ICCJ. Decizia nr. 7388/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7388/2012
Dosar nr. 10/36/2002
Şedinţa publică din 29 noiembrie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:
1. Hotărârea instanţei de apel
Prin Decizia civilă nr. 15/C din 23 ianuarie 2012, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a respins excepţia autorităţii lucrului judecat, invocată de intimata pârâtă S.C. M.C. S.A.
A admis apelul declarat de apelanţii reclamanţi C.C., C.I.A., C.N.S., T.C.M. şi T.R.C. împotriva Sentinţei civile nr. 704 din 1 noiembrie 2001 pronunţată de Tribunalul Constanţa. A schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis acţiunea fată de S.C. M.C. S.A. şi a obligat pârâta să lase reclamanţilor, în deplină proprietate şi liniştită posesie, spaţiul comercial (subsol şi parter) deţinut de societatea pârâtă din imobilul situat în Constanţa, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză S.T.
A menţinut restul dispoziţiilor hotărârii apelate şi a obligat-o pe pârâtă la 2.800 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, cât priveşte autoritatea de lucru judecat, faptul că, pentru a opera, această excepţie dirimantă trebuie să se fundamenteze pe existenţa unui litigiu anterior, soluţionat irevocabil în legătură cu pretenţii identice dintre aceleaşi părţi, însă în cauză această cerinţă nu este îndeplinită.
În speţă, prin acţiunea promovată la 9 august 2002 şi înregistrată iniţial sub nr. X/2002 la Judecătoria Constanţa, reclamanţii au solicitat în contradictoriu cu F.P.S. şi S.C. M.C. S.A., în temeiul art. 46 din Legea nr. 10/2001, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni din 12 aprilie 1996, pe motiv că fusese depusă o cerere de restituire în natură a imobilului conform Legii nr. 112/1995.
La termenul din 28 octombrie 2002, în faţa Judecătoriei Constanţa (şi mai înainte de declinarea competenţei de către această instanţă la Tribunalul Constanţa, urmare calificării litigiului ca fiind comercial), reclamanţii depun o precizare a obiectului acţiunii, cerând în acelaşi cadru de reglementare al art. 46 din Legea nr. 10/2001 obligarea pârâţilor nou introduşi în cauză - Consiliul Local şi Municipiul Constanţa - la restituirea în natură a imobilului. Argumentul adus prin această completare a cererii de chemare în judecată a fost acela că, în măsura în care s-ar admite acţiunea în nulitatea privatizării, părţile ar fi repuse în situaţia anterioară, iar bunul s-ar reîntoarce în patrimoniul municipiului Constanţa, fiind deci susceptibil a fi restituit în natură către reclamanţi.
Soluţionată ca litigiu comercial, cauza a fost trimisă spre rejudecare la Tribunalul Constanţa, conform Deciziei nr. 9370/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, care a admis recursul reclamanţilor şi a constatat că în fapt acţiunea a avut un obiect complex, urmărindu-se atât lipsirea de efecte juridice a actelor de privatizare care au avut impact asupra acestui imobil, cât şi, prin cerere subsecventă, obligarea pârâţilor autorităţi locale la restituirea în natură a bunului.
Înalta Curte a arătat că, în aceste circumstanţe, prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001 indică faptul că nulitatea actelor de înstrăinare a imobilelor, ce cade sub incidenţa acestei legi speciale, constituie o chestiune a cărei soluţie poate avea o înrâurire covârşitoare asupra procedurii de restituire, precum şi că ambele pretenţii - fondate fiind pe norma legii speciale de reparaţie - sunt de competenţa secţiei civile a tribunalului.
În aceste condiţii s-a pronunţat în rejudecare Sentinţa civilă nr. 1575/2008 a Tribunalului Constanţa, care a respins acţiunea, soluţie menţinută prin Decizia 304/C/2009 a Curţii de Apel Constanţa, devenită irevocabilă prin Decizia nr. 5873/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, care a respins recursul reclamanţilor.
S.C. M.C. S.A. nu se poate apăra prin excepţia autorităţii de lucru judecat în cadrul acţiunii în revendicare reluate după soluţionarea irevocabilă a acţiunii vizând nulitatea actelor de privatizare, câtă vreme cererea subsecventă din Dosarul 205/118/2008 nu s-a referit şi la obligarea societăţii la restituirea în natură a imobilului, ci doar a autorităţilor locale. Pe de altă parte, astfel cum s-a arătat şi prin decizia de recurs, în apel nu s-a criticat efectiv nesoluţionarea cererilor referitoare la repunerea în situaţia anterioară şi restituirea în natură a bunului, din moment ce s-a recunoscut caracterul subsidiar al acestei dezlegări faţă de petitul principal, iar acesta din urmă a fost respins.
Cât priveşte fondul litigiului, prima instanţă a reţinut greşit că în situaţia autoarei M.F. (căsătorită Ţ.) operează prezumţia neîncadrării sale în sfera de aplicare a art. I din Decretul nr. 92/1950, câtă vreme înscrisurile depuse la fond atestă fără echivoc că a lucrat ca profesor de matematică şi în perioada de aplicare a actului normativ. În acest fel, s-a ignorat că revenea pârâţilor sarcina probei contrare, a întrunirii condiţiilor de aplicare a art. I din Decretul nr. 92/1950, pentru a se prezuma preluarea cu titlu valabil a bunului de către stat.
În egală măsură, instanţa de fond a ignorat declaraţia martorului N.I., care a arătat că numitul C. N. a fost iniţial angajat la un patron, iar după 1946 a lucrat la o întreprindere de stat în construcţii, după care a fost ridicat de la domiciliu şi trimis doi ani la Canal, ca deţinut politic; prin urmare, la data aplicării Decretului nr. 92/1950, pârâţilor le revenea obligaţia de a proba că autorul reclamanţilor C. se încadra în sfera marilor industriaşi, exploatatori de imobile, bancheri, moşieri etc, pe care la acel moment statul a înţeles să-i deposedeze de bunuri.
O asemenea probă nu a fost făcută, iar prin declaraţia martorei S.M. se atestă că, până la arestarea pe motive politice, autorul apelanţilor C. ţinea contabilitatea la diverşi negustori, iar după eliberarea de la Canal acesta a muncit în Moldova, ca simplu lucrător.
În aceste condiţii, este greşită aserţiunea reţinută de tribunal, în sensul că nu s-au conturat aspecte lămuritoare privind activitatea numitului C.N. în perioada de aplicare a Decretului nr. 92/1950, iar profesia numitei M.T. a fost derulată cu intermitente.
Această soluţie intră în contradicţie cu dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/1998 şi care recunoaşte foştilor proprietari sau succesorilor acestora să le revendice pe cele preluate de stat fără un titlu valabil.
Statul nu se poate legitima ca titular al dreptului de proprietate asupra acestui bun în temeiul unui titlu valabil, în sensul unei corecte aplicări a dispoziţiilor art. I din Decretul nr. 92/1950. Cum o asemenea statuare în fapt şi în drept, privitoare la valabilitatea titlului statului, nu a fost dispusă prin hotărâre judecătorească irevocabilă până la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, care include în sfera preluărilor abuzive pe cele efectuate în temeiul actului de naţionalizare, se va stabili că apelanţii reclamanţi şi-au dovedit în speţă calitatea de titulari ai dreptului de proprietate asupra bunului în litigiu, opunând un titlu deţinătorului bunului la data promovării acţiunii.
Sentinţa civilă nr. 2022/2007 a Tribunalului Constanţa, definitivă conform Deciziei nr. 90/C/2008 a Curţii de Apel Constanţa şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 8222/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a prilejuit restituirea parţială a imobilului conform procesului-verbal din 27 mai 2011, a stabilit că bunul intră în sfera de aplicare a art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, fiind preluat abuziv prin efectul Decretului nr. 92/1950.
Societatea comercială nu poate invoca dobândirea valabilă a proprietăţii asupra bunului, prin transmiterea atributelor dreptului real de la stat într-una dintre modalităţile legale, câtă vreme s-a constatat în cauză că titlul starului a fost creat prin preluare abuzivă, contrară însăşi normei în temeiul căreia a acţionat.
Societatea intimată nu se poate prevala de un drept de proprietate dobândit printr-un act juridic valabil şi apărat conform art. 1 din Protocolul I al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, care să se opună adevăratului proprietar ca produs al bunei credinţe a subdobânditorului cu titlu oneros şi al erorii comune şi invincibile asupra titlului statului.
Această concluzie se fundamentează pe aspectele care relevă - conform înscrisurilor din dosarul ataşat, pe baza cărora s-a pronunţat Decizia civilă nr. 5873 din 8 iulie 2011 a I.C.C.J. - modul cum a ajuns acest imobil să fie evidenţiat în patrimoniul societar şi deopotrivă în capitalul social al S.C. M.C. S.A. Astfel, după preluarea imobilului de stat pe temeiul Decretului nr. 92/1950, dreptul de administrare asupra acestuia a fost transmis către fosta Organizaţie Comercială Locală (O.C.L.) A. Constanţa şi ulterior transferat la întreprinderea de Locuinţe şi Localuri (I.L.L.) Constanţa, Sfatul Popular al Oraşului dispunând prin decizia din 29 iulie 1964 asupra transferului dreptului de administrare şi a obligaţiilor legate de evidenţa operativă.
Prin Decizia nr. X/1991 a Consiliului Judeţean Constanţa s-a dispus transmiterea dreptului de administrare a unor imobile (între care şi cel din Bd.T., respectiv a parterului ocupat ca spaţiu comercial - lista anexă a deciziei) de la Regia Autonomă "C.U." Constanţa la S.C. R.O. S.A., începând cu 1 februarie 1991.
S.C. R.O. şi-a schimbat denumirea în S.C. M.C. S.A. în luna martie 1992, conform menţiunilor din registrul comerţului şi a figurat ulterior cu aceste imobile în proprietate, deopotrivă ca active patrimoniale, dar şi cu reflectare valorică regăsită în capitalul social).
Preluarea fără titlu valabil în patrimoniul statului, darea lui ulterioară în administrarea unor unităţi economice tutelate de stat, iar după 22 decembrie 1989, în administrarea unei regii autonome create prin reorganizarea fostei unităţi de stat conform Legii nr. 15/1990, nu poate justifica intrarea legală a bunului în patrimoniul societăţii create, la rândul său, cu aport la capitalul social adus de statul acţionar.
Din acest punct de vedere, nu are relevanţă împrejurarea că imobilul se află în prezent în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, câtă vreme modalitatea de apropriere a imobilului în litigiu de către persoana juridică a implicat intervenţia statului (direct sau prin F.P.S.).
În compararea titlurilor părţilor nu se poate susţine că imobilul în litigiu nu poate fi retrocedat apelanţilor reclamanţi, pentru că ar fi intrat într-o modalitate reglementată prin lege în patrimoniul unei persoane juridice private, S.C. M.C. S.A. neavând în cauză un titlu preferabil.
Nu este reală apărarea intimatei potrivit cu care prin dezlegarea în drept dată în Dosarul civil nr. 208/118/2008 s-ar fi validat definitiv şi retroactiv calitatea sa de proprietar asupra imobilului, pentru că procesul având ca obiect nulitatea actelor de privatizare nu a analizat niciodată legalitatea modului în care a intrat acest bun în patrimoniul societăţii, ci, în acord cu principiul disponibilităţii, doar respectarea cerinţelor legale în contextul dat de Legea nr. 58/1991 şi Legea nr. 55/1995.
2. Recursul
2.1. Motive
Pârâta S.C. M.C. S.A. a declarat recurs prin care, după o prezentare a evoluţiei procesului în etapele procesuale anterioare, a formulat următoarele critici:
Instanţa de apel, neputând ignora nici dreptul de apărare al părţilor, care se circumscrie unei noi interpretări a valabilităţii titlului statului prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, a H.G. nr. 11/1997, a H.G. nr. 20/1996 şi a Legii nr. 10/2001 nu mai are altă posibilitate, pentru a nu încălca dispoziţiile art. 292 C. proc. civ., decât să procedeze la anularea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, astfel încât părţile să poată să-şi facă apărări în legătură cu actele normative nou apărute după pronunţarea sentinţei.
Nu mai era nevoie ca instanţa de fond să analizeze titlul cu care S.C. M.C. S.A. deţine imobilul, câtă vreme prin hotărâre a fost validată preluarea făcută de către stat. Instanţa de apel trebuia să anuleze sentinţa şi să trimită cauza spre rejudecare, pentru ca instanţa de fond să se pronunţe şi asupra apărărilor făcute de către pârâtă în legătură cu dobândirea în proprietate, cu bună-credinţă, a bunului revendicat.
Această chestiune a fost ridicată în faţa instanţei de apel însă prin hotărâre nu a fost abordată.
Greşit a fost respinsă excepţia autorităţii de lucru judecat prin raportare la Sentinţa civilă nr. 1575/2008 pronunţată de Tribunalul Constanţa, prin care cererea de restituire în natură a imobilului a fost respinsă ca nefondată.
Instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la apărările formulate de S.C. M.C. S.A. în legătură cu legalitatea titlului său de proprietate asupra imobilului, opozabil reclamanţilor, reţinând că societatea ar fi doar administratorul bunului. În operaţiunea de comparare a titlurilor, instanţa avea obligaţia să analizeze şi titlul de proprietate al pârâtei.
Societatea este privatizată integral, iar imobilul în litigiu face parte din patrimoniul societăţii, fiind proprietatea acesteia.
Litigiul anterior finalizat prin respingerea acţiunii având ca obiect anularea actelor de preluare a imobilului în patrimoniul societăţii reprezintă un element de identificare a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, în privinţa legalităţii deţinerii imobilului.
2.2. Analiza recursului
Recursul este întemeiat în sensul următoarelor considerente:
Cererea de chemare în judecată are ca obiect revendicarea imobilului situat în Constanţa, compus din teren în suprafaţă de 530 mp şi construcţie.
Între părţi a mai avut loc un proces, vizând constatarea nulităţii absolute a Contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. X/1996, finalizat irevocabil prin Decizia nr. 5873 din 8 iulie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală. Acţiunea formulată de către reclamanţii C.C., C.I.A., C.N.S., T.C.M. şi T.R.C. în contradictoriu cu Fondul Proprietăţii de Stat şi S.C. M.C. S.A. a fost respinsă reţinându-se, în esenţă, că art. 45 din Legea nr. 10/2001 nu sancţionează cu nulitatea orice operaţiune juridică a detentorului bunului, ci numai actele juridice de înstrăinare făcute de acesta, inclusiv cele din cadrul procesului de privatizare, având ca obiect material imobile ce cad sub incidenţa acestei legi. Or, contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni atacat în cauză nu face parte din actele de înstrăinare la care se referă art. 45 din Legea nr. 10/2001, neputând fi lovit de nulitate decât prin prisma nerespectării cerinţelor impuse de legile privatizării, Legea nr. 58/1991 şi Legea nr. 55/1995, întrucât privatizarea societăţii prin înstrăinarea pachetului de acţiuni are ca efect modificarea componenţei acţionariatului, iar nu şi modificarea activului patrimonial al societăţii.
Pe cale de consecinţă, titlul pârâtei asupra imobilului în litigiu nu a fost desfiinţat.
În aceste condiţii, reţinând că atât reclamanţii, cât şi pârâta au un titlu, instanţa de apel a considerat în mod corect - într-o devoluţiune impusă de cererile formulate de către apelanţi pe tot parcursul judecării apelului -, că se impune compararea acestor titluri.
În urma acestei comparări se va determina că este mai caracterizat şi, deci, preferabil, titlul care conferă celui care îl invocă un "bun".
Pentru aprecierea existenţei unui "bun" în patrimoniul reclamanţilor sau al pârâtei trebuie avută în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, inclusiv cea dezvoltată în cauzele împotriva României, în care s-a explicitat conţinutul noţiunii, ca vizând atât un "bun actual", cât şi o "speranţă legitimă" de valorificare a dreptului de proprietate.
În jurisprudenţa Curţii s-a produs o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce priveşte conţinutul noţiunii de "bun".
Astfel, în hotărârea pilot pronunţată în 12 octombrie 2010 în cauza Măria Athanasiu şi alţii împotriva României, se arată că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar al persoanei în discuţie, ci s-a şi dispus expres restituirea bunului (parag. 140 şi 143).
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (parag. 141,142 şi 143).
Reclamanţii, de la a căror autoare imobilul a fost preluat în mod abuziv, de vreme ce nu-i erau aplicabile dispoziţiile art. I din Decretul nr. 92/1950, nu au o hotărâre judecătorească prin care să li se fi recunoscut calitatea de proprietari ai imobilului în litigiu şi să se fi dispus restituirea bunului. Astfel, prin Sentinţa civilă nr. 2022 din 15 noiembrie 2007, rămasă irevocabilă prin respingerea apelurilor şi recursurilor promovate de către pârâţi, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a admis acţiunea formulată de către reclamanţii C.C., C.I.A., C.N.S., Ţ.C.M. şi Ţ.R.C. şi i-a obligat pe pârâţii municipiul Constanţa, prin primar, Consiliul local Constanţa şi Primarul municipiului Constanţa să restituie reclamanţilor imobilul situat în Constanţa, compus din teren în suprafaţă de 530 mp şi construcţie - parter situată în partea din spate a imobilului alipit corpului principal, cu intrare din str. T.V. şi corp de construcţie parter, situat în partea din spate a imobilului cu ieşire de pe B-dul T. Acţiunea promovată de către reclamanţi nu a vizat şi imobilul din prezentul litigiu.
Pe de altă parte, acţiunea prin care s-a urmărit anularea titlului pârâtei a fost respinsă, astfel încât, în aceste condiţii, titlul său s-a consolidat, iar dreptul pe care acesta îl constată poate să fie opus oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte stabileşte că reclamanţii nu au un drept la restituire care să-i îndreptăţească la redobândirea posesiei imobilului în litigiu, astfel încât criticile formulate prin motivele de recurs întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea pilot menţionată existând la data judecării apelului.
Decizia recurată va fi însă modificată numai în parte, soluţia de respingere a excepţiei autorităţii de lucru judecat fiind legală, câtă vreme nici obiectul, şi nici cauza din prezentul litigiu, respectiv cele din procesul finalizat prin Decizia civilă nr. 5873/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, nu sunt aceleaşi. În procesul anterior, pretenţiile reclamanţilor au constat în anularea contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. X/1996, iar temeiul juridic al cererii l-a reprezentat contractul, precum şi art. 45 din Legea nr. 10/2001; în prezentul litigiu pretenţiile reclamanţilor vizează recunoaşterea calităţii lor de proprietari şi obligarea pârâtei să le predea posesia imobilului, iar temeiul juridic al cererii îl constituie titlul de proprietate al reclamanţilor întemeiat pe art. 480 C. civ.
În temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul pârâtei va fi admis şi hotărârea atacată va fi modificată în parte, în sensul reţinut prin dispozitiv.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta S.C. M.C. S.A. împotriva Deciziei nr. 15C din 23 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă şi în consecinţă:
Modifică în parte decizia în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanţii C.C., C.I.A., C.N.S., Ţ.C.M. şi Ţ.R.C. împotriva Sentinţei civile nr. 704 din 1 noiembrie 2001 pronunţată de Tribunalul Constanţa.
Păstrează celelalte dispoziţii ale deciziei privitoare la respingerea excepţiei autorităţii lucrului judecat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7213/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7280/2012. Civil. Strămutare. Fond → |
|---|
