ICCJ. Decizia nr. 6956/2012. Civil. Legea 10/2001. Drept de retenţie. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6956/2012
Dosar nr. 48027/3/2009
Şedinţa publică din 14 noiembrie 2012
Asupra recursului de faţă constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 1026 din 25 mai 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunea formulată de N.M. în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice şi S.C. A obligat pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamantei suma de 14.618.422 ROL, ce va fi actualizată în funcţie de rata inflaţiei de la data achitării până la data plăţii efective. A respins cererile privind plata diferenţei până la valoarea de piaţă a imobilului şi privind stabilirea unui drept de retenţie, ca neîntemeiate. A respins cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că prin Legea nr. 1/2009, lege specială în raport cu dreptul comun privind răspunderea pentru evicţiune reglementată de Codul civil în materia contractului de vânzare-cumpărare, în materia înstrăinărilor realizate în baza Legii nr. 112/1995, s-a introdus o răspundere diferenţiată, în raport de respectarea sau eludarea prevederilor acestui act normativ la încheierea contractelor.
În ambele cazuri însă, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, restituirea se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, căruia îi revine astfel calitatea procesuală pasivă, atât în cazul contractelor încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995, cât şi în cazul contractelor încheiate cu eludarea Legii nr. 112/1995.
Pe fondul cererii de chemare în judecată, tribunalul a reţinut că prin Decizia nr. 2757A din 8 octombrie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, irevocabilă, a fost admis apelul declarat de S.C. împotriva Sentinţei civile nr. 17522 din 11 decembrie 2000, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, cu consecinţa schimbării în parte a acesteia şi a constatării nulităţii absolute a Contractului de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996 încheiat între SC T.A. SA şi Ş.M., având ca obiect apartamentul nr. 13, situat în Bucureşti, str. T. sector 3.
În motivarea deciziei menţionate s-a reţinut lipsa bunei-credinţe a cumpărătoarei, precum şi încheierea contractului cu nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Aşadar, atâta timp cât printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă s-a reţinut reaua-credinţă a reclamantei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, precum şi încheierea acestuia cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, tribunalul nu a putut primi susţinerile din motivarea acţiunii, în sensul îndreptăţirii reclamantei la restituirea preţului de piaţă al apartamentului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare, deoarece a fost de bună-credinţă şi a respectat condiţiile Legii nr. 112/1995.
Aşadar, constatând că reclamanta se află în situaţia în care a pierdut proprietatea asupra apartamentului nr. 13 situat în imobilul din Bucureşti, str. T. sector 3, prin desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare asupra acestuia printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă în care s-a constatat încheierea contractului cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, tribunalul a reţinut că reclamanta este îndreptăţită, conform prevederilor art. 50 alin. (2) şi (21) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, doar la restituirea preţului actualizat, şi nu la restituirea preţului de piaţă al apartamentului.
În ceea ce priveşte dreptul de retenţie, tribunalul a reţinut că acesta reprezintă un drept de garanţie real imperfect care poate funcţiona doar atâta timp cât bunul se află la debitorul obligaţiei.
Or, în prezenta cauză, bunul se află la pârâta S.C., aşa cum a rezultat din procesul-verbal de evacuare din 30 martie 2010, iar debitor al obligaţiei este Ministerul Finanţelor Publice, astfel încât cererea având ca obiect instituirea dreptului de retenţie a fost respinsă ca neîntemeiată.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, tribunalul a respins ca neîntemeiată această cerere, nefiind făcută dovada onorariului avocaţial.
Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 64 A din 14 februarie 2012, prin care s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantă şi de pârât împotriva sentinţei tribunalului.
S-a constatat de către instanţa de apel, sub aspectul situaţiei de fapt, că între Primăria Municipiului Bucureşti, reprezentată de SC T.A. SA şi reclamantă s-a încheiat Contractul de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996, având ca obiect apartamentul nr. 13 situat în Bucureşti, str. T., sector 3, în baza dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Prin Decizia nr. 2757A/2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, hotărâre devenită irevocabilă prin respingerea recursului, conform Deciziei civile nr. 817/2002 a Curţii de Apel Bucureşti, a fost admis apelul declarat de S.C. împotriva Sentinţei civile nr. 17522/2000, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, cu consecinţa schimbării în parte a acesteia şi a constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare menţionat.
În ce priveşte apelul declarat de pârât, Curtea a constatat legală soluţia instanţei de fond de angajare a răspunderii Ministerului Finanţelor Publice pentru plata către reclamantă a preţului actualizat.
Astfel, s-a reţinut că în mod corect tribunalul a stabilit că Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală pasivă în cauză, în raport de dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009.
Conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea preţului prevăzut la alin. (2) (anume preţul actualizat plătit de chiriaşi) şi alin. (21) (anume restituirea preţului de piaţă al imobilelor) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Ministerul Finanţelor Publice este considerat în mod evident, în contextul legii, ca reprezentant al Statului Român, conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954, fapt care reiese din aceea că se prevede că sursa plăţii nu sunt propriile fonduri ale acestuia, ca instituţie de sine stătătoare, ci este fondul extrabugetar pe care Ministerul Finanţelor Publice îl administrează.
S-a reţinut că respectivele dispoziţii ale Legii nr. 10/2001 sunt speciale în raport de cele de drept comun conţinute în Codul civil, pe care le-a invocat pârâtul (art. 969, art. 1337, art. 1341 şi urm., art. 1344 C. civ.), iar potrivit regulilor aplicabile concursului dintre legea specială şi legea generală, acestea se aplică prioritar faţă de Codul civil.
Totodată, s-a constatat că aceste dispoziţii ale Legii nr. 10/2001 se justifică de altfel pe deplin având în vedere natura specifică a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, faţă de care nu pot opera regulile de drept comun ale vânzării reglementate de Codul civil.
Astfel, de la bun început, vânzarea imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995 nu a reprezentat niciun moment o vânzare-cumpărare consensuală „clasică", astfel cum aceasta este reglementată de dispoziţiile Codului civil, bazată pe principiile autonomiei de voinţă şi libertăţii contractuale. Acest act de vânzare-cumpărare a fost încheiat în baza unei dispoziţii legale edictate de Statul Român, prin care unităţile deţinătoare - în speţă Municipiul Bucureşti - erau obligate să vândă imobilele către chiriaşi, la anumite preţuri speciale, în anumite condiţii (a căror amintire a fost considerată, de către curtea de apel, ca fiind inutilă în această analiză). Aşadar, de la bun început poziţia Municipiului Bucureşti, care apare în contractul de vânzare-cumpărare încheiat ca vânzător al imobilului, nu este cea de libertate juridică, după cum în final, în mod esenţial, acesta nu încasează preţul imobilului, ci respectivul preţ se varsă într-un cont extrabugetar constituit conform art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 şi art. 49 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, fond extrabugetar „la dispoziţia Ministerului Finanţelor".
De aceea, curtea de apel a reţinut că acest contract va fi guvernat de normele speciale care i-au reglementat conţinutul, iar numai în măsura în care acestea sunt insuficiente devin aplicabile normele generale, dar numai dacă nu contravin chiar esenţei respectivului contract.
În condiţiile dreptului comun, restituirea preţului de către vânzător, urmare a constatării nulităţii unui contract de vânzare-cumpărare sau angajarea răspunderii pentru evicţiune a vânzătorului în condiţiile Codului civil se justifică în mod esenţial, ca de altfel, toate obligaţiile vânzătorului, pe reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor şi are ca temei logic iniţial faptul că partea, aflată în libertate de a-şi manifesta voinţa juridică, şi-a asumat un contract care îi atrage, corelativ cu drepturile pe care le dobândeşte, şi obligaţii.
În cadrul vânzării efectuată în condiţiile Legii nr. 112/1995, unitatea deţinătoare a acţionat în numele şi pentru Statul român, la dispoziţia acestuia (dată prin însăşi edictarea legii), după cum şi efectele acestei vânzări nu s-au produs în persoana unităţii deţinătoare Municipiul Bucureşti (care nu a încasat niciun preţ).
Tocmai având în vedere acest caracter special al contractelor încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, prin Legea nr. 10/2001 s-a reglementat în mod expres că restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşi se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, acelaşi fond extrabugetar în care fusese încasat preţul (Ministerul Finanţelor apărând evident în acest raport juridic în calitatea sa de reprezentant al Statului Român).
În concluzie, Curtea a apreciat că în mod corect tribunalul a stabilit că răspunderea pentru plata preţului actualizat, în condiţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, trebuie analizată faţă de Ministerul Finanţelor Publice.
În ce priveşte apelul declarat de reclamantă, Curtea a constatat că în mod judicios tribunalul a reţinut că în cauză, fiind aplicabil textul art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pretenţia acesteia este întemeiată doar cu privire la preţul actualizat, iar nu şi pentru excedentul de valoare.
Astfel, faptul că actul de vânzare-cumpărare în discuţie a fost încheiat cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 a fost tranşat irevocabil, cu putere de lucru judecat, prin hotărârile judecătoreşti menţionate mai sus, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului, stabilindu-se irevocabil că imobilul a fost preluat de către stat fără titlu valabil, deci nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995, părţile fiind de rea-credinţă la încheierea lui.
În contextul Legii nr. 10/2001 există reglementate două ipoteze: una este cea a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate „cu respectarea Legii nr. 112/1995", care nu au fost declarate nule, dar care nu îşi mai produc efectele ca urmare a admiterii, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, a acţiunii în revendicare intentată de foştii proprietari, ipoteză reglementată de art. 50 alin. (21) şi art. 501, a doua fiind cea a contractelor de vânzare -cumpărare încheiate „cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995", anume acele contracte care au fost declarate nule printr-o hotărâre judecătorească, ipoteză avută în vedere de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificată.
Or, în raport de situaţia din speţă, în cauză reclamantei i se cuvine doar preţul actualizat, iar nu preţul de piaţă al apartamentului, în aplicarea art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
În ce priveşte susţinerile reclamantei conform cărora ar fi fost de bună-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, curtea de apel a constatat că acest aspect nu mai poate fi pus în discuţie la acest moment, de vreme ce contractul a fost anulat irevocabil, buna sau reaua-credinţă putând interesa doar în litigiul care a avut ca obiect constatarea nulităţii contractului. La acest moment însă, hotărârea judecătorească care a declarat nulitatea contractului se impune cu putere de lucru judecat şi o plasează pe reclamantă în ipoteza prevăzută de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia generală a finanţelor publice a municipiului Bucureşti, întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a solicitat admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului propriu, cu consecinţa schimbării sentinţei tribunalului şi respingerii acţiunii, ca neîntemeiată.
A arătat că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că în cauză are calitate procesuală pasivă Ministerul Finanţelor Publice, care nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecăţii, respectiva calitate neputând-o avea decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare, respectiv Municipiul Bucureşti.
A solicitat a se observa că potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita, nici dăuna unui terţ.
A considerat că stabilirea calităţii procesuale pasive implică, în speţă, clarificarea unei probleme de drept substanţial şi anume natura obligaţiei sumei de bani reprezentând preţul actualizat, mai precis izvorul acestei obligaţii.
A apreciat că obligaţia de restituire a preţului actualizat nu poate fi întemeiată decât pe principiile efectelor nulităţii actelor juridice, respectiv cel al retroactivităţii, astfel încât părţile raportului juridic trebuie să ajungă la situaţia în care acel act nu s-ar fi încheiat, principiu având la bază şi regula îmbogăţirii fără justă cauză.
În acest context, pe plan procesual, calitate într-o astfel de acţiune nu poate avea decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare, în speţă Municipiul Bucureşti prin mandatar, având în vedere şi aspectele că este vorba de un raport juridic de drept privat în care statul nu poate interveni în sensul de a stabili o altă instituţie răspunzătoare şi că prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual.
A precizat că prin modificarea alin. (3) din art. 50 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin O.U.G. nr. 184/2002) s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celei solicitate de reclamantă, fără ca prin aceasta să se creeze un raport obligaţional direct între persoanele îndreptăţite şi Ministerul Finanţelor Publice care numai administrează fondul cu această destinaţie.
Pentru a reţine opinia contrară, în sensul că ex lege s-a stabilit calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice în astfel de acţiuni, ar însemna că prin lege s-ar realiza o novaţiune de debitor conform art. 1128 pct. 2 C. civ.
Or, în acest caz, novaţiunea nu operează fără consimţământul expres al creditorului (art. 1132 C. civ.) şi, în plus, nu se prezumă, voinţa animus donandi trebuind să rezulte evident din act (art. 1130 C. civ.).
A solicitat, în raport de consideraţiile expuse, respingerea acţiunii ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pe fondul cauzei, a apreciat că în mod eronat s-a reţinut că preţul contractului de vânzare-cumpărare urmează a fi suportat de Ministerul Finanţelor Publice, întrucât în conformitate cu dispoziţiile art. 1337 şi art. 1341 şi urmat. C. civ., în speţă trebuia instituită răspunderea vânzătorului pentru evicţiune prin fapta unui terţ.
A considerat că această dispoziţie de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziţie specială, inclusiv prin cele cuprinse la alin. (2) al art. 50 din Legea nr. 10/2001, atâta timp cât obligaţia pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.
Deposedarea reclamantei de imobil, urmare anulării contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ, care este de natură a angaja răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, respectiv Municipiul Bucureşti, faţă de pretenţiile privind restituirea preţului actualizat al imobilului în cauză, neputând fi nicidecum antrenată răspunderea Ministerului Finanţelor Publice, care nu are nicio culpă.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, în considerarea argumentelor ce succed.
Nu pot fi primite motivele de recurs referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive, pe motiv că s-ar opune principiului relativităţii efectelor contractului şi poziţiei de terţ a pârâtului, atâta timp cât legitimarea în proces a Ministerului Finanţelor Publice a fost dată, aşa cum au reţinut şi instanţele fondului, de dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora acestei instituţii îi incumbă obligaţia de restituire a preţului, din fondul extrabugetar constituit conform Legii nr. 112/1995.
Se reţine ca atare ca fiind corect soluţionată această problemă de drept de către instanţele fondului, în condiţiile în care susţinerea recurentului că este terţ faţă de contractul de vânzare-cumpărare, deşi reală, nu produce efectele juridice pe care pârâtul le pretinde.
Obligaţia de restituire a preţului către persoanele ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate nu este un efect al contractului, ci o obligaţie care decurge ope legis.
Astfel, în cauză nu se pune problema unei răspunderi contractuale, pentru a se invoca inopozabilitatea efectelor actului, ci aceea a activării unei obligaţii legale, instituită în sarcina recurentului.
Aceste dispoziţii legale, prin care se instituie legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice în litigiile decurgând din restituirea preţului, au un caracter special, derogatoriu de la dispoziţiile de drept comun pe care le invocă recurentul, în virtutea principiului specialia generalibus derogant.
Acesta nu se poate prevala nici de dispoziţiile art. 1337 şi 1341 din vechiul C. civ., pentru a pretinde că vânzătorul, respectiv Municipiul Bucureşti, ar trebui să răspundă pentru evicţiunea produsă, întrucât temeiul juridic al pretenţiilor este dat de alte dispoziţii legale.
Condiţiile speciale instituite de Legea nr. 112/1995 cu privire la constituirea fondului extrabugetar, conform art. 13, justifică adoptarea unei norme derogatorii de la dreptul comun, de natură a înlătura prejudiciul suferit de foştii chiriaşi care nu se mai pot bucura de efectele contractului încheiat.
Se reţine totodată că obligaţia instituită de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este independentă de vreo culpă a debitorului obligat prin lege la restituire.
De altfel, se constată că această critică este reluată de pârât, care nu a ţinut cont de dezlegarea dată de instanţa de apel acestei probleme de drept printr-o amplă motivare.
Pentru cele ce preced, se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârât.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia generală a finanţelor publice a municipiului Bucureşti împotriva Deciziei nr. 64 A din 14 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7283/2012. Civil. Strămutare. Fond | ICCJ. Decizia nr. 6957/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
