ICCJ. Decizia nr. 7108/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7108/2012
Dosar nr. 27314/3/2009
Şedinţa publică din 20 noiembrie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 24 iunie 2009, reclamanţii I.M.Z. şi I.A.C., au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtului să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, C.R., sectorul 5.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că imobilul revendicat a ajuns în proprietatea familiei reclamanţilor în forma actuală prin alipirea a două imobile intrate în patrimoniul familiei pe două căi diferite, de unde şi numărul compus căpătat, respectiv X - Y.
Astfel, imobilul din C.R. nr. Y (fost Z) se află la familia reclamanţilor din anul 1899, fiind cumpărat de către bunica acestora, E.G. (devenită ulterior prin căsătorie I.), al cărei unic moştenitor a fost A.T.I., tatăl reclamanţilor, iar imobilul din C.R. nr. X (fost AA), a fost cumpărat de către fratele bunicului reclamanţilor, A.I., în urma unei executări silite, prin Procesul-verbal de adjudecare din 18 decembrie 1907.
Reclamanţii au arătat că acesta a cumpărat imobilul tocmai pentru că se învecina cu fratele său, T.I., căsătorit cu E.I., şi au creat astfel o singură proprietate.
A.I. a decedat în anul 1947, având ca unic moştenitor tot pe A.T.I., nepotul său de frate, respectiv tatăl reclamanţilor.
În acest fel, pe două căi separate, imobilul revendicat a ajuns în patrimoniul tatălui reclamanţilor, ai cărui singuri moştenitori sunt reclamanţii.
Au mai învederat că, prin Decretul nr. 92/1950, imobilul a fost naţionalizat, tatăl reclamanţilor fiind înregistrat la poziţia 3852, la care se menţionează: "I.A., 10 apartamente, Bucureşti, C.R. X; str. T.".
Deşi figurează numai numărul X, în fapt a fost preluat întregul imobil din C.R. nr. X - Y. Reclamanţii au rămas singurii moştenitori ai tatălui lor, A.T.I., decedat la data de 24 mai 1989.
Reclamanţii au mai învederat că preluarea imobilului în temeiul Decretului nr. 92/1950 a fost abuzivă şi nelegală. În aceste condiţii, faţă de dispoziţiile Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, imobilul a fost preluat fără titlu, astfel încât Statul Român nu a avut niciodată proprietatea acestuia, iar în momentul de faţă, Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, nu are, de asemenea, niciun titlu asupra imobilului.
De asemenea, reclamanţii au arătat că în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001 au formulat Notificarea nr. 8 din 9 ianuarie 2002, în baza căreia s-a alcătuit Dosarul nr. 22.109/2002 şi, deşi dosarul este complet şi termenul de soluţionare a notificării a trecut de mult, nu au primit niciun răspuns cu privire la restituirea în natură a imobilului.
La data de 26 mai 2010, reclamanţii au depus la dosar cerere modificatoare, în sensul repunerii în termenul de modificare a acţiunii şi obligarea pârâtului să le lase în deplină posesie şi proprietate suprafaţa liberă pe vechiul amplasament, respectiv fosta C.R. nr. X - Y, sectorul 5, suprafaţa de teren indicată cu S.1 pe schiţa întocmită de expert, precum şi obligarea pârâtului să le lase în deplină posesie şi proprietate suprafaţa de teren S3 pe schiţa întocmită de expert, ca bunuri acordate în compensare, pentru suprafaţa de teren care nu se mai poate restitui pe vechiul amplasament.
În motivarea cererii modificatoare, au arătat că, prin concluziile raportului de expertiză întocmit de domnul D.I., expert tehnic judiciar în specialitatea topografie, s-a arătat că din terenul revendicat de reclamanţi, în suprafaţă totală de 294 mp, mai este liberă pe vechiul amplasament suprafaţa de 193 mp (S.1 pe schiţă).
Au mai învederat că expertul a identificat în prelungirea acestei suprafeţe, o suprafaţă de teren (S.3 pe schiţă), egală cu suprafaţa de teren ocupată şi care nu mai poate fi restituită în natură (S.2 pe schiţă).
Reclamanţii au invocat art. 26 din Legea nr. 10/2001 şi au susţinut că, întrucât în cazul de faţă măsura compensării cu bunuri echivalente este posibilă, solicită aplicarea acesteia.
În ceea ce priveşte valoarea bunurilor, având în vedere că suprafaţa de teren identificată prin expertiză şi pe care o solicită ca măsură în compensare se află la câţiva metri de fostul amplasament al terenului reclamanţilor, este evident că cele 2 loturi, egale ca suprafaţă, sunt egale şi ca valoare.
Suprafaţa solicitată ca măsură compensatorie nu poate fi revendicată de alte persoane, întrucât anterior pe această suprafaţă se afla o stradă, respectiv C.R., iar în prezent este teren viran.
Reclamanţii au mai arătat că în urma lucrărilor de sistematizare urbană, strada a fost deviată de lângă terenul reclamanţilor, pe terenul lor, astfel încât terenul este acum ocupat de stradă, în vreme ce fostul amplasament al străzii este acum liber.
Prin Sentinţa civilă nr. 1639 din 10 noiembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis acţiunea modificată, formulată de reclamanţii I.M.Z. şi I.A.C. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
S-a dispus restituirea, în natură, în deplină proprietate şi posesie reclamanţilor, a suprafeţei de teren de 193 mp, situată în Bucureşti, sectorul 5, fosta C.R. nr. X - Y, identificată cu S1 în raportul de expertiză şi anexele acestuia, efectuat în cauză de expertul D.I.
A fost acordată în compensare, în deplină proprietate şi posesie reclamanţilor, suprafaţa de teren de 101 mp, situată în Bucureşti, sectorul 5, identificată cu S3 în raportul de expertiză şi anexele acestuia, efectuat în cauză de expertul D.I.
A fost obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 802 RON, cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că, în lipsa unor probe contrarii, potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive, iar conform alin. (2), persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive, este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.
Tribunalul a reţinut că potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, preluările în temeiul Decretului nr. 92/1950 sunt considerate de legiuitor ca fiind abuzive, ceea ce înseamnă că imobilul a fost preluat fără titlu, astfel încât Statul Român nu a avut niciodată proprietatea acestuia, iar în momentul de faţă, Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, nu are, de asemenea, niciun titlu valabil asupra imobilului.
În conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condiţiile prezentei legi.
Prin concluziile raportului de expertiză întocmit de domnul D.I., expert tehnic judiciar în specialitatea topografie, s-a arătat că, din terenul revendicat de reclamanţi, în suprafaţă totală de 294 mp, mai este liberă pe vechiul amplasament suprafaţa de 193 mp (S.1 pe schiţă).
De asemenea, expertul a identificat în prelungirea acestei suprafeţe o suprafaţă de teren (S.3 pe schiţă), egală cu suprafaţa de teren ocupată şi care nu mai poate fi restituită în natură (S.2 pe schiţă).
Potrivit art. 9 din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini.
Potrivit art. 10 din Legea nr. 10/2001, în situaţia imobilelor preluate în mod abuziv şi ale căror construcţii edificate pe acestea au fost demolate total sau parţial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber şi pentru construcţiile rămase nedemolate, iar pentru construcţiile demolate şi terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.
Potrivit alin. (4) al articolului de mai sus, se restituie în natură inclusiv terenurile fără construcţii afectate de lucrări de investiţii de interes public aprobate, dacă nu a început construcţia acestora, ori lucrările aprobate au fost abandonate, ceea ce înseamnă per a contrario, că terenurile afectate de investiţii de interes public nu se restituie (cu referire la terenul reclamanţilor ocupat de stradă şi trotuar).
Conform art. 26 din Legea nr. 10/2001, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului este obligat ca, prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să propună persoanei îndreptăţite acordarea în compensare a altor bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Această din urmă măsură poate fi dispusă doar în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită.
Chiar dacă s-ar considera că nu există o ordine în care unitatea deţinătoare alege măsura reparatorie pe care o propune, tribunalul a constatat că, fiind vorba de o obligaţie alternativă, după împlinirea termenului în care unitatea trebuia să soluţioneze notificarea, respectiv termenul prevăzut de art. 25, dreptul de opţiune cu privire la măsura reparatorie s-a transferat creditorului (reclamanţilor) obligaţiei neîndeplinite.
Cu privire la terenul solicitat în compensare, prin raportul de expertiză s-a reţinut că face parte din fostul amplasament al C.R., fiind în prezent teren viran şi nu au fost identificate reţele utilitare, fiind liber de construcţii.
Având în vedere că acest teren, reprezentat de fostul amplasament al C.R., se află în proprietatea pârâtului şi ţinând cont că acesta nu a formulat nicio apărare cu privire la cererea modificatoare şi văzând că din actele dosarului nu rezultă vreun impediment la acordarea în compensare, tribunalul a constatat că terenul identificat în expertiză cu S3 poate fi acordat în compensare în condiţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001.
Instanţa de fond a reţinut şi interpretarea dată dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, prin Decizia XX/2007, care acordă tribunalului plenitudine de competenţă în ceea ce priveşte soluţionarea pe fond a notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în baza art. 282 - 298 C. proc. civ.
În motivarea apelului, s-a susţinut că Decretul nr. 92/1950 privind naţionalizarea constituie un act normativ valabil şi care a produs efecte juridice - fiind în acord cu art. 481 C. civ., cu dispoziţiile constituţionale de la data edictării lui, şi ale Declaraţiei Universale privind Drepturile Omului.
Potrivit art. 1 pct. 1 alin. (5) din O.U.G. nr. 209/2005 pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul proprietăţii, primăriile "pot acorda prin compensare (...)" bunuri, or din nota emisă de Primarul General rezultă că apelantul-unitate deţinătoare nu dispune momentan de bunuri şi/sau servicii care pot fi acordate în compensare.
În consecinţă, urmează ca Municipiul Bucureşti să fie obligat să emită dispoziţie de acordare de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul în litigiu, potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
S-au adus critici şi cu privire la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, în condiţiile în care se apreciază că în speţă nu sunt aplicabile prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., întrucât în cazul de faţă nu se poate reţine culpa instituţiei.
Curtea - din oficiu - a dispus efectuarea de adrese către Direcţiile de Investiţii-Patrimoniu din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti, A.F.I., Direcţia de Impozite şi Taxe Locale Sector 5, SC R. SA - spre a obţine relaţii privind situaţia juridică a imobilului în litigiu - cel restituit în natură, dar şi cel acordat în compensare - anexând spre facilitarea verificărilor, copie de pe raportul de expertiză de la fond şi s-a dispus o completare a acestei expertize, de către acelaşi expert.
Direcţia de patrimoniu din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti a comunicat la dosar existenţa în evidenţă a notificării prezentate, dar că, în cazul în care imobilul este situat pe colţ, iar notificarea s-a efectuat doar pe o singură adresă poştală, cea anterioară, ea poate să corespundă unei alte adrese prezente, doar Primăria Municipiului Bucureşti fiind abilitată să întocmească, pentru fiecare notificare în parte, un raport cu propunerea de soluţionare a acesteia.
Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Juridică - a depus la dosar planul de reţele edilitare "neactualizat" al zonei, solicitând a se observa că terenul propus a fi restituit în compensare, de 101 mp (S3), reprezintă o parte din fosta C.R. şi o parte din fostul trotuar pietonal, având şi la momentul actual această destinaţie (carosabil şi trotuar pietonal), nefiind în niciun caz "zona verde", astfel cum din eroare a menţionat expertul tehnic D.I. în completarea raportului de expertiză depus la dosar, la data de 19 septembrie 2011 - "şi cum se poate observa cu uşurinţă din vizualizarea planşei ortofotoplan anexată acestei completări la raportul de expertiză".
Completarea la raportul de expertiză a vizat lămurirea aspectelor, dacă întregul teren acordat este traversat de reţele de gaze, electricitate, conducte de apă, zone verzi, alei de acces etc. şi respectiv, din această perspectivă - potrivit art. 10 din Legea nr. 10/2001 şi Normelor metodologice de aplicare, - să se precizeze dacă terenul de 101 mp acordat în compensare este "teren viran" - astfel cum s-a menţionat în expertiza de la fond - de către acelaşi expert tehnic desemnat - D.I.
Expertiza în completare a răspuns în sensul că, în lipsa planului de reţele actualizate, nu se poate preciza dacă terenul în litigiu este străbătut de reţele edilitare - gaze, electricitate, conducte de apă.
Precizează totodată că suprafaţa de 101 mp care a fost propusă a fi acordată în compensare a făcut parte până la demolare din domeniul public, reprezentând partea carosabilă a C.R. - în prezent făcând parte din zona adiacentă C.Ş., fiind în prezent zonă verde.
S-a anexat şi o planşă foto a zonei pe care este fixat amplasamentul celor trei zone S1, S2, S3 privind terenul în litigiu revendicat şi cel acordat în compensare din schiţa anexă de la raportul de expertiză - de la fond.
Având în vedere că planurile de reţele depuse la dosar de către Primăria Municipiului Bucureşti sunt cele "neactualizate" pe care le-a avut în vedere expertul tehnic, curtea de apel a constatat că nu se mai impune o nouă completare a expertizei în apel, datele comunicate, schiţele şi planşa foto fiind suficiente pentru lămuririle necesare în cauză.
Prin Decizia civilă nr. 74A din 20 februarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a admis apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General; a schimbat sentinţa apelată în parte şi pe fond: a admis contestaţia în parte; a constatat că reclamanţii sunt persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în echivalent la Legea nr. 10/2001, pentru imobilul din str. C.R. nr. X - Y, sector 5 Bucureşti - construcţie formată din subsol, parter, etaj şi mansardă şi teren în suprafaţă de 294 mp; a obligat pârâtul la emiterea dispoziţiei cu propunere de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul sus-menţionat, potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005; a respins cererea de restituire în natură a imobilului-teren, inclusiv prin compensare, ca neîntemeiată; a menţinut soluţia privind cheltuielile de judecată.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, din relaţiile privind situaţia juridică a imobilului revendicat şi rapoartele de expertiză tehnică efectuate la fond şi în completare în apel - constatări, concluzii, identificări, delimitări privind spaţiul revendicat şi cel acordat la fond, inclusiv în compensare, schiţe, plan amplasament şi planşe foto - se constată că terenul restituit la fond - parţial în natură, din cel identificat în raport de titlul de proprietate (S1), restul aflându-se pe carosabil şi trotuar, aşadar, aparţinând zonelor de utilizate publică, asigurând accesul în zonă (S2), - şi parţial în compensare cu o suprafaţă identificată în continuarea primei porţiuni (S3) - nu constituie "teren disponibil", "teren liber", în sensul art. 10 din Legea nr. 10/2001 şi, respectiv, art. 10 din Normele metodologice de aplicare unitară a legii.
Sintagma de "teren liber" în sensul Legii nr. 10/2001 nu vizează sensul de teren liber de construcţii, ci terenul disponibil, care poate fi restituit în natură, respectiv care nu constituie - ca în litigiul pendinte - zone verzi cu copaci, reprezentând zona adiacentă a C.Ş. şi care face parte dintr-un ansamblu de amenajări de interes public urbanistic - imaginile din planşa ortofotoplan anexată la expertiza în completare din apel fiind relevante.
De altfel, s-a constatat că însuşi expertul tehnic, în completarea expertizei din apel, a clarificat aspectul că terenul revendicat - parţial se află ocupat de carosabil şi de trotuar (circulabile în zonă) şi parţial de zona verde cu copaci, adiacentă C.Ş. şi care delimitează trotuarul (S2), nefiind "teren viran", astfel cum s-a menţionat în mod eronat în prima expertiză de la fond, dimpotrivă, spaţiul înscriindu-se în amenajările urbanistice ale zonei, asigurând funcţionalitatea normală a acesteia, inclusiv ca zonă adiacentă a imobilului sus-menţionat.
În consecinţă, există o imposibilitate obiectivă de restituire în natură a terenului în suprafaţa notată pe schiţă cu S1, nefiind incidente astfel prevederile art. 10 alin. (2) teza I din Legea nr. 10/2001, ca şi a suprafeţei notate pe schiţă cu S3 în compensare - fiind dimpotrivă aplicabile, prevederile art. 26 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 10/2001, republicată, în sensul că persoana îndreptăţită poate beneficia într-un astfel de caz, de măsuri reparatorii în echivalent, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei.
Pentru construcţia demolată, măsurile reparatorii în echivalent de care beneficiază persoanele îndreptăţite în cauză urmează a fi avute în vedere, de asemenea, potrivit art. 10 alin. (8) din Legea nr. 10/2001 şi Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii I.M.Z. şi I.A.C., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 312 C. proc. civ. şi solicitând în principal modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii apelului pârâtului şi menţinerii sentinţei pronunţate de Tribunalul Bucureşti, iar în subsidiar, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei la instanţa de apel spre rejudecare, pentru completarea probatoriului.
În motivarea recursului, s-a susţinut că instanţa de apel, în mod eronat, a admis apelul şi a modificat sentinţa atacată fără a dispune efectuarea unei noi expertize.
Astfel, conform art. 1 din Legea nr. 10/2001, se acordă prioritate restituirii în natură, legea prevăzând posibilitatea acordării de despăgubiri doar în cazul în care acordarea în natură nu mai este posibilă.
În dosarul de faţă, în urma expertizei efectuate, s-a constatat că terenul revendicat este liber de sarcini şi construcţii şi nu este afectat de utilităţi, astfel încât se poate restitui în natură, cu excepţia suprafeţei de 101 mp.
Mai mult, expertul a identificat o parcelă de teren alăturată, în suprafaţă de 101 mp, care nu este revendicată, se află în proprietatea Municipiului Bucureşti şi nu este afectată de utilităţi, astfel încât poate fi acordată subsemnaţilor ca măsură reparatorie prin echivalent.
Deşi aceste aspecte au fost relevate în urma expertizei tehnice judiciare, reprezentantul Municipiului Bucureşti a invocat o notă internă a pârâtului însuşi, din care reiese că nu mai există teren pentru a fi atribuit în natură şi a solicitat modificarea sentinţei.
Instanţa de apel a solicitat reclamanţilor să obţină relaţii de la o serie de instituţii (aflate în subordinea pârâtului, de altfel), în urma cărora să reiasă dacă terenul este afectat de reţele utilitare.
Deşi reclamanţii au solicitat efectuarea unei noi expertize, instanţa a refuzat în mod nejustificat să admită acest mijloc de probă.
Reclamanţii au depus adresele solicitate la instituţiile indicate de instanţă, dar acestea nu au răspuns în timp util pentru a depune răspunsurile la instanţă.
În aceste condiţii, instanţa, în loc să dispună efectuarea unei noi expertize, aşa cum solicitaseră reclamanţii, a preferat să admită apelul şi să modifice sentinţa, fără a mai aştepta măcar comunicarea răspunsurilor la adresele depuse de reclamanţi.
Faţă de toate aspectele învederate, recurenţii consideră că:
Pe de o parte, instanţa a făcut o greşită aplicare a legii, care acordă preferinţă restituirii în natură şi, doar în cazul în care aceasta nu este posibilă, acordarea de despăgubiri.
Iar, pe de altă parte, instanţa a soluţionat cauza în mod incorect, susţinând că terenul nu poate fi restituit în natură doar pe baza susţinerilor apelantului-pârât, susţineri contrazise de prima expertiză şi fără a mai dispune efectuarea unei noi expertize care să clarifice aspectele asupra cărora instanţa era nelămurită.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed:
Prin susţinerile formulate, recurenţii-reclamanţi contestă modul de stabilire de către instanţa de apel, pe baza probelor administrate, a situaţiei de fapt a imobilului, or o atare critică nu se încadrează în niciunul din cazurile de modificare sau casare prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.
Faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, aşa cum urmăresc în realitate recurenţii, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.
Natura măsurilor reparatorii la care sunt îndreptăţiţi reclamanţii conform legii speciale a fost stabilită de instanţa de apel în considerarea materialului probator administrat în cauză, în raport de care a fost stabilită situaţia de fapt, avându-se în vedere situaţia juridică a imobilului, precum şi starea de fapt a acestuia.
Astfel, curtea de apel a coroborat şi analizat înscrisurile depuse la dosar, relaţiile transmise de instituţiile competente şi concluziile raportului de expertiză, inclusiv completarea la acest raport, care s-a realizat în apel şi care a răspuns solicitărilor instanţei, formulate în vederea lămuririi pe deplin a situaţiei terenului acordat, parţial restituit în natură pe vechiul amplasament şi parţial în compensare, cu o suprafaţă identificată în continuarea primei parcele.
Având în vedere ansamblul probator de la dosar, în mod corect instanţa de apel a constatat că nu se mai impune efectuarea unei noi expertize în apel, întrucât datele comunicate, completarea la raportul de expertiză, schiţele, planurile şi planşele foto sunt lămuritoare şi concludente, fiind de natură să formeze convingerea instanţei cu privire la situaţia de fapt a imobilului.
Prin urmare, instanţa de apel a constatat că imobilul restituit reclamanţilor nu este un teren liber în sensul Legii nr. 10/2001, deoarece face parte din zona adiacentă a C.Ş., fiind zonă verde cu copaci, aparţinând unui ansamblu de amenajări de interes public urbanistic, în acest sens fiind relevante schiţele, planul de amplasament, planşele foto, precum şi ortofotoplanul anexat de expert la completarea expertizei din apel.
Principiul priorităţii restituirii în natură a imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 nu poate fi interpretat în sensul că orice suprafaţă de teren liberă de construcţii trebuie restituită în natură.
Chiar Legea nr. 10/2001 instituie anumite excepţii prin care limitează aplicarea principiului restituirii în natură, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 10 şi art. 26 din lege, care prevăd situaţiile în care restituirea se dispune prin măsuri reparatorii în echivalent.
Recurenţii-reclamanţi solicită acordarea în natură a unei porţiuni de teren din vechiul amplasament, ce a aparţinut antecesorilor acestora şi o anume parcelă de teren în compensare, aflată în continuarea terenului revendicat, susţinând că suprafeţele de teren indicate pot fi date în natură, deoarece sunt libere.
Însă, aceste suprafeţe de teren a cărei restituire în natură se solicită, sunt sistematizate şi fac parte dintr-un ansamblu urbanistic cu amenajări de interes public, aşa încât imobilul este ocupat, nu este liber şi neafectat, numai pentru această ipoteză legea prevăzând restituirea în natură.
Solicitarea reclamanţilor aduce în discuţie şi modul de aplicare a dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile acordării de bunuri în compensare.
Astfel, în speţă nu există teren care să poată fi dat în compensare, deoarece parcela identificată nu este liberă şi, totodată, din nota emisă de Primarul General al municipiului Bucureşti rezultă că pârâtul nu dispune momentan de bunuri şi/sau servicii care pot fi acordate în compensare.
Or, prin raportare la această situaţie de fapt, hotărârea atacată, prin care s-a stabilit că reclamanţilor nu le poate fi acordat teren în compensare, ca măsură reparatorie prin echivalent, apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente - art. 1 alin. (2) şi (5) din Legea nr. 10/2001.
Art. 1 prevede la alin. (2) că "Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite (...)", iar la alin. (5) că "Primarii sau, după caz, conducătorii entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor au obligaţia să afişeze lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la sfârşitul lunii precedente, la loc vizibil, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile şi/sau, după caz, serviciile care pot fi acordate în compensare."
Din interpretarea sistematică a textelor enunţate rezultă că pot fi date în compensare numai bunurile disponibile pe care le deţine entitatea învestită cu soluţionarea notificării, însă potrivit probatoriului administrat, Municipiul Bucureşti nu dispune momentan de terenuri care pot fi atribuite în compensare.
Contrar celor susţinute de recurenţi, condiţia impusă de lege pentru acordarea de teren în compensare nu este ca terenul să fie liber, ci disponibil, şi cum, în speţă, este cert stabilit că suprafaţa identificată nu este un teren disponibil care să poată fi acordat în compensare în procedura Legii nr. 10/2001, în mod legal instanţa de apel a apreciat că reclamanţilor nu le poate fi acordată această formă de măsuri reparatorii prin echivalent.
Ca urmare, în mod corect instanţa de apel a constatat că măsura legală în prezenta pricină o reprezintă obligarea pârâtului la emiterea dispoziţiei cu propunerea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Reţinând, aşadar, că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate şi că, astfel, nu sunt îndeplinite condiţiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanţi nu este fondat şi îl va respinge ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii I.M.Z. şi I.A.C. împotriva Deciziei nr. 74A din data de 20 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4290/2012. Civil. Strămutare. Fond | ICCJ. Decizia nr. 7127/2012. Civil. Strămutare. Fond → |
|---|
