ICCJ. Decizia nr. 7228/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 7228/2012

Dosar nr. 7747/2/2011

Şedinţa publică din 26 noiembrie 2012

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, la data de 14 octombrie 2008, sub nr. 9170/4/2008, reclamantul S.L.E. (născut E.) a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, solicitând să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în Bucureşti, str. L. (colţ cu M.B.), sector 4, preluat de la autoarea sa E.S., şi să se dispună obligarea pârâţilor să îi lase în deplină proprietate şi posesie terenul situat în Bucureşti, str. L. (colţ cu M.B.), sector 4, în suprafaţă de 404 mp.

Prin Sentinţa civilă nr. 1309 din 16 februarie 2010, Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, secţia civilă, a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, raportat la valoarea imobilului revendicat, mai mare de 500.000 RON, care face aplicabile dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

În urma declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 21723/3/2010.

În faţa acestei instanţe, la primul termen de judecată, reclamantul a depus cerere precizatoare a acţiunii, prin care a arătat că solicită obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti să-i lase în deplină proprietate şi posesie terenul identificat ca fiind liber prin expertiză, în suprafaţă de 266,30 mp, precum şi obligarea aceluiaşi pârât la plata de despăgubiri băneşti pentru suprafaţa de 137,74 mp, ce nu poate fi restituită în natură, în cuantumul stabilit prin expertiză, de 875.062 RON.

Prin Sentinţa civilă nr. 909 din 17 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins, ca inadmisibilă, acţiunea astfel cum a fost precizată.

În motivarea acestei soluţii, tribunalul a reţinut că reclamantul solicită restituirea unui imobil preluat în temeiul unui decret de naţionalizare, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, cu alte cuvinte imobilul face obiectul legii speciale de reparaţie.

În consecinţă, în cauză devin aplicabile dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 şi art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, ceea ce atrage inadmisibilitatea formulării unei acţiuni întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi pe dispoziţiile Legii speciale nr. 10/2001, atâta vreme cât reclamantul nu a dovedit că a urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Chiar şi în măsura în care, potrivit art. 20 din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului nu era posibilă întrucât acesta face parte din domeniul public al statului, după cum rezultă din raportul de expertiză întocmit de expertul U.I., reclamantul trebuia să urmeze procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, această lege reglementând posibilitatea acordării măsurilor reparatorii prin dispoziţiile art. 10 - 11.

De asemenea, tribunalul a apreciat că nu se poate vorbi nici de o încălcare a dispoziţiilor art. 21 din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere, pe de o parte, că procedura instituită de Legea nr. 10/2001 nu este una jurisdicţională, ci pur administrativă, entitatea învestită cu soluţionarea notificărilor neavând caracterul de instanţă independentă şi imparţială în sensul art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fiind chiar persoana juridică care deţine imobilul ce se solicită a fi retrocedat, iar, pe de altă parte, dreptul de acces la un tribunalul nu este un drept absolut, ci este compatibil cu limitări, ceea ce înseamnă că legislaţia internă poate să prevadă obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile, atunci când se urmăreşte apărarea unui drept civil.

Condiţia esenţială care se cere este aceea ca soluţia pronunţată în procedura prealabilă să poată fi atacată în faţa unei instanţe judecătoreşti care îndeplineşte condiţia de tribunalul independent şi imparţial şi care are competenţă deplină de a verifica decizia administrativă. în acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în cauzele Glod contra României şi Crişan contra României.

Or, în cauza de fată, reclamantul avea o astfel de cale, deoarece art. 26 din Legea nr. 10/2001 îi dădea posibilitatea de a contesta în faţa tribunalului, secţia civilă, dispoziţia emisă. Mai mult, aceste dispoziţii îşi găsesc aplicabilitatea şi în cazul în care entitatea învestită cu soluţionarea notificării refuză să o soluţioneze în termenul legal. În acest sens sunt Deciziile nr. DC/2006 şi XX/2007 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care prevăd competenţa tribunalului, secţia civilă, de a soluţiona cererile de obligare a unităţii deţinătoare de a emite dispoziţie de soluţionare a notificării, cât şi de a soluţiona pe fond notificarea în caz de nesoluţionare a acesteia în termenul legal. Mai mult, practica constantă a instanţelor este în sensul de a soluţiona orice contestaţie referitoare la modul de aplicare a procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Împotriva sentinţei sus-menţionate a declarat apel reclamantul.

Prin Decizia civilă nr. H6A din 7 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, pentru următoarele considerente:

Cererea formulată de reclamant la 14 octombrie 2008 are ca obiect acţiunea în revendicarea imobilului situat în Bucureşti, str. L. (colţ cu M.B.), sector 4, prin constatarea nevalabilităţii titlului statului şi obligarea pârâţilor Statul Român şi Municipiul Bucureşti să-i lase în deplină proprietate şi posesie terenul situat la adresa menţionată, în suprafaţă de 404 mp.

Instanţa fondului a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, apreciind că reclamantul nu a formulat o notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, fiind decăzut din dreptul de a obţine măsuri reparatorii în natură sau în echivalent, aşa cum prevede Legea nr. 10/2001.

În mod greşit prima instanţă nu a purces la cercetarea fondului litigiului, deoarece din dispoziţiile Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008 - ale cărei dezlegări date problemelor de drept judecate sunt obligatorii pentru toate instanţele - rezultă că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca într-o atare acţiune reclamantului să i se asigure accesul la justiţie.

Este imperativ necesar ca instanţa fondului să facă analiza cauzei pe fond, respectiv să verifice dacă există împrejurări care fac ca reclamantul să intre în categoria persoanelor exceptate de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau există motive independente de voinţa reclamantului pentru care nu a putut să utilizeze procedura imperativă administrativă prealabilă, care prevede termene şi sancţiuni.

Totodată, instanţa trebuie să aibă în vedere, în rejudecarea cauzei, principiul securităţii raporturilor juridice, urmând să aprecieze în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei asupra fondului. Nu se poate nega posibilitatea de valorificare pe cale judiciară a dreptului de proprietate asupra unui bun preluat de stat în mod abuziv, dar cu condiţia respectării procedurii speciale prevăzută în Legea nr. 10/2001, care recunoaşte dreptul persoanelor îndreptăţite la restituirea bunurilor şi, totodată, trebuie respectate exigenţele dreptului la un proces echitabil, respectiv trebuie asigurat accesul liber la justiţie, aşa cum sunt prevăzute în art. 21 din Constituţia României, art. 6 din Legea nr. 304/2004, care sunt aplicaţii în dreptul naţional ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

O acţiune în revendicare formulată pe calea dreptului comun şi întemeiată exclusiv pe prevederile art. 480 C. civ., care ar fi făcut abstracţie de prevederile Legii nr. 10/2001, nu poate fi admisă, cum în mod corect a reţinut instanţa fondului, deoarece prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008 s-au reamintit principii vechi de drept - legea specială primează în raport cu dreptul comun, stabilitatea raporturilor juridice - şi s-a subliniat că o acţiune în revendicare poate fi admisă numai dacă reclamantul are un "bun" în sensul Convenţiei. Dar, cererea introductivă formulată de reclamant are ca temei juridic şi art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi art. 2 din Legea nr. 10/2001, astfel că instanţa era obligată să cerceteze pe fond ambele capete de cerere ale acţiunii.

În rejudecare, Tribunal Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a pronunţat Sentinţa civilă nr. 903 din 13 mai 2011, dispunând respingerea acţiunii reclamantului, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, raportat la decizia de casare, că se impune a se lămuri cu prioritate în ce măsură imobilului în litigiu îi sunt sau nu aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, fiind invocat ca temei de drept art. 2 din Legea nr. 10/2001.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condiţiile prezentei legi.

Pe de altă parte, potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001, în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale administraţiei de stat.

Imobilul litigios a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950, prin urmare acesta intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001.

Faţă de faptul că imobilului în discuţiei îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cu care bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.

Pe de altă parte, prin Decizia nr. XXXIII/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii şi a statuat că, în ceea ce priveşte acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

În motivarea recursului în interesul legii s-a arătat că, deşi avantajos prin accesul direct la instanţele judecătoreşti, dar rigid şi conservator prin câmpul său de aplicare (întrucât a fost restrâns la actele de preluare fără titlu ori cu titlu nevalabil), dreptul comun a fost părăsit de Legea nr. 10/2001, fiind înlocuit cu norme speciale de drept substanţial şi cu o procedură obligatorie şi prealabilă sesizării instanţelor judecătoreşti.

Legea nouă extinde aplicarea principiului restitutio in integrum şi, totodată, diversifică amplu gama măsurilor reparatorii, pe care le supune unor proceduri tehnice, caracteristice dreptului administrativ şi, în parte, necunoscute dreptului civil comun.

Legea nr. 10/2001, ca lege nouă, suprimă practic acţiunea dreptului comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare la care se referă şi, fără a elimina accesul la justiţie, perfecţionează sistemul reparator, iar prin norme de procedură speciale îl subordonează controlului judecătoresc.

Se mai arată că prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidenţa acestui act normativ, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situaţie juridică şi-ar fi putut găsi dezlegarea, până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 şi art. 481 din C. civ. Temeiul naşterii dreptului la retrocedare este un izvor complex de raporturi juridice.

Astfel, dacă actul de preluare prin care statul a devenit proprietar constituie, ca entitate autonomă, facta praeterita, situaţia juridică pe care a generat-o, constând în calitatea de proprietar recunoscută statului, cu întreg complexul de drepturi şi obligaţii pe care le implică, constituie o situaţie juridică cu persistenţă în timp - facta pendentia care, detaşându-se de momentul constituirii sale, îşi continuă existenţa, intrând astfel în domeniul temporal de incidenţă a noii reglementări care, astfel, devine aplicabilă, fără a retroactiva.

Totodată, fiind vorba de o situaţie juridică obiectivă, avându-şi originea în lege, iar nu de o situaţie juridică subiectivă, constituită prin manifestarea de voinţă a unuia sau a unor subiecte de drept, legea nouă o poate reglementa în termenii care îi sunt proprii, aducându-i modificări sau chiar punându-i capăt, în cadrul domeniului său temporal legitim de acţiune.

Întrucât reglementările cuprinse în Legea nr. 10/2001 interesează substanţial şi procedural ordinea publică, rezultă că acestea sunt de imediată aplicare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a mai arătat că soluţia a fost anticipată legislativ prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, care prevede că: "Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie."

Totodată, s-a mai constatat că, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare a imobilelor pe care le vizează nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele îndreptăţite fiind ţinute să urmeze procedura stabilită de legea specială.

Este de precizat însă că o acţiune fondată pe dispoziţiile noii legi este condiţionată de parcurgerea unei proceduri administrative obligatorii, prealabilă sesizării instanţei judecătoreşti.

Declanşarea procedurii are loc, în conformitate cu prevederile art. 21 şi urm. din Legea nr. 10/2001, pe calea unei notificări adresate de persoana îndreptăţită persoanei juridice deţinătoare.

S-a mai reţinut că, pentru evitarea perpetuării stării de incertitudine în ceea ce priveşte situaţia juridică a unor asemenea imobile, Legea nr. 10/2001 a instituit un termen în interiorul căruia trebuie adresată notificarea, termen prelungit succesiv, sancţiunea nerespectării lui constând, potrivit art. 22 alin. (5), în pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Concluzia Curţii este aceea că, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, o acţiune în revendicare a imobilelor pe care le vizează acest act normativ, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, este inadmisibilă, atât în situaţia în care nu s-a declanşat procedura administrativă, prealabilă şi obligatorie prevăzută de legea specială, cât şi în situaţia în care această procedură nu este finalizată la data sesizării instanţei.

Potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe.

Tribunalul s-a mărginit la redarea doar a acestei părţi din motivarea Curţii, având în vedere că restul motivării priveşte situaţia formulării unei notificări, or, în prezenta cauză, după cum rezultă din susţinerile reclamantului, aceasta nu a înţeles să formuleze o notificare întemeiată pe Legea nr. 10/2001, iar motivul precizat pentru care nu a uzat de această cale, respectiv domiciliul său în străinătate, nu poate fi considerat ca fiind justificat cu referire la art. 103 C. proc. civ., nefiind vorba despre o împrejurare mai presus de voinţa părţii, care să-1 împiedice să formuleze notificarea în termenul prevăzut de legea specială.

Având în vedere motivarea instanţei supreme, cât şi modalitatea în care legiuitorul a înţeles să reglementeze situaţia reparaţiei în cazul imobilelor preluate abuziv, tribunalul a constatat că singura posibilitate pentru valorificarea dreptului de proprietate cu privire la care reclamantul susţine că i-a fost încălcat de către stat îl reprezenta formularea unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001.

Trebuie avut în vedere şi faptul că statul are o largă marjă de apreciere în ceea ce priveşte reglementarea măsurilor reparatorii care se acordă în cazul imobilelor preluate de stat, condiţia fiind aceea ca procedura prevăzută să fie una clară, care să acorde o reparaţie efectivă şi să nu reprezinte în sine o îngrădire a accesului la justiţie.

Ceea ce interesează este faptul că reclamantul nu a înţeles să uzeze de procedura Legii nr. 10/2001.

În conformitate cu art. 22 alin. (1) din această lege, persoana îndreptăţită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului, iar potrivit art. 22 alin. (5), nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Dar cum o astfel de notificare nu a fost formulată, raportat la art. 22 alin. (5), reclamantul a pierdut dreptul de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau în echivalent, ceea ce însemnă că a pierdut inclusiv dreptul de a solicita în mod direct despăgubiri băneşti.

Tribunalul a apreciat că nu se poate vorbi de o încălcare a dispoziţiilor art. 21 din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului având în vedere, pe de o parte, că procedura instituită de Legea nr. 10/2001 nu este una jurisdicţională, ci pur administrativă, entitatea învestită cu soluţionarea notificărilor neavând caracterul de instanţă independentă şi imparţială în sensul art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fiind chiar persoana juridică care deţine imobilul ce se solicită a fi retrocedat, iar, pe de altă parte, că dreptul de acces la un tribunalul nu este un drept absolut, ci este compatibil cu limitări, ceea ce înseamnă că legislaţia internă poate să prevadă obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile atunci când se urmăreşte apărarea unui drept civil.

Condiţia esenţială care se cere este aceea ca soluţia pronunţată în procedura prealabilă să poată fi atacată în faţa unei instanţe judecătoreşti care îndeplineşte condiţia de tribunal independent şi imparţial şi care are competenţă deplină de a verifica decizia administrativă. în acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în cauzele Glod contra României şi Crişan contra României, etc.

Or, în cauza de faţă, reclamantul avea o astfel de cale, deoarece art. 26 din Legea nr. 10/2001 îi dădea posibilitatea de a contesta în faţa tribunalului, secţia civilă, dispoziţia emisă. Mai mult, aceste dispoziţii îşi găsesc aplicabilitatea şi în cazul în care entitatea învestită cu soluţionarea notificării refuză să o soluţioneze în termenul legal. În acest sens sunt Deciziile nr. IX/2006 şi XX/2007 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care prevăd competenţa tribunalului, secţia civilă, de a soluţiona cererile de obligare a unităţii deţinătoare de a emite dispoziţie de soluţionare a notificării, cât şi de a soluţiona pe fond notificarea în caz de nesoluţionare a acesteia în termenul legal. Mai mult, practica constantă a instanţelor este în sensul de a soluţiona orice contestaţie referitoare la modul de aplicare a procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

În acest sens, chiar prin Hotărârea pilot în cauza Atanasiu contra României (parag. 121) se reţine că recursul în interesul legii admis prin Decizia nr. XX/2007 reprezintă o cale efectivă de acces la instanţă, constatarea încălcării fiind determinată de faptul că anterior pronunţării acestei hotărâri reclamanta nu a putut să se adreseze instanţelor de judecată.

Pe de altă parte, legea prevedea condiţii minimale, respectiv formularea unei notificări prin executorul judecătoresc (în practică s-a statuat că formularea unei cereri de restituire chiar dacă nu este formulată prin executor nu atrage nulitatea acesteia), într-un termen rezonabil, respectiv de 18 luni.

Aceste limitări sunt proporţionale cu scopul urmărit prin raportare la necesitatea asigurării stabilităţii circuitului civil, a evitării incertitudinii şi a tranşării într-un termen rezonabil a situaţiei juridice a imobile naţionalizate, precum şi la interesul aplicării unitare la legilor reparatorii.

De altfel, chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în acest sens în hotărârea pilot mai sus amintită (parag. 115 şi 118).

Tot în acest context, s-a reţinut că cererea în revendicare a fost formulată în anul 2008, deci la mai bine de 7 ani de la data împlinirii termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel că şi în situaţia în care termenul de 18 luni ar fi considerat prea scurt faţă de importanţa dreptului ce se urmăreşte a fi protejat, totuşi formularea acţiunii la aproape 5 ani de la data la care legiuitorul a instituit procedura Legii nr. 10/2001 nu mai poate fi apreciată ca fiind formulată într-un termen rezonabil.

Pe de altă parte, limitarea dreptului de acces la un tribunal poate fi dispusă doar în cazul în care neîndeplinirea condiţiei parcurgerii procedurii prealabile este imputabilă reclamantului.

Prin urmare, nu se poate considera că neformularea notificării în termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, prelungit în mod succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 şi prin O.U.G. nr. 145/2001, s-ar fi datorat unor cauze care exclud culpa reclamantului. Dimpotrivă, neformularea notificării nu poate fi pusă decât pe seama lipsei de diligenţă a reclamantului.

Consecinţa directă care se desprinde din cele reţinute mai sus este aceea că, neformulând o astfel de notificare, reclamantul a pierdut dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii, fie în natură, fie prin echivalent, inclusiv despăgubiri băneşti. Cu alte cuvinte, a pierdut posibilitatea valorificării pe orice cale a dreptului de proprietate pe care susţine că îl are cu privire la imobilul în discuţie, chiar dacă preluarea imobilului de către stat este una fără titlu valabil, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi art. 2 din Legea nr. 10/2001 şi, de altfel, potrivit acestui ultim act normativ toate imobilele cu titlu sau fără titlu valabil sunt considerate a fi preluate în mod abuziv.

Aceste argumente sunt în egală măsură valabile atât în ceea ce priveşte terenul care ar fi putut fi restituit în natură, cât şi în ceea ce priveşte terenul care conform expertizei efectuate este situat în domeniul public, fiind afectat unei străzi şi căilor pietonale.

În Hotărârea pilot Atanasiu contra României în parag. 118, se menţionează că "în ceea ce priveşte acţiunea întemeiată pe dispoziţiile civile de drept comun, Curtea apreciază că respingerea acesteia motivată de necesitatea de a asigura aplicarea coerentă a legilor de reparaţie nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanţă garantat de art. 6.1 din Convenţie cu condiţia ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să fie privită ca o cale de drept efectivă".

Condamnarea pronunţată în cauza Atanasiu contra României din perspectiva dreptului de acces la un tribunal se referă la cu totul altă situaţie, respectiv aceea în care reclamanta formulase notificare şi bunul era înstrăinat, iar măsurile reparatorii stabilite de legile speciale nu aveau caracterul unei despăgubiri efective datorită nefuncţionalităţii Fondului Proprietatea.

Or, în cauza de faţă, datorită faptului că bunul se află în posesia pârâtului şi ca urmare a Deciziei nr. XX/2007 şi a practicii constante a instanţelor de judecată, formularea unei notificări însoţită de dovedirea calităţii de persoană îndreptăţită în sensul Legii nr. 10/2001 ar fi condus la recuperarea efectivă a bunului în discuţie sau la acordarea de măsuri reparatorii potrivit legii speciale pentru bunul ce nu se poate restitui în natură.

Prin Decizia civilă nr. 69A din 20 februarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva acestei din urmă sentinţe, având în vedere următoarele considerente:

Cu ocazia rejudecării cauzei, tribunalul a respectat dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. şi a analizat cauza în fondul său, în acord cu dispoziţiile obligatorii faţă de probleme de drept deduse judecăţii, astfel cum ele au fost precizate în considerentele deciziei prin care s-a desfiinţat sentinţa civilă apelată în primul ciclu procesual.

În acest sens, se impune a se reaminti că prin Decizia civilă nr. 116 din 7 februarie 2011 s-a statuat cu putere de lucru judecat că instanţa de fond cu ocazia rejudecării trebuie să verifice dacă există împrejurări care fac ca reclamantul să intre în categoria persoanelor exceptate de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau dacă există motive independente de voinţa reclamantului pentru care nu a putut să utilizeze procedura imperativă administrativ prealabilă, care prevede termene şi sancţiuni.

De asemenea, la rejudecare trebuia avut în vedere şi principiul securităţii raporturilor juridice faţă de împrejurările concrete ale cauzei.

În acelaşi timp, Curtea de Apel Bucureşti a arătat în mod expres că o acţiune în revendicare formulată pe calea dreptului comun şi întemeiată exclusiv pe prevederile art. 480 C. civ., care ar fi făcut abstracţie de prevederile Legii nr. 10/2001, nu poate fi admisă, cum în mod corect a reţinut instanţa fondului, sens în care s-a amintit Decizia nr. 33/2008 şi principiul de drept reafirmat prin intermediul acesteia, că legea specială primează în raport cu dreptul comun şi că o acţiune în revendicare poate fi admisă numai dacă reclamantul are un bun în sensul Convenţiei.

În considerentele sentinţei apelate, tribunalul a analizat toate aspectele menţionate în decizia de casare, atât prin raportare la situaţia de fapt rezultată din administrarea probelor, cât şi a temeiurilor de drept aplicabile cauzei şi a jurisprudenţei interne şi europene.

În acest sens, s-au avut în vedere atât deciziile în interesul legii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv Deciziile nr. XX/2007 şi nr. 33/2008, precum şi cauza pilot Atanasiu contra României. De asemenea, s-a avut în vedere analizarea cauzei şi din perspectiva dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, cât şi sub aspectul incidenţei în cauză a legii speciale în materie, Legea nr. 10/2001.

Susţinerile formulate de apelant, potrivit cărora o analizare pe fondul cauzei trebuie să se realizeze exclusiv prin raportare la titlul cel mai vechi al părţilor, nu sunt întemeiate, nici sub aspectul doctrinei şi a practicii judecătoreşti şi nici din perspectiva îndrumărilor obligatorii menţionate anterior prin Decizia civilă nr. 116/2011.

Acţiunea formulată de reclamant a fost înregistrată pe rolul instanţelor abia în anul 2008, în condiţiile în care până la acea dată reclamantul nu a dovedit existenţa unor demersuri juridice a căror finalitate să constea într-o hotărâre judecătorească prin care Statul Român prin organele sale abilitate să fie obligat să-i restituie în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul în litigiu ori să-i recunoască în vreo altă formă susceptibilă de executare dreptul de proprietate pierdut prin Decretul nr. 92/1950.

În jurisprudenţa Curţii Europene s-a arătat, în mod constant, faţă de interpretarea dispoziţiilor art. 1, că, Convenţia nu garantează dreptul de proprietate decât în măsura în care reclamantul dovedeşte că are un bun ori o speranţă legitimă.

În cauză, reclamantul nu a dovedit existenţa unui bun, întrucât tot astfel cum a menţionat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza pilot Atanasiu contra României, aceasta înseamnă să fi dovedit existenţa unei hotărâri definitive şi irevocabile de restituire a bunului, susceptibilă de a fi pusă în executare.

Reclamantul nu are nicio speranţă legitimă, întrucât statele semnatare ale Convenţiei nu au nicio obligaţie convenţională faţă de bunurile trecute în proprietatea statului anterior semnării Convenţiei, situaţia în speţă, însă au posibilitatea să reglementeze situaţia unor bunuri trecute în proprietatea statului anterior acestui moment, sens în care persoanele interesate, printre care şi reclamantul, aveau posibilitatea de a parcurge toate etapele prevăzute de această lege, lege care reprezenta speranţa sa legitimă.

În condiţiile în care reclamantul nu a înţeles să acceseze dispoziţiile Legii nr. 10/2001, el nu beneficiază de niciuna din dispoziţiile prevăzute de acest act normativ, nedovedind, astfel cum s-a menţionat şi în decizia de desfiinţare, niciun motiv rezonabil din care să rezulte că este exceptat de la această procedură sau motive independente de voinţa sa, pentru care nu a utilizat procedura specială.

Împrejurarea că imobilul teren este liber parţial şi poate fi restituit în natură, în măsura în care nu este ocupat de schiţe de sistematizare, este lipsită de relevanţă deoarece această posibilitate combinată cu plata unor despăgubiri pentru suprafeţele ce nu puteau fi restituite în natură reprezintă o modalitate specifică Legii nr. 10/2001, lege pe care însă reclamantul nu a urmat-o, neformulând notificarea prevăzută de art. 22.

Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamant, care a criticat-o ca fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

În dezvoltarea acestui motiv, recurentul a arătat că instanţa de apel, ca şi instanţa de fond, a făcut o aplicare greşită a normelor juridice invocate, cât şi a Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Astfel, hotărârea recurată încalcă art. 20 alin. (2) din Constituţia României, deoarece instanţa nu a acordat prioritate Convenţiilor internaţionale în raport cu legea internă, Legea nr. 10/2001.

De asemenea, încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, care prevede că nimeni nu poate fi privat de bun fără o despăgubire echitabilă.

În acelaşi timp, încalcă Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care concluzionează că "Prioritatea Convenţiei faţă de legea specială poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice."

Problema admisibilităţii acţiunii în revendicare a făcut obiectul recursului în interesul legii soluţionat prin Decizia nr. 33/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie stabilind că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea internă specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, aceasta din urmă are aplicabilitate.

În Decizia Înaltei Curţi s-a reţinut, cu valoare de principiu, că "nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.

Este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice".

Hotărârea apelată nu a respectat Decizia nr. H6A din 7 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti care, admiţând apelul şi trimiţând cauza spre rejudecare, a arătat şi aspectele pe care instanţa de fond trebuie să le aibă în vedere în rejudecarea pricinii.

În primul rând, s-a stabilit ca "instanţa fondului să facă analiza cauzei pe fond", or instanţa de rejudecare nu a procedat la compararea titlurilor părţilor, operaţiune obligatorie într-o acţiune în revendicare. Dacă ar fi comparat titlurile părţilor, ar fi constatat că numai reclamantul deţine un titlu valabil, fiind dobândit de autorii săi încă din anul 1911.

Hotărârea recurată încalcă şi dispoziţiile art. 44 din Constituţie, care garantează dreptul de proprietate.

Dreptul de proprietate al reclamantului a fost recunoscut şi de Legea nr. 10/2001, art. 2 alin. (2) în forma în vigoare la data introducerii acţiunii, prin care s-a statuat că "Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării.."

Rezultă că reclamantul deţine un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.

Prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat că "Privarea de bun în absenţa oricărei despăgubiri constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie."

Imobilul-teren este liber şi poate fi restituit parţial în natură, respectiv suprafaţa de 266,30 mp.

Instanţele de fond şi apel au respins acţiunea ab initio, fără nicio analiză a circumstanţelor concrete ale speţei. Dacă ar fi aplicat prevederile Convenţiei şi Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi, instanţele ar fi reţinut că:

- admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ocrotit de lege, având în vedere faptul că terenul revendicat este liber, neafectat de utilităţi sau investiţii publice ori private, astfel cum rezultă din raportul de expertiză întocmit în cauză;

- nu s-ar aduce atingere securităţii raporturilor juridice, având în vedere că nu există niciun alt drept de proprietate constituit/invocat asupra terenului liber;

- reclamantul se prevalează de un "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional, fiind privat de imobilul revendicat fără plata vreunei despăgubiri.

Aceste aspecte concrete arată că Legea specială internă nr. 10/2001 intră în conflict cu Convenţia Europeană şi Protocolul nr. 1 adiţional, prin încălcarea dreptului la proprietate sau la o despăgubire justă şi echitabilă.

Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, analiza aplicabilităţii art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie trebuie să respecte o serie de principii: protecţia Convenţiei se aplică numai cu privire la bunurile actuale, adică în privinţa bunurilor aflate în patrimoniul celui care pretinde că i-a fost încălcat dreptul de proprietate; se poate pretinde restituirea unor bunuri aflate în stăpânirea statului cu privire la care cel care formulează o astfel de cerere este proprietarul lor actual, calitate care i-a fost recunoscută fie prin hotărâre judecătorească irevocabilă, fie pe calea unor măsuri legislative de restituire adoptate de statul în cauză.

În speţă, reclamantul este proprietarul actual al imobilului revendicat, în calitate de moştenitor al bunicii sale, E.S. (născută T.), care a dobândit de la tatăl său, C.T., imobilul compus din teren în suprafaţă de 404 mp şi construcţia aflată pe acesta, în baza actului dotal autentificat la 25 februarie 1919 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, astfel cum rezultă şi din procesul-verbal din 18 decembrie 1941, înregistrat la Comisia pentru Înfiinţarea Cărţilor Funciare din Bucureşti. La rândul său, C.T. a dobândit imobilul litigios în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1911 şi transcris sub nr. y/1911 de către Tribunalul Ilfov, secţia notariat.

Imobilul a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, fără plata de despăgubiri, or Decretul nr. 92/1950 nu poate constitui un titlu valabil pentru stat întrucât dispoziţiile sale contraveneau Constituţiei din 1948, C. civ. - art. 480 - 481, dar şi tratatelor internaţionale la care România era parte, privitoare la proprietate, şi anume Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

Trecerea în proprietatea statului a unui imobil în temeiul actului normativ menţionat este o preluare abuzivă şi care dă dreptul fostului proprietar la restituirea în natură a bunului său ori la restituirea prin măsuri reparatorii în echivalent.

În concluzie, întrucât instanţele anterioare au făcut o greşită aplicare a legii prin nerespectarea priorităţii tratatelor internaţionale faţă de norma internă, recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, admiterea apelului şi schimbarea sentinţei apelată, în sensul admiterii acţiunii în revendicare imobiliară astfel cum a fost formulată.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

Contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel a reţinut corect că prin hotărârea apelată, pronunţată în rejudecarea cauzei, au fost respectate dispoziţiile obligatorii ale deciziei de casare din primul ciclu procesual al cauzei.

Astfel, prin Decizia de casare nr. 116/2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti nu s-a impus instanţei de trimitere să facă analiza fondului cauzei prin compararea titlurilor părţilor, cum greşit pretinde recurentul, criticile în acest sens nefiind fondate.

Prin decizia de casare s-a reţinut că cercetarea fondului litigiului este necesară prin raportare la dispoziţiile Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform cărora nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, sens în care s-a stabilit în sarcina instanţei de trimitere să verifice dacă există împrejurări care fac ca reclamantul să intre în categoria persoanelor exceptate de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau dacă există motive independente de voinţa reclamantului pentru care nu a putut să utilizeze procedura administrativă prealabilă, care prevede termene şi sancţiuni, respectiv dacă reclamantul are un "bun" în sensul Convenţiei. Totodată, s-a arătat în mod expres că o acţiune în revendicare formulată pe calea dreptului comun şi întemeiată exclusiv pe prevederile art. 480 C. civ., care ar fi făcut abstracţie de prevederile Legii nr. 10/2001, nu poate fi admisă, cum în mod corect a reţinut instanţa fondului, faţă de Decizia în interesul legii nr. 33/2008, prin care s-a reafirmat principiul de drept potrivit căruia legea specială primează în raport cu dreptul comun şi s-a subliniat că o acţiune în revendicare poate fi admisă numai dacă reclamantul are un "bun" în sensul Convenţiei.

Prin urmare, conform îndrumărilor obligatorii din decizia de casare, cercetarea fondului litigiului presupunea, raportat la Decizia în interesul legii nr. 33/2008, să se verifice dacă există împrejurări care fac ca reclamantul să intre în categoria persoanelor exceptate de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau dacă există motive independente de voinţa reclamantului pentru care nu a putut să utilizeze procedura administrativă prealabilă, respectiv dacă reclamantul este titularul unui "bun" în sensul Convenţiei. Or, aceste verificări au fost făcute de instanţa de trimitere, care în acest sens a avut în vedere în mod corect atât dispoziţiile Deciziei în interesul legii nr. 33/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cât şi jurisprudenţa actuală a Curţii Europene în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Recurentul nu contestă împrejurarea că nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 şi nici nu invocă existenţa unor piedici obiective în calea formulării notificării în termenul legal. Însă consideră că, indiferent de această împrejurare, respingerea acţiunii sale în revendicare pe motiv că nu a urmat procedura legii speciale ar fi de natură să îi încalce dreptul la respectarea proprietăţii, garantat de dreptul european - art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pe care în mod nelegal instanţa de apel nu l-a aplicat cu prioritate în raport cu Legea internă nr. 10/2001, nerespectând astfel dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie şi ale Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Nici aceste critici nu sunt fondate.

Este adevărat că art. 20 alin. (2) din Constituţia României consacră, în domeniul drepturilor fundamentale ale omului, în cazul neconcordanţei între documentele internaţionale şi dreptul intern, prioritatea normelor internaţionale, cu excepţia situaţiei în care legea română conţine dispoziţii mai favorabile.

De asemenea, prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat cu putere obligatorie pentru instanţe că, "în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice."

În speţă, însă, nu se poate reţine vreun conflict între legea naţională, respectiv Legea nr. 10/2001, şi dreptul european - art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi, ca atare, nici încălcarea textului sus-menţionat din Constituţie sau a Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, ca urmare a neacordării priorităţii dispoziţiilor Convenţiei.

Astfel, pentru a putea invoca prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, respectiv conflictul dintre legea naţională şi dreptul european, reclamantul ar trebui să aibă un "bun" în sensul textului convenţional menţionat.

În ceea ce priveşte aplicarea prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 în materia imobilelor preluate abuziv de statele totalitare comuniste, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-au conturat câteva principii. În primul rând, dispoziţiile Convenţiei Europene nu se aplică decât în măsura în care ingerinţa s-a produs după intrarea în vigoare a Convenţiei pentru statul respectiv. Ca atare, nu se poate reţine aplicabilitatea în speţă a art. 1 din Protocolul nr. 1 în privinţa actului de preluare a imobilului de către stat, întrucât preluarea s-a petrecut înainte de ratificarea Convenţiei de către Statul Român.

În al doilea rând, Convenţia nu garantează dreptul persoanei de a dobândi un bun. Cel care pretinde protecţia Convenţiei trebuie să facă dovada existenţei în patrimoniul său a unui bun actual sau a unei speranţe legitime.

Noţiunea de "bun" are semnificaţie autonomă în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Ea cuprinde nu numai drepturile reale aşa cum sunt ele definite în dreptul nostru intern, dar şi aşa numitele speranţe legitime, cum ar fi speranţa de a obţine o despăgubire. Speranţele legitime trebuie să fie suficient de clar determinate în dreptul intern şi recunoscute fie printr-o hotărâre judecătorească, fie printr-un act administrativ.

În al treilea rând, statul dispune de o largă marjă de apreciere în ceea ce priveşte stabilirea condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituie bunurile de care au fost deposedate.

Statul Român a adoptat Legea nr. 10/2001, prin care a stabilit condiţiile în care se acordă măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Una dintre condiţiile esenţiale pe care persoanele îndreptăţite la restituire trebuie să le respecte pentru a putea beneficia de prevederile acestei legi reparatorii este aceea de a formula notificarea în termenul prevăzut de lege.

Formularea notificării în termenul legal ar fi antrenat mecanismul legii speciale, care recunoaşte dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), ceea ce ar fi făcut să se nască "o speranţă legitimă" în patrimoniul reclamantului, drept ce putea fi apărat prin invocarea art. 1 din Protocolul nr. 1.

În speţă, reclamantul nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 şi nici alte demersuri anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre judecătorească de restituire sau cu un act administrativ prin care să i se recunoască dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), astfel că în mod corect instanţele anterioare au reţinut că acesta nu are un "bun actual" şi nici măcar "o speranţă legitimă" care să atragă incidenţa prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1.

În Hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României, din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22 noiembrie 2010, Curtea Europeană a reţinut că:

"134. (..) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin "o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.

140. (..) existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

141. Curtea constată că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

142. (..) Curtea apreciază că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

143. În speţă, Curtea observă că nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu şi Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (..), deşi toate constată că naţionalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.

144. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.

145. Totuşi, dacă constatarea judiciară a naţionalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea observă că ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanţelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese că condiţiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparaţie, şi anume naţionalizarea ilegală a bunului şi dovada calităţii de moştenitor a fostului proprietar, erau întrunite."

Faţă de aceste statuări ale Curţii Europene, urmează a se constata că, întrucât reclamantului nu i s-a recunoscut, printr-o hotărâre judecătorească anterioară, dreptul la restituirea imobilului solicitat în prezenta cauză, acesta nu beneficiază de un "bun" în sensul Convenţiei şi, ca atare, nu poate invoca protecţia documentului european în favoarea sa.

Prin Hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României, instanţa europeană nu mai acordă simplei constatări a nevalabilităţii titlului statului relevanţa urmărită de reclamant.

Dacă până la pronunţarea hotărârii în cauza Atanasiu, existenţa unei hotărâri judecătoreşti pronunţată pe calea dreptului comun de constatare a nevalabilităţii titlului statului îşi găsea utilitatea, deoarece practica instanţei europene era în sensul că recunoaşterea prin hotărâre judecătorească a nevalabilităţii titlului statului echivalează cu o recunoaştere indirectă şi cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanţilor, care au astfel un "interes patrimonial" protejat de art. 1 Protocolul nr. 1 al Convenţiei (a se vedea în acest sens, cauzele Gingis împotriva României, Hotărârea din 4 noiembrie 2008, publicată în M. Of. nr. 458/02 iulie 2009, Czaran şi Grofcsik împotriva României, Hotărârea din 2 iunie 2009, Reichardt împotriva României, Hotărârea din 13 noiembrie 2008, Popescu şi Dimeca împotriva României, Hotărârea din 9 decembrie 2008), după cauza Atanasiu o astfel de concluzie nu mai este posibilă.

În lipsa notificării şi fără să prezinte argumente convingătoare din punct de vedere juridic, care să explice de ce nu a procedat în sensul celor stipulate prin legea specială pentru recuperarea bunului, reclamantul a pierdut dreptul de a-l obţine prin intermediul acţiunii în revendicare de drept comun.

Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, această soluţie este în acord cu Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în considerentele căreia s-a reţinut că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.

Aşadar, instanţa supremă recunoaşte posibilitatea exercitării unei acţiuni de drept comun pentru restituirea bunurilor preluate de stat în situaţia în care reclamantul dovedeşte existenţa în patrimoniul său a unui "bun", situaţie care nu se regăseşte în speţă, potrivit celor anterior arătate.

Astfel, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acţiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 şi fondată pe dreptul comun, pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un "bun" în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei ori nu poate invoca existenţa unei "speranţe legitime" în legătură cu acesta.

"Simpla speranţă de restituire" (terminologie uzitată în jurisprudenţa Curţii Europene), în absenţa îndeplinirii condiţiilor legale esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului în regimul politic anterior, nu reprezintă o "speranţă legitimă", privită ca "valoare patrimonială" şi, în consecinţă, ca "bun", în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Ca atare, recurentul nu se poate plânge de o atingere a dreptului de proprietate, în condiţiile documentului european, atât timp cât nu demonstrează existenţa lui actuală, criticile pe acest aspect nefiind fondate.

În concluzie, întrucât imobilul litigios intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, iar demersul judiciar al reclamantului se situează în timp după intrarea în vigoare a legii speciale, el se supune dispoziţiilor acestei legi, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, astfel cum s-a statuat cu efect obligatoriu prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Or, în condiţiile în care, datorită nedepunerii notificării cu respectarea prevederilor Legii nr. 10/2001, reclamantul a pierdut însuşi dreptul subiectiv la restituire, nejustificând existenţa unui drept de proprietate actual, a unui "bun" sau cel puţin a unei "speranţe legitime" în patrimoniul său, acţiunea dedusă judecăţii nu putea fi admisă, după cum corect au apreciat şi instanţele anterioare.

Având în vedere considerentele prezentate, în raport de care nu se poate reţine întrunirea cerinţelor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantului, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.L.E. împotriva Deciziei nr. 69A din 20 februarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 noiembrie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 7109/2012. Civil		ICCJ. Decizia nr. 7247/2012. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 7037/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs ICCJ. Decizia nr. 7096/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 7109/2012. Civil ICCJ. Decizia nr. 7247/2012. Civil ICCJ. Decizia nr. 7249/2012. Civil