ICCJ. Decizia nr. 7109/2012. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7109/2012
Dosar nr. 5961/117/2011
Şedinţa publică din 20 noiembrie 2012
Deliberând asupra recursului de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 14 iulie 2011 pe rolul Tribunalului Cluj, reclamanţii M.L. şi M.E. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Centrală pentru Plata Despăgubirilor, obligarea pârâţilor la plata sumei de 257.400 euro, echivalentul a 1.081.080 RON, la cursul de 4,2 RON/euro, reprezentând contravaloarea despăgubirilor plus dobânzile şi majorări de la data rămânerii definitive a hotărârilor şi până la plata efectivă, pentru imobilul teren din str. B., în suprafaţă de 1.029 mp preluat abuziv de către Statul Român.
Prin Sentinţa civilă nr. 951 din 17 noiembrie 2011 a Tribunalului Cluj, s-a respins, ca inadmisibilă, acţiunea formulată de reclamanţi.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin Dispoziţia din 13 octombrie 2003 a Primarului municipiului Cluj-Napoca s-a dispus respingerea notificării din 27 iunie 2001 formulată de reclamanţii M.L. şi M.E. pentru terenul situat în Cluj-Napoca str. B., pe considerentul că terenul a fost trecut în anexa nr. 39 pentru acordarea de despăgubiri.
Din adresa nr. 12341/1130/IV/I din 18 noiembrie 2010 a Prefectului judeţului Cluj rezultă că dosarul reclamanţilor privind acordarea de despăgubiri în baza legilor fondului funciar pentru terenul în suprafaţă de 1.029 mp a fost transmis Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Din adresele nr. 8127/DFF din 28 octombrie 2010 şi nr. 8770/DFF din 26 noiembrie 2010 ale Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor rezultă că dosarul reclamanţilor a fost înregistrat cu nr. 22472/FFCC/2010.
Raportat la cele menţionate mai sus, chestiunea care se impune a fi analizată de către tribunal este posibilitatea stabilirii în mod direct, nemijlocit de către instanţa de judecată, a cuantumului despăgubirilor la care ar fi îndreptăţiţi reclamanţii.
Tribunalul a considerat că, atât timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat s-a stabilit o lege specială care prevede condiţiile în care persoanele îndreptăţite beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, în conformitate cu principiul specialia generalibus derogant, nu se poate reţine că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate faţă de legea specială.
Pe de altă parte, nu s-a putut susţine nici existenţa unei încălcări a exigenţelor Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, având în vedere că, aşa cum s-a reţinut şi în cauza pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva România, parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană privind dreptul de acces la o instanţă.
Tribunalul a mai constatat că în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (de ex. Decizia nr. 2966 din 31 martie 2011, Decizia nr. 1832 din 2 martie 2011) s-a stabilit că "prevederile speciale care statuează asupra despăgubirilor ce pot fi acordate sunt cele cuprinse în art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi constau în titluri de despăgubire stabilite de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor".
De asemenea, potrivit O.U.G. nr. 81/2007, dacă titlul de despăgubire este emis pentru o sumă de maxim 500.000 RON, titularul acestuia poate solicita conversia în acţiuni emise de Fondul Proprietatea sau acordarea de despăgubiri în numerar (iar când valoarea este mai mare de 500.000 RON se pot solicita exclusiv acţiuni sau titluri de plată, în funcţie de opţiunea titularului).
Considerentul instanţelor potrivit căruia, datorită procedurii greoaie de valorificare a titlurilor de despăgubire şi nefuncţionalităţii Fondului Proprietatea, au fost pronunţate în repetate rânduri condamnări ale Statului Român de către Curtea europeană, nu este în măsură să justifice acordarea altor măsuri reparatorii decât cele prevăzute de lege pentru că în felul acesta nu se asigură înlăturarea deficienţelor de sistem şi eficacitatea reparaţiilor.
Faptul că Fondul Proprietatea nu ar fi funcţional - deşi potrivit jurisprudenţei recente a instanţei de contencios european (de exemplu, cauza Matieş împotriva României din 8 iunie 2010) s-a consemnat că s-au înregistrat evoluţii în ce priveşte funcţionalitatea şi plata sumelor datorate, nu justifică suprimarea unei proceduri legale, cea prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
În timp ce legea prevede proceduri stricte de urmat şi creează fondul din care persoanele îndreptăţite ar trebui să fie îndestulate, o jurisprudenţă creată în afara legii ar încălca în egală măsură exigenţele de previzibilitate pe care le impune Convenţia europeană.
În realitate, invocata nefuncţionalitate a Fondului Proprietatea atrage obligaţia pentru stat de a adopta măsurile adecvate pentru a-l face funcţional, iar nu obligaţia pentru instanţele judecătoreşti de a legifera, punând în locul măsurilor reparatorii legale altele, stabilite pe cale jurisprudenţială, pentru că aceasta ar însemna depăşirea funcţiei jurisdicţionale a instanţei.
În acest sens, în Hotărârea pilot (cauza Maria Atanasiu ş.a. împotriva României) s-a reţinut că "dată fiind acumularea de disfuncţionalităţi ale mecanismului de restituire sau de despăgubire, este imperativ ca statul să ia măsuri cu caracter general, care să poată conduce la realizarea efectivă a dreptului la restituire sau la despăgubire, păstrând un just echilibru între diferitele interese în cauză" (parag. 228); că, este nevoie de o "refacere totală a legislaţiei, care să conducă la reguli de procedură clare şi simplificate" (parag. 235) şi de "implementarea urgentă a unor proceduri simplificate şi eficiente, întemeiate pe măsuri legislative şi pe o practică judiciară şi administrativă coerentă, care să poată menţine un just echilibru între diferitele interese în cauză" (parag. 232).
Or, practica judiciară poate fi coerentă atunci când se întemeiază pe norme de drept a căror aplicare este chemată să o facă şi nu atunci când creează ea norme care pot fi diferite de la o speţă la alta (având în vedere că rolul firesc al legiuitorului este preluat de către judecătorul cauzei) deşi situaţiile sunt comparabile.
În acelaşi timp, în legătură cu lipsa de funcţionalitate imputată Fondului Proprietatea nu trebuie ignorat faptul că începând cu 25 ianuarie 2011 acesta a fost listat la Bursa de Valori Bucureşti.
Mai mult, tribunalul a reţinut că prin Decizia nr. 27/2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile în interesul legii formulate de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, stabilind că acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale şi ale art. 13 din această Convenţie, sunt inadmisibile.
Faţă de cele ce preced, instanţa de fond a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, fiind de prisos să fie analizate celelalte excepţii invocate de pârâţi, precum şi fondul litigiului dedus judecăţii, şi a respins acţiunea reclamanţilor.
Împotriva acestei sentinţe reclamanţii au declarat apel, solicitând modificarea hotărârii atacate, în sensul desfiinţării ei în totalitate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, cu obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Decizia nr. 13/A din data de 16 februarie 2012, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, în prezenta cerere de chemare în judecată formulată direct împotriva pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Centrală pentru Plata Despăgubirilor, pentru obligarea la plata despăgubirilor în sumă de 257.400 euro, reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului preluat abuziv, care nu poate fi restituit în natură, cauza acţiunii, înţeleasă ca scop către care se îndreaptă voinţa celui care reclamă în justiţie, este unică, fiind dată de intenţia reclamanţilor de a obţine despăgubiri într-un alt mecanism decât cel prevăzut de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin invocarea ineficienţei sistemului reparator astfel conceput, sancţionată în mod constant în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Aşadar, în mod corect şi legal tribunalul a statuat că o astfel de acţiune directă, îndreptată împotriva pârâţilor, prin care se solicită despăgubiri băneşti este inadmisibilă şi nu poate fi primită deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant.
Contrar susţinerilor reclamanţilor, în speţă este pe deplin aplicabilă Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-au admis recursurile în interesul legii formulate de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, stabilindu-se că acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale şi ale art. 13 din această Convenţie, sunt inadmisibile.
Faţă de obiectul prezentei acţiuni civile, analiza posibilităţii de a cere despăgubiri în justiţie pe calea dreptului comun, în alte condiţii şi în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, primează analizei calităţii procesuale a statului ori a altei entităţi în astfel de acţiuni.
Raţionamentul este identic cu cel expus de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, unde a fost analizată admisibilitatea acţiunilor în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
În prezenta cauză se analizează posibilitatea pe care o au reclamanţii de a beneficia de despăgubiri în alte condiţii şi în altă procedură decât cea instituită de legea specială, precum şi posibilitatea stabilirii în mod direct, nemijlocit de către instanţa de judecată, a cuantumului despăgubirilor la care aceştia se pretind a fi îndreptăţiţi.
Este aşadar evidentă similitudinea problemei de drept în discuţie cu aceea soluţionată prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, singura deosebire constând în natura măsurii reparatorii solicitate de reclamanţi.
Astfel, prin decizia menţionată s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, şi că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susţine, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.
În ceea ce priveşte concordanţa dintre legea specială şi Convenţia europeană, se constată că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.
Astfel, în Cauza Păduraru împotriva României s-a reţinut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenţiei.
Dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.
Incertitudinea, fie legislativă, administrativă, fie provenind din practicile aplicate de autorităţi este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziţia statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a respecta asigurarea obligaţiilor pozitive ce îi revin.
Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005.
Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanţă Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptăţite şi procedura de stabilire şi acordare a acestora.
Astfel, potrivit art. I pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) şi (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanţei de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.
Cu privire la acest aspect trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ale dreptului de acces la o instanţă, aspect reamintit în Hotărârea-pilot pronunţată în recenta Cauză Maria Atanasiu şi alţii împotriva României (parag. 115).
Prin urmare, exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
De fapt, cauza care a antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, anterior Hotărârii-pilot pronunţate în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, rezidă din faptul că Statul Român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptăţite într-un termen rezonabil, deoarece Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a constatat că soluţiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că Fondul Proprietatea, instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcţional.
Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului după pronunţarea Hotărârii-pilot în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, din moment ce Statul Român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei europene, să ia măsurile care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de faţă, conform principiilor consacrate de Convenţie.
Este important de subliniat că şi în hotărârea-pilot, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că "statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din ţară şi pentru punerea lor în aplicare" şi că "punerea în balanţă a drepturilor în cauză şi a câştigurilor şi pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei şi a sistemului juridic al statului constituie un exerciţiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenţia diverselor autorităţi interne" (parag. 233).
De altfel, chiar dacă, în situaţia în care există o decizie sau dispoziţie administrativă ori o hotărâre judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul la despăgubiri, părţile se pot prevala de existenţa unui "bun", în sensul Convenţiei, garanţiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie trebuie să fie funcţionale în cadrul procedurii de executare a "valorii patrimoniale" astfel stabilite.
Or, mecanismul eficient de protecţie a drepturilor garantate de art. 6 din Convenţie şi de art. 1 din Primul Protocol adiţional, la care se referă Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea-pilot pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient şi previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor şi dispoziţiilor administrative sau a hotărârilor judecătoreşti irevocabile.
În acelaşi sens, în Cauza Flaimbat împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că nu contestă marja de apreciere de care beneficiază statele de a implementa proceduri administrative prealabile accesului concret şi efectiv la o instanţă, că "nu contestă nici eficienţa pe care o poate avea procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, în special pentru stabilirea calităţii de persoană ce poate beneficia de dreptul la despăgubire şi pentru propunerea metodei de despăgubire", dar "executarea deciziei administrative sau judiciare definitive se face tot prin intermediul procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005 şi, prin urmare, prin intermediul Fondului Proprietatea".
Prin Hotărârea-pilot pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat din nou noţiunile de "bun actual" şi "valoare patrimonială" şi a statuat că existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
Prin urmare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dus mai departe raţionamentul în ceea ce priveşte existenţa unui "bun actual" şi a statuat că nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului, ci trebuie să existe şi o dispoziţie în sensul restituirii bunului către reclamant.
Cât priveşte "valoarea patrimonială", Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în hotărârea-pilot că aceasta se bucură de protecţia oferită de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, atunci când "interesul patrimonial" ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionat de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
Şi sub acest aspect Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost mult mai concretă în hotărârea-pilot, subliniind ideea că, pentru a exista o valoare patrimonială, nu este suficient ca legea să consacre un drept de care beneficiază reclamantul, fiind necesar şi ca instituţiile competente potrivit dreptului intern să constate că reclamantul îndeplineşte condiţiile pentru a beneficia de dreptul consacrat prin lege.
În aceste circumstanţe, obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor, motivat de faptul că reclamanţii beneficiază de garanţiile oferite de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, iar procedura instituită de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu garantează plata efectivă a acestora într-un termen rezonabil, nu poate fi primită, din moment ce, la momentul sesizării instanţei, reclamanţii nu au un bun şi nicio creanţă suficient consolidată, de natură a-i face să se prevaleze de o speranţă legitimă, în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, întrucât nu au epuizat procedura specială prevăzută de legile de reparaţie, precum şi căile de atac prevăzute de aceste legi.
Procedura în faţa Fondului Proprietatea este o procedură execuţională, care intervine după ce dreptul este stabilit prin decizia Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor sau hotărârea instanţei, iar rolul statului, în respectarea dispoziţiilor art. 6 din Convenţie şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, este acela de a-şi construi un mecanism apt să asigure în mod eficient şi la timp executarea hotărârilor judecătoreşti prin care se consacră drepturi civile persoanelor fizice, acest rol neputând fi cenzurat pe calea prezentei acţiuni civile prin care reclamanţii tind la schimbarea mecanismului de achitare a despăgubirilor care urmează eventual a fi stabilite.
Împotriva acestei decizii au exercitat calea de atac a recursului reclamanţii M.L. şi M.E., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ. şi solicitând desfiinţarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Primul motiv de nelegalitate este cel care priveşte temeiul legal al acţiunii pe care instanţa de apel îl defineşte ca fiind dreptul comun încălcând în acest fel principiul disponibilităţii, care statuează că reclamantul este cel care potrivit art. 112 C. proc. civ. stabileşte cadrul procesual al acţiunii şi temeiul de drept.
Reclamanţii au arătat că înţeleg să îşi întemeieze acţiunea pe prevederile Legii nr. 10/2001 cu modificările aduse de Legea nr. 247/2005 privind Titlu VII introdus şi care reglementează calea obţinerii sumelor la care au dreptul ca urmare a preluării abuzive a imobilului situat în Cluj-Napoca, str. B., în valoare de 257.400 euro.
Un alt motiv de nelegalitate este încălcarea de către cele două instanţe a prevederilor Legii nr. 10/2001 care fac vorbire de termenele în care autorităţile sunt obligate să emită actele şi să facă plăţile, precum şi modul în care apreciază instanţele momentul rezonabil de soluţionare a plăţii despăgubirilor ce li se cuvin reclamanţilor.
Motivul neplăţii nu este faptul că reclamanţii nu au un bun sau creanţă suficient consolidate, de natură a-i îndreptăţi la o speranţă legitimă în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi că procedura specială nu a fost epuizată, ci faptul că Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Centrală pentru Restituirea Despăgubirilor au încălcat de foarte demult, în mod repetat, termenele prevăzute de Legea nr. 10/2001 modificată, începând cu art. 25 din Legea nr. 10/2001, adică cel de 60 de zile de la depunerea notificării.
Mai mult, instanţele de fond şi de apel trebuiau să observe că legiuitorul a prevăzut şi sancţiuni la art. 33 din Capitolul IV din Legea nr. 10/2001, în cazul nerespectării dispoziţiilor legii, indiferent cine este cel care încalcă aceste prevederi.
Fiind reglementată răspunderea civilă în cadrul legii speciale, apreciază recurenţii că Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Centrală pentru Plata Despăgubirilor pot fi şi trebuie traşi la răspundere şi sunt în speţa de faţă, în culpă civilă delictuală raportat la modul în care au înţeles să finalizeze faza plăţii efective a despăgubirilor.
Acest aspect este un alt motiv de nelegalitate pe care îl invocă recurenţii, raportat la faptul că cele două instanţe tratează această fază de valorificare a drepturilor reclamanţilor ca fiind reglementate de o altă lege decât Legea nr. 10/2001.
Este o singură lege, cu mai multe faze de realizare şi valorificare care cuprind "mecanismul apt să asigure în mod eficient şi la timp a despăgubirilor", iar potrivit Legii nr. 10/2001 şi acest mecanism se supune termenelor şi sancţiunilor legii speciale.
Mai direct, este nelegal ca reclamanţii să nu obţină plata despăgubirilor pentru că acţionarii de la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Centrală a Despăgubirilor nu respectă termenele şi procedurile prevăzute de Titlul VII din lege şi că nu-şi îndeplinesc atribuţiile de serviciu, prelungind în mod nejustificat termenele de plată efectivă a despăgubirilor.
Prevede şi legea sancţiuni şi răspunderi pentru aceştia. Plătiţii fiind din banii cetăţenilor, este total nelegal şi nejustificat ca prin lipsa lor de activitate să aşteptăm ani şi ani să obţinem nişte drepturi, indiferent cât de consolidate sau nu sunt aceste drepturi, ce sunt garantate de Constituţia României şi Legea nr. 10/2001.
Prin acţiunea de faţă, reclamanţii nu doresc să eludeze prevederile Legii nr. 10/2001, ci doresc ca instanţele să oblige, în limitele rezonabile a unor termene de soluţionare şi a respectării egalităţii în faţa legii a reclamanţilor, raportat la autorităţile ce pun în aplicare prevederile ei. Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Centrală a Despăgubirilor să facă plata efectivă a despăgubirilor la are au dreptul reclamanţii.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:
În primul rând, reclamanţii au invocat motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., arătând că instanţa de apel a definit greşit temeiul legal al acţiunii, ca fiind dreptul comun, când reclamanţii au arătat că înţeleg să îşi întemeieze cererea de chemare în judecată pe prevederile Legii nr. 10/2001, cu modificările aduse de Legea nr. 247/2005 - Titlul VII.
Însă, aceste critici nu pot fi încadrate în prevederile legale enunţate, deoarece ipoteza reglementată de pct. 8 al art. 304 se referă la interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, ceea ce a determinat schimbarea naturii sau a înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Aplicarea acestui text de lege se face atunci când instanţa a dat actului juridic dedus judecăţii o altă calificare şi a comis o denaturare a acestuia când, supunându-l interpretării, i-a atribuit un alt înţeles.
În speţă, criticile formulate în baza art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează în realitate o greşită interpretare şi aplicare a legii. Ca urmare, toate susţinerile formulate de reclamanţi în motivarea recursului se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Centrală pentru plata despăgubirilor la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea imobilului situat în Cluj-Napoca, str. B.
Pentru acest imobil, preluat abuziv în timpul regimului comunist, reclamanţii au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, iar prin Dispoziţia din 13 octombrie 2003, a fost respinsă notificarea, cu menţiunea că petenţii au fost trecuţi pe Anexa nr. 39 pentru acordarea de despăgubiri. Totodată, documentaţia pentru plata despăgubirilor a fost transmisă la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor Bucureşti şi Comisia Centrală pentru Plata Despăgubirilor, de unde s-a comunicat reclamanţilor că urmează a se face raportul de evaluare. Însă nu au fost emise deciziile şi nu s-a făcut plata despăgubirilor efective.
Aşadar, problema de drept adusă în discuţie priveşte analizarea posibilităţii pe care o au persoanele îndreptăţite de a beneficia de despăgubiri, în alte condiţii şi în altă procedură decât cea instituită prin legea specială, adoptată în vederea soluţionării situaţiei imobilelor preluate abuziv în perioada 1945 - 1989.
Astfel, în situaţia cererilor formulate direct împotriva Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru obligarea la plata despăgubirilor reprezentând valoarea de circulaţie a imobilelor preluate abuziv care nu pot fi restituite în natură, cauza acţiunii este unică, fiind dată de intenţia celui care reclamă în justiţie, de a obţine despăgubiri într-un alt mecanism decât cel prevăzut de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, invocând ineficienţa sistemului reparator, sancţionată prin mai multe hotărâri ale instanţei europene.
În soluţionarea unor astfel de demersuri judiciare, trebuie stabilit dacă Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, i se poate recunoaşte calitatea procesuală pasivă, respectiv dacă între reclamanţi (ce invocă încălcarea obligaţiilor pozitive ale Statului, sub aspectul protecţiei drepturilor consacrate prin art. 1 al Primului Protocol adiţional) şi pârâtul chemat în judecată, există sau nu un raport juridic din care să rezulte această obligaţie de despăgubire, în afara cadrului legal existent.
Or, din interpretarea dispoziţiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, art. 1 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi a art. 13 din acelaşi act normativ, rezultă neechivoc că părţile raportului juridic creat ca urmare formulării notificării nu pot fi decât persoana ce se consideră îndreptăţită la una din măsurile reparatorii prevăzute de lege - notificatorul - şi entitatea învestită cu soluţionarea cererii de restituire, respectiv de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent.
În speţă, petenţii M.L. şi M.E., respectând procedura prevăzută de legea specială - Legea nr. 10/2001, a învestit cu soluţionarea notificării privind imobilul Primăria municipiului Cluj-Napoca, care a şi emis dispoziţia, comunicând petenţilor că au fost trecuţi pe Anexa nr. 39 pentru acordarea de despăgubiri.
Ca urmare, părţile raportului juridic creat urmare a formulării notificării sunt în cazul de faţă notificatorii M.L. şi M.E. şi unitatea deţinătoare a imobilului, astfel cum este determinată de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, respectiv Primăria municipiului Cluj-Napoca, aceste două entităţi putând avea calitate procesuală în situaţia promovării unui litigiu pe cale judecătorească cu privire la cererea de restituire a imobilului preluat abuziv.
De asemenea, textele mai sus invocate din Legea nr. 247/2005 reglementează sursele de finanţare, cuantumul şi procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, atribuţii date în competenţa exclusivă a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Ca atare, stabilind calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, urmare a recunoaşterii unui alt raport juridic vizând acordarea despăgubirilor, decât cel reglementat prin legea specială, ar însemna că instanţele ar nesocoti prevederile acesteia, suprimând practic procedura instituită de legiuitorul naţional, deşi - cu referire la concordanţa dintre legea specială şi Convenţie - jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a lăsat la latitudinea statelor semnatare, adoptarea măsurilor legislative cuvenite pentru restituirea proprietăţilor preluate abuziv de stat sau acordarea de despăgubiri.
Astfel, s-a decis (a se vedea cauza pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României) că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ale dreptului de acces la o instanţă.
De altfel, această chestiune a fost definitiv tranşată prin Decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a statuat că primirea unor astfel de cereri ar echivala cu deschiderea unei căi paralele legii speciale deja existente, fără nicio garanţie a oferirii remediului cel mai adecvat.
Astfel, se arată, controlul de convenţionalitate al sistemului naţional existent, de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, a fost deja realizat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea pilot pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, care a stabilit în sarcina Statului Român obligaţia de a pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6, parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional.
Faţă de toate considerentele reţinute, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, verificând şi concordanţa dintre legea specială aplicabilă şi Convenţia europeană şi analizând, totodată, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie.
Ca urmare, recursul este nefondat şi urmează a fi respins, în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii M.L. şi M.E. împotriva Deciziei nr. 13/A din data de 16 februarie 2012 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7096/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7228/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
