ICCJ. Decizia nr. 6728/2012. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6728/2012
Dosar nr. 32675/3/2008
Şedinţa publică din 2 noiembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A.Ş. şi A.C., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi C.N.A.D.N.R. au formulat contestaţie împotriva hotărârii nr. 3 din 05 septembrie 2007 emise de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 a oraşului Otopeni, judeţ Ilfov, pentru motive de nelegalitate, arătând că exproprierea suprafeţei de 5,02 mp ce le aparţine, de pe Calea B., tarla T1., judeţ Ilfov, a fost făcută fără informarea şi consultarea lor prealabilă, în condiţiile în care pe parcela de teren afectată parţial de expropriere se află în curs de finalizare o investiţie substanţială, respectiv „service auto”, care ar fi incompatibilă cu prezenţa investiţiei publice-staţie de autobuz.
Prin sentinţa civilă nr. 1071/2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a IX a-contencios administrativ şi fiscal, a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, în considerarea pârâţilor - autorităţi publice centrale.
Prin sentinţa civilă nr. 1934/2008, Curtea de Apel Bucureşti a declinat cauza în favoarea Tribunalului Bucureşti, fiind înregistrată sub nr. 32675/3/2008, pe rolul secţia a IV-a civilă.
Prin sentinţa nr. 619 din 01 aprilie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţia de necompetenţă materială, a respins ca inadmisibil capătul de cerere privind contestarea măsurii exproprierii luate prin Hotărârea nr. 3 din 05 septembrie 2007 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 a oraşului Otopeni, judeţ Ilfov şi a respins, ca neîntemeiată contestaţia formulată de reclamanţi privind cuantumul despăgubirilor.
În motivarea sentinţei, tribunalul a reţinut, în ceea ce priveşte criticile de nelegalitate aduse hotărârii de expropriere, că, în raport de dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 198/2004, măsura exproprierii nu mai poate face obiectul unei verificări altfel decât în ceea ce priveşte cuantumul dispoziţiilor sau eventuala necesitate a exproprierii şi a diferenţei de teren ca masă expropriată.
În ceea ce priveşte fondul contestaţiei privind despăgubirile acordate, s-a reţinut că expertiza a stabilit o valoare de 140 euro/mp, ceea ce echivalează la data expertizei (1 euro = 4,28 RON) cu o valoare de 702,8 euro sau 3007 RON pentru suprafaţa de 5,02 mp ce face obiectul exproprierii dispuse prin hotărârea contestată, valoare echivalentă celei stabilite prin respectiva hotărâre (respectiv 3000 RON).
Raportul de expertiză a calculat o despăgubire de 6570 euro (28.140 RON) raportat la o suprafaţă de 46,95 mp teren expropriat, însă, în realitate, prin Hotărârea nr. 3 din 05 septembrie 2007 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2003 a oraşului Otopeni a fost expropriată din terenul reclamanţilor din Otopeni, Calea B., numai o suprafaţă de 5,02 mp, astfel încât instanţa a refăcut calculul doar pentru această suprafaţă expropriată.
Constatând echivalenţa despăgubirii propuse de expropriator cu cea stabilită prin expertiză în prezenta cauză (diferenţa de 7 RON încadrându-se într-o marjă de toleranţă), tribunalul a constatat că reclamanţii nu sunt prejudiciaţi prin cuantumul despăgubirilor acordate, motiv pentru care a respins contestaţia.
Prin decizia nr. 789 din 12 octombrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanţii reclamanţi A.Ş. şi A.C., în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi C.N.A.D.N.R. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamanţii au solicitat anularea Hotărârii nr. 3 din 5 septembrie 2007 emise de Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 198/2004 a oraşului Otopeni, judeţul Ilfov, susţinând că hotărârea a fost emisă cu nerespectarea dispoziţiilor legale fără informarea şi consultarea prealabilă a expropriaţilor. De asemenea, comisia ar fi avut în vedere numai stabilirea unei despăgubiri pentru suprafaţa de teren efectiv afectată de amplasarea obiectivului propus, fără a lua în calcul şi prejudiciul efectiv cauzat reclamanţilor ca urmare a imposibilităţii de utilizare a service-ului auto construit şi implicit a restului de teren ce aparţine reclamanţilor.
Deşi în apel s-a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 3 şi 4 din Legea nr. 198/2004, critica adresată hotărârii nr. 3/2007 prin acţiunea introductivă de instanţă se referă strict la lipsa informării şi consultării prealabile a reclamanţilor cu privire la expropriere.
Or, din textele pretins a fi încălcate nu reiese stabilirea în sarcina C.N.A.D.N.R. a unei obligaţii de consultare prealabilă a persoanei ce urmează a fi expropriată cu privire la amplasamentul lucrării. Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, amplasamentul lucrării se aduce la cunoştinţă publică prin afişarea la sediul consiliului local, respectiv prin afişare pe pagina proprie de internet a expropriatorului.
Este adevărat că art. 3 alin. (2) din Legea nr. 198/2003 vorbeşte despre înştiinţarea prealabilă a deţinătorilor imobilelor afectate de elaborarea studiului de fezabilitate pe coridorul de expropriere, dar aceasta are în vedere instituirea pentru aceştia a obligaţiei de a permite accesul pentru efectuarea măsurătorilor topografice a studiilor geotehnice şi a oricăror operaţiuni necesare studiului de fezabilitate, astfel că acest aspect nu poate constitui un motiv de nelegalitate.
Mai mult decât atât, din cuprinsul motivelor de apel în care apelanţii - reclamanţi au arătat că au ştiut încă din anul 2003 de proiect, deci susţinerea lor privind lipsa informării şi consultării a fost nereală.
În ceea ce priveşte invocarea sentinţei civile nr. 888 din 22 iunie 2010 a Tribunalului Bucureşti Secţia a V-a civilă, prin care s-a soluţionat contestaţia împotriva hotărârii nr. 1 a C.N.A.D.N.R. din aceeaşi dată, Curtea a constatat că prin procesul soluţionat prin această hotărâre, s-au invocat alte aspecte de nelegalitate decât cele invocate prin prezentul proces, respectiv s-a invocat lipsa documentaţiei tehnico cadastrale.
Împotriva menţionatei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii A.Ş. şi A.C., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 6, 8 şi 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
- Instanţa de apel nu s-a pronunţat pe motivul de apel vizând greşita respingere de către prima instanţă a capătului de cerere privind anularea Hotărârii nr. 3 din 05 septembrie 2007 emise de C.N.A.D.N.R. ca inadmisibil (prin încheierea de şedinţă din 28 ianuarie 2009), ceea ce reprezintă nu numai o aplicare greşită a legii, dar şi o minus petita, întrucât instanţa nu s-a pronunţat pe ceea ce s-a cerut.
- În raport de obiectul cererii de chemare în judecată, prin care reclamanţii au solicitat anularea Hotărârii nr. 3 din 05 septembrie 2007 pentru motive de nelegalitate, excepţia inadmisibilităţii acestui capăt de cerere a fost în mod greşit admisă, prin raportare la dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 198/2004, în condiţiile în care acest act normativ nu cuprinde dispoziţii exprese în sensul unei acţiuni de anulare a hotărârii emise de C.N.A.D.N.R., pentru motive de nelegalitate.
Conform raţionamentului instanţei de fond, ar însemna că persoana nemulţumită de hotărârea unei autorităţi nu ar avea deschisă calea accesului liber la justiţie şi i s-ar îngrădi acest drept de acces la justiţie, cu consecinţa încălcării art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, în mod greşit, instanţa de fond a interpretat şi aplicat dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 198/2004, fără să ţină cont de obiectul cererii de chemare în judecată, cu care a fost învestită, respectiv anularea hotărârii emisă de C.N.A.D.N.R., pentru motive de nelegalitate, întrucât autoritatea emitentă nu a respectat procedurile de expropriere prevăzute de lege, iar prin aceasta s-a adus atingere dreptului de proprietate, după ce autoritatea pârâtă eliberase o autorizaţie de construire şi funcţionare a unei spălătorii auto, pe terenul expropriat.
- Instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, considerând că reclamanţii, prin cererea de chemare în judecată, au criticat hotărârea emisă de C.N.A.D.N.R. numai sub aspectul lipsei informării şi consultării prealabile a reclamanţilor cu privire la expropriere; aşa cum rezultă din cererea de chemare în judecată şi cum au susţinut în faţa primei instanţe, aceştia au contestat hotărârea pentru nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 198/2004 privind exproprierea şi pentru că s-a emis fără informarea şi consultarea prealabilă a expropriaţilor.
- Instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 198/2004 şi fără să analizeze legalitatea Hotărârii nr. 3 din 05 septembrie 2007, în raport de motivele de apel invocate, în condiţiile în care din dispoziţiile art. 3 şi 4 din Legea nr. 198/2004 reiese obligaţia C.N.A.D.N.R. de a informa şi consulta în prealabil persoanele ce urmează a fi expropriate cu privire la amplasamentul lucrării, obligaţie ce nu a fost respectată, iar C.N.A.D.N.R. nu a întocmit corect documentaţia, hotărârea de expropriere, care se întemeiază pe H.G. nr. 688/2007, neavând la bază documentaţia cadastrală întocmită în baza acestei hotărâri de guvern.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Cu toate că s-a indicat drept temei juridic al motivelor de recurs dispoziţiile art. 304 pct. 6, 8 şi 9 C. proc. civ., din dezvoltarea criticilor formulate, rezultă că acestea se încadrează exclusiv în cazul de recurs descris de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitor la modul de aplicare a legii incidente, din perspectiva căruia vor fi analizate în cauză.
Astfel, pretinzând că instanţa de apel s-a pronunţat minus petita, recurenţii susţin, în fapt, omisiunea instanţei de analizare a unui motiv de apel. Or, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 se referă la nepronunţarea instanţei de apel asupra unei cereri deduse judecăţii sau a unui capăt de cerere, atunci când a fost evocat fondul cauzei, şi nu la necercetarea unui motiv de apel.
Pe de altă parte, se observă că, susţinând omisiunea cercetării de către instanţa de apel a criticilor reclamanţilor referitoare la modul de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii de către prima instanţă, recurenţii - reclamanţi nu tind la casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, ci la reevaluarea soluţiei asupra excepţiei de către această instanţă de control judiciar, în condiţiile în care, prin motivele de recurs, se formulează susţineri şi în legătură cu această excepţie.
Recurenţii tind, astfel, la modificarea deciziei şi la respingerea excepţiei inadmisibilităţii, iar susţinerile cu această finalitate atrag incidenţa cazului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 (şi nu a celui de la pct. 6 al art. 304, astfel cum s-a arătat anterior), implicând evaluarea modului de analiză a motivelor de apel, concomitent cu cercetarea susţinerilor asupra admisibilităţii cererii introductive de instanţă.
Se reţine, de asemenea, că recurenţii au susţinut în drept interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, însă, în fapt, au pretins neanalizarea tuturor motivelor de nulitate a actului juridic atacat, invocate prin cererea de chemare în judecată, astfel cum au fost reiterate prin motivele de apel.
Prin prisma acestor susţineri, nu este incident cazul de recurs descris de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât referirea legiuitorului la „actul juridic dedus judecăţii”, al cărui înţeles „lămurit şi vădit neîndoielnic” ar fi fost schimbat de către instanţa de apel prin interpretarea greşită a acestuia, vizează cauza cererii de chemare în judecată sau fundamentul dreptului invocat de reclamanţi (causa debendi).
În speţă, cauza cererii este reprezentată de titlul de proprietate pe care ar trebui să se întemeieze pretenţiile reclamanţilor; or, critica în discuţie nu este legată de vreo denaturare a actului juridic dedus judecăţii pretins a fi fost săvârşită de către instanţa de apel, ci de modul de aplicare, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 292 C. proc. civ. privind limitele devoluţiunii în apel, ceea ce conduce la incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte primul motiv de recurs, se reţine că reclamanţii au învestit instanţa de judecată în cauză cu solicitarea de anulare a Hotărârii nr. 3 din 5 septembrie 2007 emise de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 a oraşului Otopeni pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 3 şi 4 din lege.
În conformitate cu dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 198/2004 - în forma în vigoare la data emiterii hotărârii contestate, 5 septembrie 2007 -, Comisia pentru aplicarea acestei legi are atribuţii exclusiv legate de verificarea dreptului de proprietate al persoanelor afectate de expropriere şi care au formulat cereri de despăgubire, conform art. 5 alin. (1), pronunţându-se asupra cuantumului despăgubirii.
Prin hotărârea contestată, Comisia a aprobat acordarea despăgubirii cuvenite reclamanţilor pentru exproprierea suprafeţei de 5,02 mp, în cuantum de 3.000 RON.
În conformitate cu art. 9 alin. (1), e xpropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii se poate adresa instanţei judecătoreşti competente, care soluţionează cererea potrivit dispoziţiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994.
După cum rezultă din dispoziţiile legale menţionate anterior, hotărârea emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 are drept obiect exclusiv stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite persoanelor expropriate, nu însăşi exproprierea, întrucât, după cum s-a arătat, comisia desemnată de expropriator este înfiinţată exclusiv în scopul determinării îndreptăţirii la dezdăunare a titularilor cererilor de despăgubire şi a stabilirii întinderii despăgubirilor, neavând atribuţii legate de exproprierea în sine.
Exproprierea a fost dispusă într-o etapă anterioară prin hotărâre de guvern, astfel cum rezultă din prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, în speţă, prin H.G. nr. 688/2007 pentru completarea H.G. nr. 755/2005 privind declanşarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării "Fluidizare trafic DN 1 km 11+938 - 17+165 sector Băneasa - Otopeni" din cadrul etapei a II-a de reabilitare a drumurilor naţionale.
Imobilul proprietatea reclamanţilor, în suprafaţă de 5,02 mp, este menţionat în anexa 1 din H.G.
În aceste condiţii, cererea adresată instanţei de judecată în temeiul art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004 nu poate viza decât cuantumul despăgubirii stabilite de către Comisia pentru aplicarea legii, constatare ce rezultă atât din succesiunea cronologică a operaţiunilor presupuse de expropriere, din atribuţiile Comisiei ce a emis hotărârea contestată în cauză, cât şi din termenii în care este formulat art. 9 alin. (1), legiuitorul precizând că accesul la instanţă pe acest temei este deschis - în cazul în care s-au acordat despăgubiri - expropriatului „nemulţumit de cuantumul despăgubirii”.
În atare cadru procesual, nu se poate pune în discuţie însăşi măsura exproprierii şi nici alte aspecte legate de modul în care s-a derulat procedura exproprierii, decât cele strict referitoare la cuantumul despăgubirii, deoarece exced etapei procedurale în care a fost emisă hotărârea de stabilire a despăgubirilor, în legătură cu care este prevăzut accesul la instanţă în aplicarea art. 9 alin. (1) din lege.
Contrar susţinerilor recurenţilor - reclamanţi, limitarea dezbaterilor, în acest cadru procesual, la cuantumul despăgubirii, în raport de obiectul hotărârii contestate, nu reprezintă o încălcare a accesului la justiţie, întrucât reclamanţii, în măsura în care înţeleg să conteste măsura exproprierii şi legalitatea desfăşurării acesteia, se pot adresa instanţei de contencios administrativ în condiţiile Legii nr. 554/2004, atât în ceea ce priveşte hotărârea de guvern prin care s-a declanşat procedura exproprierii (şi prin care s-a dispus exproprierea cu privire la imobilul proprietatea reclamanţilor), cât şi alte acte administrative emise în diferitele faze ale procedurii exproprierii, cu excepţia hotărârii de stabilire a despăgubirii.
Or, cât timp reclamanţii au învestit instanţa de judecată cu pretenţii relative la hotărârea de stabilire a despăgubirii, în acest cadru procesual poate fi pusă în discuţie doar întinderea dezdăunării pentru expropriere.
Este de precizat, din acest punct de vedere, că reclamanţii au depus cererea de chemare în judecată formulată în cauză instanţei de contencios administrativ, care s-a dezînvestit în favoarea instanţei civile, în considerarea dispoziţiilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, fără ca reclamanţii să declare recurs împotriva sentinţei civile nr. 1934 din 24 iunie 2008 prin care Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII -a contencios administrativ şi fiscal, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.
Se impune a fi menţionat, totodată, faptul că, susţinând ignorarea informării şi consultării reclamanţilor în conformitate cu art. 4 din Legea nr. 198/2004, reclamanţii contestă tot măsura exproprierii, din perspectiva amplasamentului lucrării în vederea căreia are loc exproprierea, şi nu a înştiinţării în vederea formulării cererii de despăgubiri.
De altfel, reclamanţilor li s-a recunoscut dreptul la despăgubire, după cum se arată în cuprinsul Hotărârii nr. 3 din 5 septembrie 2007, chiar dacă nu au formulat o asemenea cerere, reclamanţii fiind, în fapt, nemulţumiţi de exproprierea însăşi, considerând, în mod greşit, că aceasta a fost efectuată în baza hotărârii contestate, în condiţiile în care a avut loc pe temeiul H.G. nr. 688/2007.
Faţă de considerentele expuse, se constată că, în mod corect, prima instanţă a considerat că este inadmisibilă, în contestaţia împotriva hotărârii de stabilire a despăgubirilor, formularea de critici referitoare la măsura exproprierii, astfel încât, chiar dacă instanţa de apel nu a analizat susţinerile reclamanţilor cu acest obiect, nu se impune modificarea deciziei, din moment ce, chiar prin adoptarea unei atare soluţii, s-ar ajunge tot la respingerea apelului.
Este de precizat şi faptul că, în privinţa unui alt imobil aflat într-o situaţie identică celei a reclamanţilor, vizând o proprietate învecinată (număr cadastral C1., imobilul din prezenta cauză având numărul cadastral C2.), s-a pronunţat tot o soluţie de respingere a contestaţiei împotriva hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 1 din 5 septembrie 2007, respectiv decizia nr. 4514 din 15 iunie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în cuprinsul căreia s-a arătat explicit că, pe calea acestei contestaţii, expropriatul poate valorifica exclusiv motive ce ţin de cuantumul despăgubirii stabilite de expropriator.
Dat fiind că soluţia ce trebuie adoptată în cauză decurge din considerentele expuse cu privire la admisibilitatea invocării, în acest cadru procesual, a altor aspecte decât cele referitoare la întinderea despăgubirilor, nu se impune cercetarea celorlalte critici vizând legalitatea procedurii exproprierii şi modul de examinare, de către instanţa de apel, a cererii de apel privind motivele de nulitate a hotărârii contestate, din perspectiva dispoziţiilor art. 3 şi 4 din Legea nr. 198/2004.
Ţinând cont, totodată, de faptul că recurenţii nu au formulat motive de recurs referitoare la întinderea despăgubirilor, faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat şi îl va respinge ca atare, în aplicarea art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A.Ş. şi A.C. împotriva deciziei nr. 789A din 12 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6773/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6695/2012. Civil → |
|---|
