ICCJ. Decizia nr. 7096/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7096/2012
Dosar nr. 2228/114/2009
Şedinţa din 20 noiembrie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, deliberând, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău la 25 mai 2009, reclamanţii D.N.F., G.F. şi D.C. au formulat contestaţie împotriva Dispoziţiei Primarului municipiului Buzău, din 29 aprilie 2009.
În motivare, contestatorii au arătat că au formulat, în baza Legii nr. 10/2001, notificările nr. 17740/2001, 5850/2004 şi 2852/2004, ultimele două înregistrate iniţial la Prefectura judeţului Buzău, solicitând restituirea în natură a terenului liber de construcţii, precum şi acordarea de despăgubiri în echivalent, conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005, pentru imobilele formate din construcţii şi terenul aferent acestora, situate în mun. Buzău, str. U., fosta str. F.
S-a arătat că imobilul, aparţinând bunicului reclamanţilor, defunctul A.D., a fost naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950, după cum se recunoaşte şi prin dispoziţia contestată.
S-a solicitat restituirea în natură a terenurilor libere aflate pe fosta proprietate a defunctului A.D. şi acordarea de despăgubiri pentru clădirile demolate şi terenul ocupat de construcţii.
Prin Sentinţa civilă nr. 1281 din 1 noiembrie 2010, tribunalul a respins ca neîntemeiată contestaţia.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că imobilul în litigiu a aparţinut bunicului reclamanţilor (D.A.), fiind preluat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950.
Conform notificării transmise sub nr. 621/2001 către Primăria municipiului Buzău, contestatorul D.N.F. a solicitat retrocedarea suprafeţei de 65,46 mp, teren pe care bunicul său l-a avut în proprietate în mun. Buzău, str. R.C. sau F.S., actualmente str. U., iar prin notificarea nr. 1436/2001, contestatorii D.C. şi G.F. au solicitat Prefecturii judeţului Buzău acordarea de despăgubiri pentru imobilul care a fost edificat în mun. Buzău, str. U., proprietar fiind D.A.
Conform notificării nr. 622/2001, comunicată Prefecturii judeţului Buzău, contestatorul D.N.F. a solicitat despăgubiri pentru imobilul pe care l-a deţinut bunicul său, în mun. Buzău, str. R.C., ulterior str. F.S. şi U.; prin cererea înregistrată la Primăria mun. Buzău, sub nr. 19103/2005, a solicitat să i se retrocedeze în natură terenul pe care este amplasat restaurantul M., iar pentru clădirea cu 18 camere, parter, etaj şi dependinţe să îi fie acordate despăgubiri.
Asupra notificărilor transmise de către cei trei reclamanţi pârâtul s-a pronunţat prin Dispoziţia din 29 aprilie 2009, prin care a respins solicitarea cu privire la restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 65,46 mp, din suprafaţa totală de 1.125 mp, situat în mun. Buzău, fosta str. F.S., fosta str. U., reţinându-se că terenul în suprafaţă de 1.125 mp este sistematizat în totalitate, fiind ocupat, conform detaliilor de urbanism legal aprobate, de blocurile de locuinţe P.T.T.R., tronsoanele 1 şi 2, o parte din clădirea SC M. SRL Bucureşti, parcare publică, spaţii verzi, alei pietonale şi reţele tehnico-edilitare aferente, utilităţi publice strict necesare bunei utilizări a blocurilor de locuinţe şi spaţiilor comerciale din zonă.
Prin aceeaşi dispoziţie, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în condiţiile stabilite de legea specială, pentru construcţiile în suprafaţă de 592 mp şi terenul aferent acestora, în suprafaţă de 1.152 mp, contestatorii au fost consideraţi persoane îndreptăţite la acordarea de despăgubiri, iar pentru aducerea la îndeplinire a acestei măsuri, s-a dispus înaintarea documentaţiei la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Tribunalul a reţinut, de asemenea, că, potrivit autorizaţiei de construire din 17 septembrie 1998, emisă de Primăria municipiului Buzău, a fost autorizată executarea lucrărilor de construire şi instalaţii pentru restaurantul M. - amenajări, racord, utilităţi (cu dezafectări) - organizare de şantier, pe terenul situat în mun. Buzău, la intersecţia dintre str. U. (veche şi nouă), în faţa fostului bloc "B.C.".
La baza emiterii autorizaţiei de construire a stat contractul de concesiune din 30 iunie 1998, încheiat între SC M.R. SRL şi Consiliul local al municipiului Buzău, având ca obiect suprafaţa de 1.010 mp.
S-a constatat că prin Sentinţa civilă nr. 700 din 6 august 1998, pronunţată de Tribunalul Buzău, în Dosarul nr. 999/1998, a fost respinsă ca tardivă acţiunea promovată de Prefectura Judeţului Buzău în anularea Hotărârii nr. 62/1998, adoptată de Consiliul local al municipiului Buzău, prin care se aprobase concesionarea terenului necesar edificării restaurantului.
De asemenea, s-a reţinut că, potrivit Hotărârii nr. 53/1998 adoptată de Consiliul local al municipiului Buzău, s-a aprobat planul urbanistic de detaliu din zona "ceas - magazinul L.C.", precum şi concesionarea, pe o durată de 50 de ani, cu plata unei redevenţe anuale, a terenului în suprafaţă de 1.010 mp.
Totodată, potrivit raportului de expertiză tehnică judiciară efectuat, schiţelor de plan anexe, precum şi din completarea la raportul iniţial, a rezultat că terenul care a aparţinut autorului contestatorilor este în suprafaţă de 1.198 mp; construcţia cu restaurantul M. este în suprafaţă de 350 mp; din terenul pretins de către reclamanţi a fi restituit în natură, s-a constatat că 24 mp este ocupată tot de clădirea restaurantului; parcarea şi spaţiile verzi ocupă 326 mp.
Expertul a identificat terenul pretins de către reclamanţi ca fiind în proprietatea Municipiului Buzău (suprafaţa de 350 mp şi care ar fi cuprinsă în contractul de concesiune încheiat cu M.R.), iar suprafaţa de 848 mp se află sub blocul de locuinţe P.T.T.R. şi pe domeniul public aferent trotuarelor şi spaţiilor verzi din jurul blocului.
Faţă de această situaţie de fapt, s-a constatat că, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, prin teren liber, care poate fi restituit în natură, se înţelege nu numai terenul neconstruit sau neafectat de amenajări de utilitate publică, ci şi terenul ce nu face obiectul unor acte juridice de înstrăinare încheiate/întocmite anterior intrării în vigoare a legii speciale de reparaţie. În aceeaşi categorie, pentru identitate de raţiune, trebuie incluse şi contractele care valorifică domeniul public al municipiului, cum este contractul de concesiune.
Terenul solicitat se suprapune cu cel care face contractului de concesiune, astfel încât, nefiind anulat, iar terenul nefiind trecut în domeniul privat, nu poate fi restituit în natură, măsurile reparatorii urmând a fi stabilite în echivalent.
S-a reţinut că, deşi legiuitorul a instituit regula restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv, există şi excepţii de la această regulă, iar în acest sens este art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, conform căruia "în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcţii preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcţii, autorizate, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi, cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent".
În speţă, terenul solicitat este ocupat în totalitate de blocuri, alei pietonale, spaţii verzi, parcare şi restaurant, lucrările au fost efectuate în baza autorizaţiei de construcţie, există un contract pentru punerea în valoare a domeniului public, care este în derulare, lucrările au fost efectuate înainte de apariţia Legii nr. 10/2001, astfel încât prima instanţă a constatat că imobilul nu poate fi restituit în natură.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, arătând că tribunalul a interpretat greşit prevederile Legii nr. 10/2001, incluzând terenul ce a aparţinut autorului acestora, ocupat de o societate privată, în categoria amenajărilor de utilitate publică. De asemenea, în mod greşit s-a apreciat că reclamanţii nu ar putea încheia un contract de închiriere cu compania deţinătoare a restaurantului M.R. şi să încaseze chirie aşa cum intimata-pârâtă încasează redevenţe de la această companie.
Prin Decizia civilă nr. 37 din 17 februarie 2011, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii, motivul pentru care au contestat dispoziţia privind respingerea cererii de restituire în natură.
Sub acest aspect s-a constatat că, raportat la probatoriul administrat în cauză, respectiv proba cu înscrisuri şi expertiza tehnică, făcând aplicarea corectă a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, prima instanţă a apreciat în mod just că terenul în litigiu nu este liber în sensul actului normativ menţionat.
Astfel, potrivit autorizaţiei de construire din 17 septembrie 1998, emisă de Primăria municipiului Buzău, a fost autorizată executarea lucrărilor de construire şi instalaţii pentru restaurantul M. - amenajări, racord, utilităţi (cu dezafectări) - organizare de şantier, pe terenul situat în mun. Buzău, la intersecţia dintre str. U. (veche şi nouă), în faţa fostului bloc "B.C.".
La baza emiterii autorizaţiei de construire a stat contractul de concesiune din 30 iunie 1998, încheiat între SC M.R. SRL şi Consiliul local al Municipiului Buzău, având ca obiect suprafaţa de 1.010 mp, iar prin Sentinţa civilă nr. 700 din 6 august 1998 a Tribunalului Buzău a fost respinsă, ca tardivă, acţiunea în anularea Hotărârii nr. 62/1998, adoptată de Consiliul local al municipiului Buzău, privind concesionarea terenului necesar edificării restaurantului.
De asemenea, potrivit Hotărârii nr. 53/1998 a Consiliului local al municipiului Buzău, s-a aprobat planul urbanistic de detaliu din zona "ceas - magazinul L.C.", precum şi concesionarea, pe o durată de 50 de ani, cu plata unei redevenţe anuale, a terenului în suprafaţă de 1.010 mp, din raportul de expertiză tehnică întocmit în cauză, reieşind că terenul care a aparţinut autorului contestatorilor este în suprafaţă de 1.198 mp, construcţia cu restaurantul M. fiind în suprafaţă de 350 mp; din terenul pretins de către reclamanţi a fi restituit în natură s-a constatat că 24 mp este ocupată tot de clădirea restaurantului, parcarea şi spaţiile verzi ocupând 326 mp.
Totodată, conform expertizei, suprafaţa de 350 mp face obiectul contractului de concesiune încheiat cu M.R., iar alţi 848 mp se află sub blocul de locuinţe P.T.T.R. şi pe domeniul public aferent trotuarelor şi spaţiilor verzi din jurul blocului.
Ca atare, s-a concluzionat că această situaţie de fapt nu permite restituirea în natură.
Astfel, terenul solicitat este ocupat în totalitate de blocuri, alei pietonale, spaţii verzi, parcare şi restaurant, lucrările au fost efectuate în baza autorizaţiei de construcţie, există un contract pentru punerea în valoare a domeniului public, care nu este anulat, pentru un teren care face parte din domeniul public, lucrările au fost efectuate înainte de apariţia Legii nr. 10/2001.
Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamanţi, care au formulat critici sub următoarele aspecte:
- În mod eronat instanţa a interpretat prevederile Legii nr. 10/2001, incluzând terenul ce a aparţinut autorului reclamanţilor în categoria amenajărilor de utilitate publică, deşi este ocupat de o societate privată.
- Instanţa "nu a individualizat şi nu a explicat" faptul că suprafaţa totală ce a aparţinut autorului a fost de 1.198 mp, din care, într-adevăr, se pot restitui în natură doar cei 24 mp ocupaţi de restaurantul privat tip fast food, precum şi cei 30 mp de teren liber pe care s-a amenajat o parcare pentru acest restaurat privat.
De asemenea, au fost înlăturate în mod nejustificat obiecţiunile făcute la raportul de expertiză.
- A fost considerată, în mod greşit, neîntemeiată motivaţia reclamanţilor referitoare la faptul că şi aceştia pot încheia un contract de închiriere cu compania deţinătoare a terenului şi să încaseze chirie.
- În mod eronat s-a reţinut că terenul solicitat este ocupat în totalitate de blocuri, alei pietonale, spaţii verzi, parcare şi restaurant, înlăturându-se, astfel, expertiza efectuată în cauză, care constată existenţa unor suprafeţe libere de construcţii şi, mai ales, constată că pe amplasamentul solicitat de reclamanţi nu există reţele de utilităţi.
- Au susţinut recurenţii că prin Hotărârea-pilot pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maria Atanasiu, Statul a fost obligat să rezolve probleme de legislaţie în materia imobilelor naţionalizate şi că în privinţa posibilităţii restituirii bunului este lipsită de relevanţă existenţa unui contract de concesiune, ca şi soluţia anterioară de respingere a acţiunii în anularea concesionării terenului de către Consiliul local.
- Instanţele n-au clarificat capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru clădirile demolate, neefectuându-se în acest sens nicio expertiză şi "niciun minim de cercetare".
În drept, au fost invocate, de o manieră generică, dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Analizând aspectele deduse judecăţii, în limitele în care pot fi încadrate în motive de nelegalitate, Înalta Curte constată caracterul lor nefondat, potrivit următoarele considerente:
- În primul rând, criticile care vizează elementele de fapt ale pricinii şi evaluarea probelor administrate în cauză nu sunt susceptibile de încadrare în niciunul din motivele de recurs invocate şi nici, în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în alt caz din cele reglementate de art. 304 C. proc. civ.
În acest sens sunt aprecierile recurenţilor în legătură cu obiecţiunile formulate la raportul de expertiză, cu individualizarea terenului.
- În ce priveşte aplicarea legii la situaţia de fapt determinată de instanţele fondului, contrar susţinerii recurenţilor, aceasta s-a făcut în mod corect.
Astfel, constatările de fapt determinate de concluziile rapoartelor de expertiză, coroborate cu conţinutul contractului de concesiune (încheiat în anul 1998, în baza Hotărârii nr. 62/1998 a Consiliului local Buzău), precum şi cu Hotărârea nr. 53/1998 a Consiliului local Buzău (de aprobare a planului urbanistic de detaliu al zonei) au fost în sensul că, din suprafaţa totală de 1.198 mp solicitată spre retrocedare, 350 mp constituie obiect al contractului de concesiune, iar 848 mp se află sub blocul de locuinţe P.T.T.R.
Faţă de această situaţie de fapt, s-a apreciat în mod corect că terenul nu este liber în accepţiunea legii şi că devine incident art. 10 alin. (2), care presupune acordarea măsurilor reparatorii în echivalent.
- Susţinerea recurenţilor, potrivit căreia instanţele ar fi trebuit să le constate dreptul la subrogarea în contractul de concesiune şi la încasarea chiriei pentru restaurant, este neîntemeiată.
Conform dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 10/2001, o asemenea posibilitate de subrogare în drepturile concedentului există în situaţia în care imobilul ce face obiectul contractului de concesiune "este restituit prin procedurile administrative prevăzute de prezenta lege sau prin hotărâre judecătorească".
Aşadar, faptul că terenul a fost concesionat nu reprezintă, în sine, un impediment pentru restituirea în natură (cu subrogarea corespunzătoare în drepturile concedentului), dar pentru aceasta este necesar ca terenul să fie liber de construcţii şi susceptibil de restituire în natură potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
În acest sens, dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 10/2001 reglementând situaţia imobilelor ce fac obiectul unui contract de locaţiune, concesiune, locaţie de gestiune sau asociere în participaţiune, recunosc posibilitatea subrogării persoanei îndreptăţite în drepturile Statului sau ale persoanei juridice deţinătoare, dar cu condiţia ca imobilul respectiv să fie restituibil prin procedurile administrative sau în temeiul hotărârii judecătoreşti.
În speţă însă, situaţia juridică a terenului, grevat de contractul de concesiune, nu-l face apt restituirii în natură.
Aceasta, în condiţiile în care edificarea restaurantului s-a făcut în temeiul unei autorizaţii de construire din anul 1998, eliberată în baza unui contract de concesiune din acelaşi an şi urmare a hotărârii Consiliului local vizând aprobarea planului urbanistic de detaliu.
Rezultă că există construcţii noi autorizate care grevează terenul preluat de la autorul recurenţilor (şi care nu afectează, cum susţin aceştia, doar suprafaţa de 24 mp - cât reprezintă partea din clădire aflată pe teren -, ci şi diferenţa de 326 mp constând în parcare şi spaţii verzi, fiind vorba aşadar de o unitate funcţională în vederea căreia a fost eliberată autorizaţia de construire şi s-a încheiat contractul de concesiune).
De aceea, instanţele fondului au făcut în mod corect aplicarea dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, stabilind îndreptăţirea reclamanţilor la măsuri reparatorii în echivalent.
Susţinerea recurenţilor, în sensul că este lipsită de relevanţă, sub aspectul posibilităţii restituirii bunului în natură, existenţa unui contract de concesiune, ca şi soluţia anterioară a instanţei, de respingere a acţiunii în anularea concesionării terenului de către Consiliul local, nesocoteşte dispoziţiile legale aplicabile în materie, menţionate anterior.
- Tot astfel, referirea pe care o fac recurenţii la Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu împotriva României şi la faptul că Statul Român a fost obligat să rezolve problemele de legislaţie în materia imobilelor preluate abuziv, nu este de natură să susţină vreo critică de nelegalitate.
Instanţa de judecată, care îndeplineşte funcţie jurisdicţională, nu poate rezolva "probleme de legislaţie", ea fiind chemată să facă aplicarea normei de drept (juris dictio) situaţiilor de fapt concrete ce îi sunt deduse judecăţii.
Altminteri, ar însemna să-şi depăşească rolul jurisdicţional şi constituţional, intrând în sfera de activitate a unei alte puteri.
- Este nefondată, de asemenea, critica potrivit căreia instanţele n-ar fi clarificat cererea vizând acordarea de despăgubiri pentru clădirile demolate, "neefectuând nicio expertiză şi nicio cercetare".
Astfel, respingându-se contestaţia, a fost menţinută dispoziţia primarului prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, atât pentru construcţiile în suprafaţă de 592 mp, cât şi pentru terenul de 1.152 mp, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, dispunându-se înaintarea documentaţiei la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Este motivul pentru care în faţa instanţei nu a fost administrată proba cu expertiză pentru determinarea întinderii despăgubirilor, câtă vreme cuantumul acestora se stabileşte într-o etapă ulterioară, de către experţi evaluatori desemnaţi de Comisia Centrală.
De altfel, această critică este dedusă judecăţii de o manieră inadmisibilă, direct în recurs (omisso medio), reclamanţii nepretinzând, prin motivele de apel, că le-ar fi rămas nesoluţionată pretenţia referitoare la construcţiile demolate.
Pentru toate considerentele expuse, se constată că decizia a fost pronunţată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente, criticile fondate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. fiind neîntemeiate.
În privinţa motivelor prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., se constată că indicarea acestora s-a realizat formal, în condiţiile în care recurenţii nu au dezvoltat niciun argument care să poată fi subsumat ipotezelor reglementate de dispoziţiile menţionate.
Pentru toate aceste motive, recursul a fost găsit nefondat şi va fi respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii D.N.F., G.F. şi D.C. împotriva Deciziei nr. 37 din 17 februarie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7037/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 7109/2012. Civil → |
|---|
