ICCJ. Decizia nr. 6662/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6662/2012
Dosar nr. 6282/118/2009
Şedinţa publică din 1 noiembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa sub nr. 9294/1995, reclamantul V.D. a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul Local Constanţa, SC A. SA Constanţa, Ministerul Finanţelor şi Ministerul Industriilor, pentru ca prin hotărâre judecătorească să fie obligaţi să îi recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Constanţa şi să constate lipsa de incidenţă a dispoziţiilor Legii nr. 119/1948 şi lipsa efectelor specifice Sentinţei civile nr. 723/1961 pronunţată de Judecătoria Constanţa cu privire la imobilul menţionat.
A mai solicitat reclamantul constatarea nulităţii Deciziei nr. 857 din 29 iulie 1961 emisă de Sfatul Popular al Oraşului Constanţa, a Hotărârii Consiliului Local Constanţa din 24 noiembrie 1994 şi a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 7 decembrie 1994, precum şi obligarea pârâţilor să îi lase în deplină proprietate imobilul în litigiu, cu consecinţa evacuării pârâtei SC A. SA .
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii în raport de prevederile legale anterior menţionate a fost invocată şi de pârâtul Ministerul Industriilor - cu motivarea că reclamantul nu a solicitat realizarea dreptului, ci numai constatarea calităţii sale de proprietar ca unic moştenitor; pe fondul cauzei, acelaşi pârât a arătat că imobilele situate în str. O. şi str. B. se aflau în administrarea pârâtei SC A. SA la data înfiinţării acesteia şi au intrat în proprietatea societăţii prin efectul Legii nr. 15/1990.
Prin Sentinţa civilă nr. 17422 din 9 decembrie 1997 Judecătoria Constanţa a respins acţiunea reclamantului cu motivarea că imobilul în litigiu a fost preluat de stat în temeiul unei hotărâri judecătoreşti nedesfiinţate în căile de atac ordinare sau extraordinare şi cum eficienţa efectelor unei hotărâri judecătoreşti nu poate fi apreciată de instanţă, statul opune reclamantului un titlu valabil.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, prin Decizia civilă nr. 474 din 28 februarie 2000, Tribunalul Constanţa a admis apelul, cu consecinţa desfiinţării hotărârii atacate şi a trimiterii cauzei spre rejudecare secţiei civile a aceleiaşi instanţe - în raport de faptul că prin expertiza efectuată s-a stabilit o valoare a bunului de 438.770.935 lei (ROL), care atrage o altă competenţă materială în soluţionarea fondului litigiului.
Cauza trimisă spre rejudecare a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 49/118/2000.
Prin încheierea din 18 mai 2007, Tribunalul Constanţa a respins sesizarea de perimare formulată la 21 februarie 2007, reţinând că rămânerea în nelucrare a cauzei nu s-a datorat culpei reclamantului, ci culpei unităţii deţinătoare, care nu a soluţionat notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001.
La termenul din 9 mai 2008 pârâtul Consiliul Local Constanţa a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesual pasive motivat de faptul că imobilul revendicat este proprietatea pârâtei SC A. SA
Prin Sentinţa civilă nr. 731 din 12 iunie 2008, Tribunalul Constanţa a respins ca nefondate excepţia inadmisibilităţii formulării acţiunii, invocată de pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Industriilor şi SC B.S. SRL şi excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâţilor SC B.M. SA şi SC A. SA; a respins ca nefondată acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâţii SC B.M. SA, SC A. SA, SC B.S. SA şi Ministerul Industriilor şi a admis acţiunea în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor, pe care l-a obligat la plata către reclamant a despăgubirilor echivalente cu valoarea imobilelor revendicate, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză tehnică imobiliară efectuat în primul ciclu procesual.
Pentru a hotărî în acest sens, instanţa de fond a reţinut că imobilele aflate în proprietatea autorului reclamantului au fost naţionalizate prin Legea nr. l 19/1948 şi că preluarea a avut caracter abuziv întrucât ele nu intrau sub incidenţa actului normativ menţionat. Procedând la compararea titlurilor de proprietate, instanţa a constatat că titlul reclamantului este mai bine caracterizat decât cel al statului, care este bazat pe o naţionalizare greşit efectuată, inoperantă şi nevalabilă.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi reclamantul, iar pe parcursul soluţionării căii de atac reclamantul a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, a SC A.M. SRL care prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 13 noiembrie 2007 a dobândit imobilul situat în Constanţa, compus din teren în suprafaţă de 239,77 mp şi construcţie tip S+P, cu suprafaţa construită de 128,83 mp, cu destinaţia de laborator şi birouri.
Prin Decizia civilă nr. 93 din 8 aprilie 2009, Curtea de Apel Constanţa a admis apelurile, a desfiinţat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Constanţa, reţinând că instanţa de fond a omis să se pronunţe asupra excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a Consiliului Local Constanţa, pe care a unit-o cu fondul cauzei, şi că acelaşi pârât a fost omis de la soluţionarea pe fond a acţiunii.
Cauza trimisă spre rejudecare a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 6282/118/2009.
Prin încheierea interlocutorie din 27 noiembrie 2009 tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei SC B.S. SRL - reţinând că, odată cu înstrăinarea imobilului către pârâta SC A.M. SRL, aceasta şi-a pierdut şi calitatea de posesor, deci nu îşi mai justifică legitimarea procesual pasivă în cadrul acţiunii în revendicare - şi a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Consiliul Local Constanţa - cu motivarea că aptitudinea acestui pârât de a sta în judecată, în această calitate, va fi examinată după precizarea de către reclamant a obiectului cererii în noul ciclu procesual.
Prin precizările scrise depuse la termenul din 26 martie 2010 şi reiterate în şedinţa publică din 18 iunie 2010 reclamantul a arătat că înţelege să cheme în judecată, în calitate de pârâţi, atât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca autor al actului de naţionalizare, cât şi Ministerul Finanţelor Publice în nume propriu, ca autor al vânzării la licitaţie publică a unui bun retrocedabil fostului proprietar; a precizat, totodată, că îşi menţine toate capetele de cerere, astfel cum au fost formulate la data sesizării iniţiale a instanţei de judecată, în anul 1995.
Prin Sentinţa civilă nr. 1591 din 8 octombrie 2010 Tribunalul Constanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Consiliul local Constanţa şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Industriilor, ca nefondate, a admis excepţia inadmisibilităţii cererilor având ca obiect constatarea lipsei de incidenţă a prevederilor Legii nr. 119/1948 şi constatarea inexistenţei efectelor Sentinţei civile nr. 723/1961 pronunţată de Judecătoria Constanţa în Dosarul nr. 944/1961 şi excepţia autorităţii de lucru judecat în cererea având ca obiect constatarea nulităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 7 decembrie 1994.
A respins excepţia autorităţii de lucru judecat a celorlalte capete de cerere şi celelalte pretenţii formulate de reclamant în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Local Constanţa, SC A. SA, Ministerul Industriilor, Ministerul Finanţelor Publice, SC A.M. SRL şi SC B.M. SRL, ca nefondate.
A respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâta SC B.S. SRL, prin lichidator judiciar C. S.P.R.L., ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă şi a obligat Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu valoarea de circulaţie a imobilelor situate în Constanţa, compuse - potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză de expert L.G. - din teren în suprafaţă totală de 1.512,85 mp şi construcţii formate din: restaurant S+P, brutărie cu anexe S+P având suprafaţa construită la sol de 202 mp, locuinţă S+P, atelier de 45,08 mp, grajd de 130,20 mp şi şopron de 68,40 mp.
În analiza excepţiei inadmisibilităţii acţiunii s-a avut în vedere şi dezlegarea dată problemei de drept referitoare la concursul dintre legea specială şi dreptul comun prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008.
S-a constatat, pe cale de consecinţă, că imobilul revendicat de reclamant se află în prezent în proprietatea pârâtelor SC A. SA, SC B.M. SRL şi SC A.M. SRL şi că autorul iniţial al acestora este statul, care l-a preluat, în parte, prin Legea nr. 119/1948, parte prin Decretul nr. 111/1951, iar diferenţa fără existenţa unui titlu formal.
Referitor la natura preluării, s-a reţinut că aceasta a avut caracter abuziv pentru că atât Legea nr. 119/1948, cât şi Decretul nr. 111/1951 au fost emise fără respectarea Constituţiei din 1948 şi cu încălcarea prevederilor C. civ., fiind enumerate de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în categoria actelor normative în baza cărora au operat preluări abuzive; concluzia a fost fundamentată şi pe împrejurarea că trecerea în proprietatea statului a fost dispusă în contradictoriu cu autorul reclamantului, parte în Dosarul nr. 944/1961, deşi acesta era decedat la acea dată, ca şi pe faptul că parte din imobil a fost preluată în fapt, în lipsa oricărui titlu formal.
Reţinând nevalabilitatea titlului statului şi faptul că acesta nu a putut fi validat nici prin transmisiunile ulterioare ale dreptului de proprietate, instanţa a constatat, însă, că pentru stabilirea caracterului preferabil al titlurilor invocate de părţi se impun a fi aplicate regulile speciale ale consolidării transmiterii dreptului de proprietate în patrimoniul subdobânditorului deoarece, potrivit principiilor erorii comune şi al bunei credinţe, ca şi celui al protecţiei titlului, stabilit prin art. 1 al Primului Protocol la Convenţia Europeană, acest drept nu poate fi anihilat pe calea comparării titlurilor, ca simpla ipoteză de probaţiune a revendicării.
Pe cale de consecinţă, s-a constatat că restituirea în natură a imobilului dobândit de pârâtele SC A. SA, SC B.M. SRL şi SC A.M. SRL cu bună-credinţă nu este posibilă şi că pretenţiile formulate în contradictoriu cu aceste pârâte nu sunt întemeiate.
Ca efect al admiterii excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei SC B.S. SRL, cererea formulată în contradictoriu cu această pârâtă a fost respinsă ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul V.D. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Reclamantul a invocat nelegalitatea naţionalizării dispusă în temeiul Legii nr. 119/1948 şi a titlurilor invocate de pârâtele intimate şi nerespectarea legislaţiei reparatorii prin nesocotirea vocaţiei sale la restituirea în natură a imobilelor revendicate.
S-a susţinut că naţionalizarea dispusă în temeiul actului normativ anterior menţionat a constituit o măsură nelegală atât în privinţa imobilului locuinţă - pentru că măsura depăşea limitele actului de preluare, potrivit căruia doar stabilimentele de mică industrie erau supuse naţionalizării - cât şi în privinţa întreprinderii propriu zise - deoarece nu erau îndeplinite condiţiile legale de etatizare prin forţa motrică instalată în producţia de panificaţie.
Analizând legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate în raport cu criticile formulate instanţa a reţinut următoarele:
Cu privire la apelul reclamantului că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare prin care se urmăreşte redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referinţă a acestui act normativ, chiar introdusă înainte de intrarea lui în vigoare, nu poate fi soluţionată "doar" potrivit dreptului comun întrucât, în măsura în care pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 a fost adoptată o lege specială care prevede în ce condiţii pot fi acestea restituite în natură persoanelor îndreptăţite, instanţele de judecată nu pot face abstracţie de existenţa sa şi să aplice regulile specifice acţiunii în revendicare, consacrate pe cale doctrinară şi jurisprudenţială în aplicarea art. 480 C. civ.
Cu privire la apelul pârâtului, s-a reţinut că inadmisibilitatea acţiunii în revendicare introdusă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ca efect al recurgerii reclamantului la procedura reglementată de acest act normativ, nu poate fi reţinută ca întemeiată.
În cauză, reclamantul a solicitat restituirea imobilelor revendicate şi în procedura instituită de legea specială de reparaţie, dar cum soluţionarea notificării a fost tergiversată de autorităţile administrative, acesta a optat pentru continuarea judecăţii pe calea dreptului comun.
Apelul pârâtului a fost apreciat ca nefondat şi din perspectiva negării calităţii sale procesuale pasive în prezentul litigiu pentru că această critică ignoră faptul că raportul litigios a fost creat prin preluarea abuzivă a bunului de către stat. Se ignoră, de asemenea, împrejurarea că, într-o atare speţă, nu se ridică doar problema titlului celui mai bine caracterizat, ci şi aceea a atenuării consecinţelor juridice ale actului nelegal al statului şi a respectării jurisprudenţei Curţii Europene a Dreptului Omului privitoare la existenţa unei reparaţii echitabile, în condiţiile respectării principiului securităţii raporturilor juridice.
Nefondată a fost şi critica referitoare la nerespectarea prevederilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ. pentru că recunoaşterea dreptului reclamantului la acordarea echivalentului valoric al bunurilor revendicate ce nu pot fi restituite în natură nu echivalează, contrar susţinerilor recurentului pârât, cu depăşirea limitelor învestirii.
Prin urmare, reţinând că însăşi Curtea Europeană a considerat Legea nr. 247/2005 drept un act de aplicabilitate generală tuturor imobilelor revendicate, se constată că acordarea despăgubirilor în temeiul acestui act normativ este o măsură corespunzătoare satisfacerii dreptului de proprietate ce a aparţinut autorului reclamantului.
În consecinţă, reţinând aplicabilitatea în cauză a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, instanţa a dispus, potrivit procedurii astfel incidente, ca Statul Român, în calitatea sa de autor al deposedării, răspunzător de indemnizarea reclamantului pentru prejudiciul suferit ca urmare a preluării abuzive a imobilelor ce au aparţinut autorului său, transmise ulterior unor terţi, să înainteze propunere de despăgubire a titularului acţiunii pentru bunurile care nu mai pot fi restituite în natură.
Pentru considerentele expuse, şi în temeiul art. 296 C. proc. civ. instanţa a respins apelul reclamantului ca nefondat şi a admis apelul pârâtului Statul Român cu consecinţa schimbării în parte a hotărârii atacate şi a obligării Statului să acorde reclamantului despăgubiri pentru imobilele imposibil de restituit în natură, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
În baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ. apelantul reclamant a fost obligat la 2.500 RON cheltuieli de judecată către intimata pârâtă SC B.M. SRL
Împotriva Deciziei civile nr. 43/VC din 18 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, au declarat recurs reclamantul V.D. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa.
Recurentul reclamant V.D. consideră că instanţa arată că pune în aplicare recomandarea Curţii Europene a Dreptului Omului, că Statul Român are obligaţia să garanteze realizarea efectivă şi rapidă la măsurile reparatorii, dat de fapt, prelungeşte, cel puţin pentru reclamant, timpul de rezolvare efectivă la reevaluarea despăgubirilor de către o nouă comisie, fără să aibă un termen prestabilit.
Pe de altă parte, se consideră nedreaptă hotărârea instanţei de a aproba cererea avocatului părţii de plată a cheltuielilor de judecată în valoare de 2.500 RON, în favoarea SC M. care avea cunoştinţa la data licitaţiei, că obiectivele sunt revendicate.
Prin recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa, acesta consideră că acordarea de despăgubiri reprezintă soluţia subsidiară, aplicabilă ori de câte ori măsura reparatorie prin echivalent, constând în compensarea cu alte bunuri sau servicii, nu este posibilă, ori deşi este posibilă, nu este acceptată de persoana îndreptăţită, însă această soluţie se referă la obligaţia instanţei sesizate prin contestaţia celui care se consideră îndreptăţit ca urmare a respingerii notificării sale, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, situaţie care nu face obiectul cauzei.
Asupra excepţiei nulităţii recursului invocată de intimatul Statul Român, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta nu este fondată pentru considerentele ce urmează:
Dispoziţiile art. 302 C. proc. civ. prevăd că cererea de recurs trebuie să cuprindă sub sancţiunea nulităţii motivele de nelegalitate pe care se întemeiază.
A motiva recursul însemnează, pe de o parte, arătarea motivului de recurs, dar şi dezvoltarea acestuia, în sensul formulării criticilor privind modul de judecată. Criticile formulate de recurentul reclamant se încadrează în motivul de casare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului declarat de reclamant nu poate fi primită.
Pe fondul recursului, raportat la dispoziţiile legale incidente şi la motivele de recurs invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursurile sunt fondate pentru considerentele ce succed:
Se susţine de către recurentul-reclamant eronata soluţionare a cererii sale de restituire a bunurilor deţinute de intimată, tergiversându-se astfel rezolvarea efectivă a pretenţiilor sale. Recurentul-pârât Statul Român susţine că în cauză nu se pot acorda măsuri reparatorii prin echivalent.
Criticile sunt fondate. Instanţa de apel a încălcat prevederile art. 129 C. proc. civ., deoarece reclamantul a solicitat obligarea părţilor să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul în litigiu, iar instanţa a obligat direct Statul Român la plata despăgubirilor în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
De asemenea, la 14 noiembrie 2011 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat Decizia în interesul Legii nr. 27/2001 prin care s-a stabilit că acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII, Legea nr. 247/2005 îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun ale art. 1 Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ale art. 13 din această Convenţie, sunt inadmisibile.
Se reţine în considerentele Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Faţă de problema de drept ce face obiectul recursului în interesul legii analiza posibilităţii de a cere despăgubiri în justiţie pe calea dreptului comun, în alte condiţii şi în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, primează analiza calităţii procesuale a statului ori a altei entităţi în astfel de acţiuni.
Raţionamentul este identic cu cel expus de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, publicată în M. Of. al României, nr. 108/23.02.2009.
Prin Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a fost analizată admisibilitatea acţiunilor în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
În prezenta cauză se analizează posibilitatea pe care o au persoanele îndreptăţite de a beneficia de despăgubiri în alte condiţii şi în altă procedură decât cea instituită de legea specială.
Este aşadar evidentă similitudinea problemei de drept în discuţie, singura deosebire constând în natura măsurii reparatorii solicitate de reclamant.
Astfel, prin decizia menţionată s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, şi că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urma are prioritate.
În ceea ce priveşte concordanţa dintre legea specială şi Convenţia europeană, se constată că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri. Astfel, în Cauza Păduraru împotriva României s-a reţinut ca art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenţiei.
Or, în aceasta materie statul a decis ca restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005.
Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanţă Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptăţite şi procedura de stabilire şi acordare a acestora.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) şi (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanţei de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.
Cu privire la acest aspect trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ale dreptului de acces la o instanţa, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunţată în recenta cauză Maria Atanasiu şi alţii împotriva României (paragraful 115).
Prin urmare, exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de Curţii Europene a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natura sau aplicarea de măsuri reparatorii.
În concluzie, faţă de datele speţei, se impune casarea cu trimitere la Curtea de Apel Bucureşti care va analiza cererea reclamantului prin care a solicitat a se recunoaşte dreptul de proprietate asupra imobilului deţinut de pârâţi, având în vedere decizia obligatorie conform art. 330 alin. (4) C. proc. civ. a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti.
Cu ocazia rejudecării se vor analiza toate criticile formulate de recurentul-reclamant şi pârâtul Statul Român.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului reclamantului V.D. împotriva Deciziei civile nr. 437/C din 18 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, invocată de intimatul-pârât Ministerul Economiei Comerţului şi Mediului de Afaceri.
Admite recursurile declarate de reclamantul V.D. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa împotriva aceleiaşi decizii.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 noiembrie 2012.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 6666/2012. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6655/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
