prescripţia, conform Decretului-Lege nr. 167/1958, iar instanţa de apel a soluţionat acţiunea reclamanţilor - în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect restituirea preţului de piaţă al bunului - pe excepţie, iar nu pe fond, s-a dispus casarea în parte a acestei decizii, pentru rejudecarea apelului pârâtului numai în ceea ce priveşte criticile referitoare la preţul de piaţă al imobilului.
Celelalte critici ale reclamanţilor au fost respinse ca nefondate, instanţa de recurs statuând că în mod judicios au fost respinse pretenţiile reclamanţilor ce reprezentau contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului începând cu luna noiembrie 2007 (7.800 Euro) şi daunele morale (10.000 Euro).
În ceea ce priveşte criticile pârâtului Statul Român referitoare la plata cheltuielilor de judecată, s-a reţinut că acest aspect va fi avut în vedere cu ocazia rejudecării cauzei, după cum se va reţine sau nu o culpă procesuală a pârâtului în litigiu.
După casare cu trimitere, cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa, la data de 31 octombrie 2011.
Prin Decizia civilă nr. 11/C din 18 ianuarie 2012, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Constanţa, împotriva Sentinţei civile nr. 271 din 18 ianuarie 2011 pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul civil nr. 3741/118/2009, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi R.G. şi R.E..
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Prin Decizia nr. 5948 din 13 septembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a casat parţial Decizia civilă nr. 266/2010 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, dispunând trimiterea spre rejudecare a apelului pârâtului Statul Român numai cu privire la capătul de cerere referitor la restituirea valorii de circulaţie a imobilului.
În cazul unei casări parţiale, instanţa care judecă fondul are un câmp de judecată mai restrâns, retrăgându-se din obiectul instanţei acele probleme de drept şi acele capete de cerere care au rămas irevocabil rezolvate.
În cadrul problemelor rezolvate irevocabil se reţin aspectele ce vizează acordarea contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului începând cu luna noiembrie 2007 şi plata daunelor morale.
S-a dezlegat, de asemenea, problema de drept ce vizează incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, dispoziţii legale ce consacră dreptul proprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile la restituirea preţului de piaţă al imobilelor.
Conform dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
În raport de aceste considerente, curtea a constatat că apelul pârâtului Statul Român, ce vizează exclusiv cuantumul despăgubirilor acordate reclamanţilor cu titlul de preţ de piaţă al imobilului situat în Constanţa, este nefondat.
Conform dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, "(1) Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
(2) Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabileşte prin expertiză".
În speţă, se constată că prin Decizia civilă nr. 1366 din 16 octombrie 2000, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, s-a admis în mod irevocabil acţiunea în revendicare formulată de reclamanţii P.M. şi P.L. în contradictoriu cu pârâţii R.G. şi R.E. şi s-a dispus obligarea pârâţilor de a lăsa reclamanţilor în deplină proprietate imobilul situat în Constanţa. Instanţele au reţinut că în cadrul acţiunii în revendicare, ce presupune compararea titlurilor părţilor în conflict nu prezintă relevanţă împrejurarea că pârâţii au fost cumpărători de bună credinţă ai imobilului în litigiu, la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare conform Legii nr. 112/1995.
Cum în speţă, în raport de această situaţie, sunt incidente dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, modificată, în mod judicios prima instanţă a încuviinţat efectuarea unei expertize imobiliare pentru determinarea preţului de piaţă al imobilului conform art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Prin expertiza efectuată de expertul Ş.M. s-a statuat că valoarea de circulaţie a imobilului în noiembrie 2009 (data expertizei) stabilită pe baza Standardelor Internaţionale de Evaluare este de 271.224 RON, echivalentul a 63.093 Euro.
Se reţine că raportul de evaluare a fost comunicat pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, acesta neînţelegând să formuleze obiecţiuni la valoarea de circulaţie stabilită prin expertiză în faţa instanţei de fond.
Deşi, în apel s-a criticat această valoare de circulaţie, criticile apelantului pârât au un caracter generic şi nu conţin nici un element referitor la elementele tehnice ale locuinţei sau la alte criterii sau metode de evaluare prevăzute de Standardele Internaţionale de Evaluare (la care face referire art. 501 din Legea nr. 10/2001) şi care nu ar fi fost avute în vedere de expert cu ocazia evaluării locuinţei.
De altfel, chiar apelantul pârât în motivele de apel arată că nu a înţeles să formuleze obiecţiuni la expertiză, dar apreciază că dacă "la începutul anului 2008 piaţa imobiliară era crescută în mod artificial, aceasta a început să scadă în a doua jumătate a anului 2009, când preţul imobiliarelor a înregistrat o scădere de 40%, scădere care se accentuează în continuare".
În speţă, se constată că evaluarea imobilului în litigiu a avut loc în luna noiembrie 2009, prin urmare la finele anului 2009, când valoarea imobilelor scăzuse cu 40%, cum susţine apelantul, iar soluţionarea cauzei s-a făcut imediat după comunicarea expertizei către părţi şi constatarea faptului că acestea nu au obiecţiuni la expertiza de evaluare (18 februarie 2010).
Cum în apel, pârâtul nu a propus probe noi - înscrisuri emise de Camera notarilor, contraexpertiză judiciară, etc. - din care să rezulte o valoare de circulaţie mai mică a locuinţei la data soluţionării acţiunii, curtea a constatat că sunt nefondate criticile apelantului pârât ce vizează preţul de piaţă al locuinţei acordat reclamanţilor.
Constatând că pârâtul Statul Român a căzut în pretenţii faţă de reclamanţi, s-a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., în mod corect prima instanţă a obligat pârâtul şi la plata cheltuielilor de judecată de 800 RON, reprezentând onorariul expertului evaluator.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa.
Criticile formulate prin motivele de recurs vizează, în esenţă, următoarele aspecte:
1. Potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958 "prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită", astfel încât, nu se poate reţine că dreptul reclamanţilor începe să curgă de la data când a fost modificată Legea nr. 10/2001, ci de la data pronunţării hotărârii irevocabile de revendicare, sau cel mult, de la data pronunţării hotărârii de evacuare, respectiv data pronunţării Sentinţei civile nr. 13580/2003 de către Judecătoria Constanţa, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 711/2004 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa.
Mai mult decât atât, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009 dreptul chiriaşilor era stabilit, atât prin Legea nr. 112/1995 cât şi prin Legea nr. 10/2001.
Prin Legea nr. 1/2009 au fost stabilite doar condiţiile în care se acordă preţul (de piaţă sau valoarea actualizată a imobilului).
Pentru aceste motive, recurentul pârât reiterează excepţia prescrierii dreptului la acţiune al reclamanţilor.
2. Instanţa de apel nu s-a pronunţat nici asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin M.F.P., motiv pentru care recurentul pârât reiterează motivat această excepţie.
3. În ceea ce priveşte suma de 63.093 Euro reprezentând valoarea de piaţă a imobilului situat în Constanţa, se arată că imobilul-apartament este compus din 3 camere cu dependinţe şi o suprafaţă utilă de 63,36 mp, precum şi două logii cu o suprafaţă utilă de 10,20 mp, iar valoarea imobilului a fost stabilită printr-un raport de expertiză tehnică imobiliară depus la fond, la termenul din data 3 decembrie 2009.
La începutul anului 2008 piaţa imobiliară era crescută în mod artificial, iar raportul de expertiză a fost întocmit în a doua jumătate a anului 2009, când piaţa imobiliarelor a înregistrat o scădere de 40%, scădere care se accentuează încontinuu, astfel încât, apartamentul cu 3 camere a fost supraevaluat la suma de 271.300 RON reprezentând echivalentul a 63.093 Euro ceea ce determină o îmbogăţire fără justă cauză reclamanţilor.
Având în vedere valoarea imobilului stabilită prin expertiză, Statul Român nu a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză considerând că instanţa va aprecia constatările făcute de expert ca fiind incomplete, având în vedere că raportul nu conţine decât o serie de preţuri a unor imobile luate din anunţuri din diferite ziare locale.
Ca mijloc de probă, expertiza este deosebit de utilă, atât pentru judecător, cât şi pentru părţi, şi se înfăţişează ca un instrument probatoriu particular, iar specificitatea rezidă în caracterul tehnic al constatărilor făcute de expert.
Se consideră că instanţa nu a apreciat în mod corect caracterul neutru al expertului deşi, acesta este esenţial în corecta apreciere de către judecător a lucrării acestuia.
În concluzie, instanţele anterioare nu au apreciat în mod corect valoarea imobilului, întemeindu-se pe expertiza efectuată în cauză şi obligând pârâtul la plata sumei de 63.093 Euro reprezentând valoarea de circulaţie a unui apartament cu 3 camere.
Pentru aceste motive se solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, fiind întemeiat pe dispoziţiile art. 299 şi urm. C. proc.civ. şi pe dispoziţiile legale la care s-a făcut referire.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, pentru considerentele ce succed:
Referitor la prima critică, prin care recurentul pârât reiterează excepţia prescrierii dreptului la acţiune al reclamanţilor, se constată că prin Decizia nr. 5948 din 13 septembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a casat parţial Decizia civilă nr. 266/C/2010 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, dispunând trimiterea spre rejudecare a apelului pârâtului Statul Român, numai cu privire la capătul de cerere referitor la restituirea valorii de circulaţie a imobilului.
Aşa cum a reţinut în mod judicios instanţa de trimitere, conform dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Prin decizia de casare s-a analizat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamanţilor de a solicita valoarea de circulaţie a imobilului în litigiu, în raport cu data introducerii acţiunii, instanţa de recurs statuând în mod irevocabil, că Legea nr. 1/2009 marchează începutul curgerii termenului de prescripţie, astfel încât, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii când a admis această excepţie prin decizia recurată, care a fost casată în parte, fiind trimisă cauza spre rejudecare numai cu privire la capătul de cerere referitor la restituirea valorii de circulaţie a imobilului.
Drept consecinţă, instanţa de trimitere a judecat în limite precis stabilite, în sensul dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., aşa încât, reiterarea în recursul pendinte formulat de Statul Român, a aceleiaşi critici, privind excepţia prescrierii dreptului la acţiune al reclamanţilor, încalcă puterea de lucru judecat şi este esenţial lipsită de orice temei legal, urmând a fi respinsă în consecinţă.
Referitor la cea de-a doua critică, privind faptul că instanţa de trimitere nu s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin M.F.P., motiv pentru care recurentul pârât o reiterează pe această cale, Înalta Curte constată că în primul ciclu procesual, prin Decizia civilă nr. 266/C din 29 octombrie 2010, Curtea de Apel Constanţa a respins ca nefondată această excepţie procesuală.
Prin recursul declarat împotriva acestei decizii, pârâtul Statul Român nu a criticat modalitatea de soluţionare a acestei excepţii, recursul vizând, exclusiv, aplicarea art. 274 C. proc. civ. privind cheltuielile de judecată stabilite faţă de acest pârât.
Prin urmare, respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin M.F.P. a rămas în mod irevocabil câştigată cauzei şi a intrat în puterea lucrului judecat.
Aşadar, nu se poate imputa instanţei de trimitere după casare că nu a analizat din nou corectitudinea soluţiei de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin M.F.P., în condiţiile în care pârâtul recurent însăşi nu a criticat această soluţie, instanţa rejudecând cauza în limite precis stabilite, în sensul dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum s-a reţinut şi în considerentele ce preced, cu privire la primul motiv de recurs.
În ceea ce priveşte ultima critică formulată cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate reclamanţilor cu titlul de preţ de piaţă al imobilului situat în Constanţa, Înalta Curte constată că instanţa de trimitere a făcut o corectă aplicare a legii la situaţia de fapt pe deplin stabilită în speţă.
Astfel, recurentul pârât susţine că raportul de expertiză tehnică imobiliară a fost întocmit în a doua jumătate a anului 2009 şi depus la termenul din data 3 decembrie 2009, când piaţa imobiliarelor a înregistrat o scădere de 40%, scădere care se accentuează încontinuu, astfel încât apartamentul cu 3 camere a fost supraevaluat la suma de 271.300 RON reprezentând echivalentul a 63.093 Euro, ceea ce determină o îmbogăţire fără justă cauză reclamanţilor.
Mai arată recurentul pârât că nu a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză considerând că instanţa va aprecia constatările făcute de expert ca fiind incomplete, având în vedere că raportul nu conţine decât o serie de preţuri a unor imobile luate din anunţuri din diferite ziare locale.
Cu privire la aceste susţineri, Înalta Curte constată că, în condiţiile în care pârâtul nu a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză întocmit în primă instanţă, iar în apel, apelantul pârât nu a propus probe noi - înscrisuri emise de Camera notarilor, contraexpertiză judiciară sau o nouă expertiză de specialitate -, instanţa de apel nu avea obligaţia, ci posibilitatea de a dispune administrarea unei probe, şi numai dacă o consideră necesară pentru soluţionarea cauzei.
În speţă, instanţa de rejudecare a reţinut în mod corect că, deşi, a criticat în apel valoarea de circulaţie a imobilului, criticile apelantului pârât au avut un caracter generic, fără să conţină nici un element referitor la elementele tehnice ale locuinţei sau la alte criterii sau metode de evaluare prevăzute de Standardele Internaţionale de Evaluare (la care face referire art. 50 din Legea nr. 10/2001) şi care să nu fi fost avute în vedere de expert cu ocazia evaluării locuinţei. Evaluarea imobilului în litigiu a avut loc în luna noiembrie 2009, prin urmare la finele anului 2009, când valoarea imobilelor scăzuse cu 40%, cum susţine însăşi apelantul pârât, iar soluţionarea cauzei s-a făcut imediat după comunicarea expertizei către părţi şi constatarea faptului că acestea nu au obiecţiuni la expertiza de evaluare (18 februarie 2010).
În apel, apelantul pârât nu a propus probe noi din care să rezulte o valoare de circulaţie mai mică a locuinţei la data soluţionării acţiunii, astfel încât, în mod corect s-a constatat că sunt nefondate criticile ce vizează preţul de piaţă al locuinţei acordat reclamanţilor.
În contextul acestor considerente, se constată că prin susţinerile formulate în recursul de faţă recurentul pârât îşi invocă, pe de o parte, propria culpă, iar pe de altă parte, acestea vizează exclusiv probele administrate, încercând o reapreciere a acestora, ceea ce implică şi reanalizarea situaţiei de fapt, practic, un control de netemeinicie a hotărârii ce excede limitelor presupuse de art. 304 C. proc. civ. şi nu intră în atribuţiile instanţei de recurs.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat, recursul declarat de pârât în cauză.
Fiind în culpă procesuală, urmare respingerii recursului, în conformitate cu art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentul pârât la plata cheltuielilor de judecată către intimaţii-reclamanţi, în cuantum de 2.000 RON, reprezentând onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa împotriva Deciziei civile nr. 11/C din 18 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Obligă pe recurent la plata către intimaţi a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 noiembrie 2012.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 6728/2012. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1214/2012. Civil. Strămutare. Fond → |
|---|
