ICCJ. Decizia nr. 7037/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7037/2012
Dosar nr. 6245/3/2008
Şedinţa publică din 15 noiembrie 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti la data de 30 noiembrie 2006, sub nr. 39845/299/2006, reclamanţii M.M.F. şi M.C.I. au chemat în judecată pe pârâţii SC P. SA şi SC B. SA şi au solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. P.I.B., sector 1, compus din construcţii şi teren în suprafaţă totală de 1.565 mp.
Totodată, au solicitat obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate prevederile art. 480 şi urm. C. civ., precum şi dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Prin Sentinţa civilă nr. 17357 din 13 decembrie 2007, Judecătoria sector 1 Bucureşti, a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti la data de 14 noiembrie 2007, sub nr. 21426/299/2007, reclamanţii M.M.F., M.C.I., S.G.N.A. şi I.M.C. au chemat în judecată pe pârâţii SC P. SA şi SC B. SA şi au solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâţii să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. P.I.B., sector 1, compus din construcţii şi teren în suprafaţa totală de 1.565 mp.
Prin Sentinţa civilă nr. 2699 din 27 februarie 2008 Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
În şedinţa publică de la data de 17 septembrie 2008, Tribunalul a admis excepţia de litispendenţă şi a dispus ataşarea Dosarului nr. 14818/3/2008 la Dosarul nr. 6245/3/2008.
La data de 10 martie 2010, reclamanţii M.M.F. şi M.C.I. au învederat instanţei că, prin contractele de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificate la 21 noiembrie 2007 şi la 18 ianuarie 2008, S.G.N.A. şi I.M.C. au vândut către aceştia drepturile litigioase deduse prezentei judecăţi, astfel încât Tribunalul a apreciat că, în cauză, au calitate de reclamanţi doar reclamanţii M.M.F. şi M.C.I.
Prin Sentinţa civilă nr. 1259 din 6 octombrie 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
În considerentele sentinţei s-a reţinut că, din cuprinsul procesului-verbal nr. x/1940 întocmit de Comisiunea pentru înfiinţarea cărţilor funciare, rezultă că asupra imobilului situat în C.D. şi str. P.I.B., transmis pe cale succesorală de la defunctul L.M., a fost înscris dreptul de proprietate, în cote egale de câte 1/3 în favoarea autorilor reclamanţilor, L.L., L.M. şi L.E.
S-a reţinut că imobilul era compus din teren în suprafaţă de 1.572 mp şi 4 corpuri de case, două corpuri la mijloc, un corp în faţă, având parter cu şapte camere, dependinţe, etaj cu şapte camere şi dependinţe şi un altul, în spate, compus din parter cu atelier şi etaj.
Potrivit actelor de stare civilă şi a certificatelor de moştenitor aflate la dosarul cauzei, succesiunea defunctei L.L., decedată la data de 10 octombrie 1965 a fost culeasă de L.E., în calitate de fiu (certificat de moştenitor din 17 iulie 2001 emis de B.N.P. B.N.), succesiunea acestuia din urmă revenind soţiei supravieţuitoare L.I. (certificat de moştenitor din 17 iulie 2001 emis de B.N.P. B.N.).
Ca urmare a decesului lui L.I., masa succesorală rămasă de pe urma acesteia a revenit în cote egale, reclamanţilor M.C.I. şi M.M.F., în calitate de fii ai defunctei, astfel cum rezultă din cuprinsul certificatului de moştenitor din 17 iulie 2001 emis de B.N.P. B.N.
Cota de 1/3 din dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, care a aparţinut lui L.M., cel de al doilea fiu al autorului comun, a fost culeasă, ca urmare a dezbaterilor succesorale succesive, consemnate în cuprinsul certificatelor de moştenitor, de reclamantul S.G.N.A. şi intervenientul I.M.C.
Cum potrivit vânzărilor de drepturi litigioase ce au avut loc ca urmare a perfectării contractelor de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificate la 21 noiembrie 2007 şi la 18 ianuarie 2008, S.G.N.A. şi I.M.C. au transmis drepturile litigioase deduse prezentei judecăţi către reclamanţii M.C.I. şi M.M.F., Tribunalul a constatat că în patrimoniul acestora din urmă a intrat întregul drept de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Coroborând menţiunile extrasului din Tabelul imobilelor naţionalizate în Bucureşti conform Decretului nr. 92/1950 cu situaţia juridică, prima instanţă a constatat, faţă de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, că imobilul situat în Bucureşti, str. P.I.B. a trecut în proprietatea statului în mod abuziv, în temeiul actului normativ menţionat, odată cu imobilul situat în C.D., ce a aparţinut de asemenea, autorului comun, L.M.
Din considerentele Sentinţei civile nr. 365 din 10 martie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prima instanţă a reţinut că reclamanţii au formulat notificarea din 9 august 2001 prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului construcţie şi teren situat în Bucureşti, str. I.B., sector 1, însă nu a fost făcută vreo dovadă a soluţiei dată asupra acesteia.
Potrivit concluziilor raportului de expertiză tehnică în specialitatea topografie, întocmită de expert B.G., tribunalul a reţinut că terenul în litigiu are o suprafaţă de 1.573 mp şi că acesta se suprapune cu proprietatea reclamanţilor identificată în planul topografic la nivelul anului 1940 la adresa din C.D., în prezent deţinută de pârâtele SC B. SA şi SC P. SA, conform certificatelor de atestare a dreptului de proprietate privată din 3 august 1995 şi din 26 ianuarie 1994 emise de Ministerul Industriilor. În ceea ce priveşte construcţiile revendicate, acestea au fost identificate conform raportului de expertiză tehnică întocmit de expert B.M.
Tribunalul a constatat că reclamanţii au întemeiat cererea dedusă judecăţii pe prevederile art. 480 C. civ., împrejurare faţă de care a considerat că solicitarea acestora nu poate fi analizată decât în acord cu întreaga reglementare în materie şi având în vedere şi Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, obligatorie pentru instanţe, potrivit prevederilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
În acest sens, Tribunalul a avut în vedere că potrivit principiului general de drept, specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, însă cu amendamentul, că instanţa sesizată cu soluţionarea unei cereri în revendicare fundamentată pe dreptul comun, este ţinută să verifice, dacă această din urmă lege specială este în concordanţă cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă securitatea raporturilor juridice ori un alt drept de proprietate sunt afectate.
În cauza dedusă judecăţii, acest din urmă criteriu se opune lipsirii pârâţilor de dreptul lor de proprietate
Reclamanţii au formulat notificare în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 prin care au cerut restituirea în natură a imobilului construcţie şi teren situat în Bucureşti, str. P I.B., sector 1. Alegând prin aceasta calea legii speciale, urmează ca soluţionarea cererii lor să se facă conform procedurii reglementată de aceasta, potrivit principiului electa una via non datur recursus ad alteram.
Pe de altă parte, reclamanţii nu au solicitat desfiinţarea celor două titluri de proprietate invocate de pârâte, împrejurare ce conduce la concluzia că dreptul de proprietate al pârâtelor s-a consolidat şi că acestea deţin un bun, o speranţă legitimă de a păstra bunul, în sensul avut în vedere de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Lipsa acestui demers din partea reclamanţilor conduce la concluzia că aceştia nu se pot prevala de existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi nici a unei speranţe legitime sub aspectul redobândirii proprietăţii asupra imobilului, pârâţii fiind singurii care deţin un bun în sensul avut în vedere normele europene.
A fost înlăturat argumentul invocat de reclamanţi referitor la faptul că instanţa ar trebui să stabilească dacă bunul preluat abuziv de stat putea deveni proprietate pârâtelor, potrivit regimului juridic în vigoare la data dobândiri, faţă de împrejurarea că, în cadrul acţiunii în revendicare, compararea titlurilor aflate în conflict nu implică o cenzurare a valabilităţii unuia dintre ele, în acest scop partea având la îndemână o altă cale procedurală, respectiv aceea a constatării nulităţii.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii M.M.F. şi M.C.I., iar prin Decizia nr. 607A din 20 iunie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul declarat, ca nefondat.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Tribunalul a analizat corect situaţia de fapt dedusă judecăţii şi a aplicat în conformitate cu jurisprudenţa internă şi cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului dispoziţiile legale în materie, reţinând corect că reclamanţii nu au un bun conform art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi că acţiunea în revendicare de drept comun este neîntemeiată, singura speranţă legitimă a reclamanţilor fiind reprezentată de Legea nr. 10/2001, pe care aceştia au şi accesat-o.
În cauza Atanasiu şi alţii, pronunţată la 12 octombrie 2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, cu putere obligatorie pentru instanţele naţionale, că un reclamant nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se raportează la bunurile sale în sensul acestei dispoziţii. Noţiunea de "bunuri" poate acoperi atât "bunurile actuale", cât şi valorile patrimoniale, inclusiv creanţele în virtutea cărora un reclamant poate pretinde să aibă cel puţin "speranţa legitimă" de a se bucura efectiv de un drept de proprietate.
Existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane fiinţează manifest fără nicio îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, jurisdicţiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii, au decis în mod expres restituirea bunului.
În acest context, refuzul administraţiei de a se supune acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor.
În prezenta cauză, reclamanţii nu se pot prevala de un bun actual în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, aceştia nefăcând nicio dovadă că au acţionat în justiţie anterior datei introducerii acţiunii - 2006/2007 - şi că deţin o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să le fie recunoscută calitatea de proprietari, iar în dispozitiv să existe obligaţia de restituire a imobilului în litigiu.
Tribunalul a interpretat corect dispoziţiile legale atât în raport cu legislaţia Convenţiei Europene a Drepturilor Omului cât şi cu Legea nr. 10/2001 şi cu Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie, concluzionând corect că nu se poate realiza în cauză o analiză comparativă a drepturilor de proprietate, exclusiv prin raportare la normele dreptului comun, ori a Legii nr. 213/1998 (ce cuprindea o normă tranzitorie, până la apariţia Legii nr. 10/2001).
Prin neaccesarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, în sensul prevăzut de art. 45, intimata are un titlu preferabil în cadrul acţiunii în revendicare, câtă vreme chiar Curtea Europeană în decizia Atanasiu a arătat că simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării se subordonează îndeplinirii de către partea interesată, a cerinţelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi a epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi.
Sub acest aspect, practica românească este unitară în sensul că nesoluţionarea în termen a notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 reprezintă un răspuns negativ care poate fi atacat în instanţă (Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie).
În consecinţă, reclamanţii-apelanţi au posibilitatea unui recurs efectiv în faţa instanţelor naţionale pentru soluţionarea notificării şi valorificării dreptului lor de proprietate în procedura specială.
Nici argumentele potrivit cărora Fondul Proprietatea nu funcţionează într-un mod echivalent cu atribuirea efectivă a unei compensaţii iar acţiunea în revendicare de drept comun este singura modalitate de redobândire a dreptului de proprietate, nu pot fi primite.
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului citată de către reclamanţi datează dintr-o perioadă anterioară cauzei pilot Atanasiu, cauză care prin considerentele sale a reamintit practica sa anterioară, aducând însă o serie de precizări neechivoce asupra unor noţiuni ca: bun, speranţă legitimă, aplicabilitate a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, dreptul statelor contractante, etc.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat şi motivat recurs reclamanţii M.M.F. şi M.C.I.
Prin motivele de recurs, se formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Reclamanţii deţin cel puţin o speranţă legitimă de dobândire a imobilului în litigiu deoarece prima instanţa a reţinut că imobilul a fost preluat de stat fără titlu, ceea ce echivalează cu o ingerinţă în dreptul de proprietate, în conformitate cu Protocol nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin stabilirea faptului că singura speranţă legitimă a reclamanţilor este legată de procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a încălcat dreptul reclamanţilor de acces la instanţă garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, cu toate că apreciază că acţiunea în revendicare nu este inadmisibilă, instanţa de apel consideră că nu pot fi analizate pe fond, comparativ, drepturile de proprietate ce se opun, încălcând astfel considerentele reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maria Atanasiu contra României, potrivit cărora, respingerea acţiunii în revendicare, în baza dreptului comun, cu motivarea că reclamantele trebuiau să urmeze procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, aduce atingere substanţei dreptului de acces la instanţă.
În al doilea rând, interpretarea dată de instanţa de apel dispoziţiilor rezultate din Hotărârea Maria Atanasiu sunt contrare Protocolului nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Instanţele confruntate cu acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, pentru a evita riscul de a pronunţa hotărâri contrare Curţii Europene a Drepturilor Omului, trebuie să cerceteze, prin raportare la situaţia specifică a fiecărei cauze, cel puţin două chestiuni: dacă procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001 este una eficientă, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene, şi dacă reclamantul are fie un bun actual, fie o speranţă legitimă de a dobândi un bun, în sensul aceleiaşi jurisprudenţe.
Sub primul aspect, caracterul eficient al procedurii speciale trebuie examinat de instanţa naţională în funcţie de starea legislaţiei şi a practicilor administrative de la momentul pronunţării hotărârii. Sub acest aspect, Curtea Europeană a reţinut că procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu este eficientă, raportat la două elemente: absenţa despăgubirilor şi incertitudinea cu privire la data la care ar urma să fie plătite şi cuantumul acestora.
Sub cel de-al doilea aspect, reclamantul poate invoca fie un bun actual (când are o hotărâre ce recunoaşte caracterul nelegal al naţionalizării), fie o speranţă legitimă (în măsura în care există constatări făcute de instanţe sau de administraţie cu privire la calitatea de moştenitor, legalitatea naţionalizării sau dreptul de a primi despăgubiri).
Prin Dispoziţia din 18 iulie 2005 a Primarului Municipiului Bucureşti emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, s-a dispus restituirea către reclamanţi a unei părţi din imobil, mai puţin apartamentele cumpărate în temeiul Legii nr. 112/1995, reţinându-se totodată caracterul nelegal al naţionalizării imobilului şi calitatea reclamanţilor M.M.F. şi M.C.I. de persoane îndreptăţite la restituirea imobilului.
Pentru imobilul situat în str. I.B. (partea din spate), Primăria a trimis dosarele de notificare către SC B. SA şi SC P. SA, acestea nefiind soluţionate până în acest moment.
În plus, instanţa de apel a reţinut faptul că imobilul a fost preluat de stat în mod nelegal, acest aspect, coroborat cu cel prezentat anterior, conducând la concluzia că reclamanţii au cel puţin o speranţă legitimă de dobândire a bunului în condiţiile în care nu există o procedura efectivă şi eficientă care să asigure repararea prejudiciului cauzat de ingerinţa în dreptul lor de proprietate.
Se mai arată că, în mod greşit instanţa de apel a reţinut că reclamanţii nu au un "bun" în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului deoarece nu au fost anulate cele două certificate de atestare a dreptului de proprietate.
Recurenţii invocă în acest sens jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în raport cu care, confirmarea dreptului de proprietate a fostului proprietar este considerată realizată, chiar dacă nevalabilitatea titlului statului sau a preluării este constatată doar prin considerentele hotărârii judecătoreşti rămase definitive, şi chiar dacă confirmarea dreptului de proprietate a fostului proprietar nu fusese realizată încă la momentul introducerii acţiunii în revendicare.
În consecinţă, întrucât prima instanţa a reţinut în considerentele hotărârii că imobilul a fost preluat în mod abuziv de Statul Român, rezultă că instanţa de apel a apreciat eronat că reclamanţii nu au un "bun" în accepţiunea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Este îndeplinită şi condiţia existenţei unei "ingerinţe" a statului în dreptul de proprietate, fapt care constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
Curtea Europeană a recunoscut libertatea Statului Român de a reglementa condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea convenţiei, inclusiv sub aspectul alegerii modalităţii concrete, neimpunându-se vreo obligaţie în sensul restituirii bunurilor.
Cu toate acestea, în măsura în care se adoptă o anumită soluţie de despăgubire a foştilor proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară şi coerentă pentru a permite, pe cât posibil, evitarea insecurităţii juridice şi a incertitudinii - fie legislativă, administrativă ori judiciară - pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluţii.
Instanţa de contencios european a analizat constant dispoziţiile Legii nr. 10/2001, inclusiv în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, apreciind că această lege nu funcţionează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedaţi de imobilele lor naţionalizate, şi că aceasta lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, datorită unei absente prelungite a despăgubirii, proporţionalitatea referindu-se nu doar la cuantumul despăgubirii, ci şi la momentul acordării acesteia.
Faptul că certificatele de atestare a dreptului de proprietate nu au fost anulate, nu dă preferabilitate acestora faţă de titlul de proprietate al reclamanţilor, care provine de la adevăratul proprietar.
Eventuala condiţionare a succesului unei acţiuni în revendicare de anularea titlului de proprietate al intimaţilor-pârâţi ar trebui prevăzută expres de lege, acestea fiind de strictă aplicare şi interpretare.
Cum însă nu există nicio dispoziţie legală în vigoare în materia revendicării care să stabilească un regim derogatoriu de la dreptul comun pentru imobilele preluate abuziv de stat, regim derogatoriu prin care să se condiţioneze admisibilitatea acţiunii în revendicare de anularea titlului subdobânditorului, o astfel de interpretare nu are niciun temei legal.
Mai mult, din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, reţinerea unei astfel de condiţionări care operează numai pentru proprietarii de imobile naţionalizate şi nu pentru oricare dintre titularii unui drept de proprietate imobiliară, reprezintă o încălcare atât a art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cât şi o ingerinţă în dreptul de proprietate al proprietarilor imobilelor naţionalizate.
Nu este îndeplinită nici cerinţa unui just echilibru. Reţinerea în sarcina unei persoane a obligaţiei de a suporta consecinţele încălcării legii de către terţe părţi (mai ales când una dintre acestea este Statul) nu poate fi considerată decât o sarcină injustă şi excesivă.
Faptul că reclamanţii au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 nu afectează dreptul lor de a obţine restituirea bunului în natură, prin intermediul unei proceduri judiciare de drept comun, în condiţiile în care notificarea transmisă Primăriei Municipiului Bucureşti nu a fost soluţionată nici până în prezent.
Reclamanţii susţin că, atâta timp cât ambele părţi deţin titluri scrise privind dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, iar titlurile provin de la autori diferiţi, se impune compararea drepturilor autorilor de la care provin cele două titluri şi argumentează de ce este preferabil titlul autorului lor.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:
Este necontestată în cauză împrejurarea că imobilul în litigiu a aparţinut autorilor reclamanţilor şi că a intrat în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950.
În temeiul Legii nr. 10/2001, reclamanţii au formulat notificarea din 9 august 2001 prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului.
Prin Dispoziţia din 18 iulie 2005, Primarul Municipiului Bucureşti a dispus restituirea către reclamanţi a unei părţi din imobil, mai puţin a apartamentelor vândute chiriaşilor în temeiul Legii nr. 112/1995. Pentru partea din imobil deţinută de SC B. SA şi SC P. SA, Primăria Municipiului Bucureşti a înaintat notificarea acestor entităţi în considerarea calităţii lor de unităţi deţinătoare.
În anul 2006, respectiv 2007, reclamanţii au formulat prezentele acţiuni în revendicare, întemeiate pe dispoziţiile de drept comun în materie - art. 480 şi urm. C.civ - prin care au solicitat obligarea celor două unităţi deţinătoare - SC B- SA şi SC P- SA - să le lase în deplină proprietate şi posesie partea din imobil pe care o deţin.
Prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, Înalta Curte a analizat problema existenţei unei opţiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă, Legea nr. 10/2001, şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume C. civ.
S-a concluzionat că opinia unor instanţe, în sensul că o astfel de opţiune există pentru că nu este exclusă şi că acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanşat în termenul legal o atare procedură ori care, deşi au urmat-o, nu au obţinut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 din C. civ., este greşită, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală - specialia generalibus derogant - şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
S-a reţinut în decizia pronunţată de secţiile unite ale Înaltei Curţi că, atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Totodată, s-a argumentat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios.
În consecinţă, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 din C. civ.
Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Prin urmare, printr-o decizie pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, admiţând recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, au stabilit în privinţa concursului dintre legea specială şi legea generală că acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
Aşa cum rezultă din considerentele anterior expuse ale acestei decizii în interesul legii, Legea nr. 10/2001 are, în privinţa imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, caracterul unei legi speciale, care, după intrarea sa în vigoare, exclude posibilitatea promovării unor acţiuni întemeiate pe normele de drept comun prin care se urmăreşte restituirea bunurilor ce cad în sfera sa de reglementare.
Faţă de prevederile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept judecate în procedura recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, hotărârea instanţei de apel este legală.
Împrejurarea că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26), actul normativ asigurând astfel o jurisdicţie deplină.
În plus, prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, s-a recunoscut competenţa instanţelor de judecată de a soluţiona pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi notificarea persoanei pretins îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
În consecinţă, aşa cum s-a reţinut şi în considerentele Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, întrucât persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se adoptă în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiţie.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, acele critici prin care recurenţii susţin că formularea notificării în temeiul Legii nr. 10/2001 nu afectează dreptul lor de a obţine restituirea bunului în natură, prin intermediul unei proceduri judiciare de drept comun, în condiţiile în care notificarea transmisă Primăriei Municipiului Bucureşti nu a fost soluţionată până în prezent.
Este adevărat că, prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, s-a stabilit că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. S-a decis că această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
În analiza recursului în interesul legii cu care a fost sesizată şi în limitele acestei sesizări, Înalta Curte a avut în vedere ipoteze în care, ulterior preluării bunului de către stat, acesta a fost înstrăinat unui terţ dobânditor, ambele părţi prevalându-se de existenţa unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
În cauză însă, reclamanta nu se poate prevala de existenţa unui "bun" în accepţiunea dată de normele convenţionale şi de jurisprudenţa instanţei europene acestei noţiuni.
Aceasta deoarece, în jurisprudenţa actuală a Curţii Europene a intervenit o schimbare în ceea ce priveşte interpretarea atribuită noţiunii de "bun" în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În practica anterioară a instanţei europene, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar nedefinitivă, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil anterior anului 1989, era calificată ca o privare nejustificată de proprietate. Această privare de proprietate era apreciată ca fiind incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, din cauza imposibilităţii exercitării de către proprietari a dreptului lor de proprietate asupra bunurilor vândute de stat unor terţi coroborată şi a lipsei unei despăgubiri la valoarea de piaţă a bunului.
Raportat la această practică, invocată de recurenţi prin motivele de recurs, simpla recunoaştere, în cauza de faţă a caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat, în temeiul Decretului nr. 92/1950, era suficientă pentru a constata existenţa unui "bun actual" în patrimoniul reclamanţilor.
Însă, prin Hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României, Curtea Europeană a reţinut că existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu doar dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului (parag. 140 şi 143).
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului asupra imobilului, poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv a dreptului de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia declanşării procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (parag. 141 - 143).
Prin urmare, câtă vreme reclamanţii nu beneficiază de o hotărâre definitivă şi executorie prin care să le fi fost recunoscută calitatea de proprietari ai bunului în litigiu şi care să cuprindă dispoziţia expresă de restituire a imobilului, ei nu este titularii unui bun în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, ci doar ai unui drept de creanţă, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi care urmează a fi valorificate în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Dreptul de creanţă valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001 a fost recunoscut de instanţa europeană prin hotărârea pilot, independent de nefuncţionalitatea Fondului Proprietatea, aspect care, în jurisprudenţa anterioară a Curţii Europene reprezenta un element esenţial în recunoaşterea dreptului la restituirea imobilului.
Hotărârea pilot pronunţată de Curtea Europeană nu poate fi ignorată de instanţele naţionale, aplicarea acestei decizii în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie fiind obligatorie.
Prin urmare, constatând că reclamanţii nu deţin un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană şi că, din acest motiv ei nu pot obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, fără a putea beneficia de un drept de restituire care să-i îndreptăţească la redobândirea posesiei, Înalta Curte apreciază că este inutilă verificarea existenţei unui bun în patrimoniul pârâţilor, compararea titlurilor de proprietate şi, pe cale de consecinţă, analiza criticilor formulate prin motivele de recurs sub aceste aspecte.
Faţă de considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi vor fi obligaţi la 4.000 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC B. SA.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii M.M.F. şi M.C.I. împotriva Deciziei civile nr. 607A din 20 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurenţii-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.000 RON către intimata-pârâtă SC B. SA.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7036/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 7096/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
