ICCJ. Decizia nr. 7428/2012. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7428/2012
Dosar nr. 7178/2/2009
Şedinţa publică din 19 decembrie 2012
Asupra cauzei constată următoarele:
Prin decizia nr. 481 din 30 iulie 2003, SC A. SA a respins notificarea înregistrată din 20 iulie 2001, formulată de B.M.D., astfel cum a aceasta a fost completată la 30 ianuarie 2003, 17 martie 2003, 2 aprilie 2003, 29 aprilie 2003 şi 18 iunie 2003 şi a statuat, în temeiul art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, că petenta trebuie să se adreseze A.P.A.P.S. Bucureşti pentru a obţine măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul notificat.
În motivarea deciziei s-a reţinut că SC A. SA este o societate comercială privatizată integral din anul 1993, că aceasta este titulara dreptului de proprietate asupra întregului teren în suprafaţă de 13.726 m.p., situat în Bucureşti, conform menţiunilor certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis de Ministerul Industriilor, că acest teren este afectat de construcţii (ateliere de producţie, magazii, etc.) în care se desfăşoară neîntrerupt activitatea fabricii, complet modernizată şi reutilată de către actualul proprietar L.B.V. (Olanda), care deţine 97% din capitalul social, 3% aparţinând altor acţionari persoane fizice şi private, cu precizarea că la adresa mai sus indicată se află şi sediul societăţii.
Prin cererea înregistrată la data de 12 august 2003, reclamanta B.D.M. a cerut anularea deciziei menţionate şi obligarea pârâtei SC A. SA să îi restituie în natură imobilul compus din suprafaţa de 6.770 m.p. teren şi construcţii, situat în municipiul Bucureşti, str. Ş.V., invocând incidenţa prevederilor art. 2, pct. 2 din Legea nr. 10/2001.
În motivarea cererii, reclamanta a susţinut că imobilul a fost preluat de statul român fără un titlu valabil din patrimoniul autorului său A.D. şi este deţinut nelegal de pârâtă, raportului juridic dedus judecăţii nefiindu-i aplicabile prevederile art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel cum s-a reţinut prin decizia contestată.
Reclamanta a susţinut, referitor la teren, că titlul invocat de pârâtă, anume certificatului emis de Ministerul Industriilor, nu este de natură să îi ateste dobândirea valabilă a dreptului de proprietate, acest certificat fiind emis doar în vederea privatizării societății, iar referitor la construcţii, că atâta timp cât nu a probat că ar fi fost privatizate cu respectarea legii, pârâta nu poate invoca un drept valabil de proprietate asupra acestora, caz în care este îndreptăţită la restituirea în natură a acestor imobile.
Prin sentinţa civilă nr. 761 din 19 decembrie 2003, Tribunalul Bucureşti, secţia a V –a civilă, a respins, ca neîntemeiată, cererea.
În motivarea sentinţei, instanța a reţinut că deposedarea autorului reclamantei de imobilul în litigiu nu s-a realizat de statul român, ci de Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice (pe viitor, U.R.S.S.), imobilul fiind considerat activ german şi preluat de statul sovietic ca despăgubire de război, în baza celor statuate la Conferinţa de la Postdam.
În fundamentarea concluziei menţionate, instanţa a reţinut că imobilul în litigiu a fost proprietatea Întreprinderii A. Bucureşti, că, potrivit menţiunilor deciziei directorului Casei de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice (pe viitor, C.A.S.B.I.), publicată în M. Of. nr. 128/08.06.1945, această întreprindere a fost încadrată în prevederile Legii nr. 91/1945 şi, mai apoi, a intrat sub incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 182/1946 (fabrica fiind indicată în Anexa 1, pct. 1), acte normative în baza cărora activele germane care, potrivit Convenţiei de la Potsdam au trecut în proprietatea U.R.S.S., au fost inventariate de statul român şi predate instituţiilor împuternicite de Guvernul U.R.S.S., indicate de Comisia Aliată de Control din România.
Instanţa a mai reţinut că reclamanta nu a probat împrejurările în baza cărora imobilul în litigiu a reintrat ulterior în proprietatea statului român, motiv pentru care se prezumă că acesta a fost abandonat de către U.R.S.S, situaţie în care, în temeiul dispoziţiilor art. 477 şi 646 C. civ., a intrat în proprietatea statului român, ca bun vacant şi fără stăpân.
Instanţa a statuat, totodată, că indiferent de momentul deposedării, data desfăşurării Convenţiei de la Postdam, 12 septembrie 1944, ori data preluării efective de către U.R.S.S., imobilul în litigiu nu cade în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, caz în care raportului juridic dedus judecăţii nu îi sunt aplicabile prevederile art. art. 2 raportat la art. 1 din Legea nr. 10/2001, invocate de reclamantă drept temei de drept al pretenţiei de retrocedare.
Instanţa a reţinut, totodată, că raportului juridic dedus judecăţii nu îi sunt aplicabile nici prevederile art. 20 din Legea nr. 10/2001 invocate de reclamantă, în cauză nefiind probat că, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, statul român ar fi fost acţionar majoritar al societăţii pârâte sau, după caz, minoritar dar având un pachet de acţiuni a cărui valoare să fie mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului în litigiu.
Cât priveşte apărarea reclamantei, potrivit căreia privatizarea societăţii pârâte s-ar fi realizat cu nerespectarea prevederilor legale, instanţa a reţinut că nu poate fi verificată pe cale incidentală în procesul pendinte, ci, doar pe cale separată, în cadrul procedurii prevăzute de dispoziţiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Prin decizia civilă nr. 279/A/18 mai 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi litigii de muncă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă, pentru aceleaşi considerente reţinute şi de prima instanță.
Instanţa de apel a mai reţinut şi că nu poate primi apărarea reclamantei, potrivit căreia deposedarea autorului său A.D. de imobilul în litigiu s-ar fi realizat de statul român, cât timp nu a probat că statul sovietic ar fi restituit autorului său imobilul la sfârşitul războiului, pentru ca, ulterior, acesta să fie preluat abuziv de statul român.
Prin decizia civilă nr. 5974 din 16 iunie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală a admis recursul declarat de reclamantă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În motivarea deciziei, instanţa a reţinut că situaţia juridică a imobilului în litigiu nu a fost pe deplin clarificată, respectiv că, astfel cum aceasta este evidenţiată prin probatoriile administrate, nu fundamentează concluzia reținută instanţele de fond, potrivit căreia imobilul în litigiu ar fi fost preluat de statul sovietic înainte de 6 martie 1945 şi că acesta nu a făcut obiectul şi al unei preluări abuzive din partea statului român, în sensul dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001.
Anume, instanţa de recurs a reţinut că, în fapt, includerea Întreprinderii A. în lista anexă a deciziei emise de Directorul C.A.S.B.I. în temeiul prevederilor art. 2 din Legea din 1945, adoptată în aplicarea prevederilor Convenţiei de la Postdam, privitoare la preluarea, cu titlu de despăgubire de război, a bunurilor aparţinând statelor inamice şi resortisanţilor acestora, marchează doar trecerea bunului în administrarea şi supravegherea C.A.S.B.I, iar dispoziţiile Decretului - Lege nr. 182/1946 se referă la predarea către U.R.S.S. a bunurilor preluate în administrare şi supraveghere identificate de C.A.S.B.I.
Instanţa de recurs a observat că la data de 23 august 1944 a fost repusă în vigoare Constituţia din 1923, ale cărei dispoziţii garantau proprietatea privată şi permiteau exproprierea numai pentru o utilitate publică, cu o justă şi prealabilă despăgubire, caz în care apreciază că se impunea a se examina valabilitatea actului de preluare a imobilului în litigiu de Uniunea Sovietică şi, mai apoi, a se analiza în ce măsură statul român, a cărui intrare în posesie, ulterioară datei de 6 martie 1945 este un fapt de necontestat, l-a preluat ca bun abandonat de un proprietar sau, dimpotrivă, ca bun abandonat de un posesor nelegitim.
Anume, instanţa de recurs a statuat că se impunea a se verifica dacă preluarea de către statul român a imobilului în litigiu după data de 6 martie 1945 viza un imobil care, în realitate, nu ieşise din patrimoniul autorului reclamantei, respectiv, dacă a fost vorba de o preluare fără un titlu valabil de către statul român a imobilului în litigiu, întrucât, în acest caz, cu privire la raportul juridic dedus judecăţii ar fi atrasă incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
În situaţia reţinerii de către instanţa de trimitere a incidenţei prevederilor Legii nr. 10/2001, instanţa de recurs a statuat că nu are a examina aplicabilitatea prevederilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cum greşit s-a procedat în primul ciclu procesual, ci aplicabilitatea prevederilor art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în forma în care aceasta era în vigoare la data soluţionării notificării, respectiv, în forma avută atât la data soluţionării notificării, cât şi la data judecării acţiunii în primă instanţă şi în faza apelului, dispoziţie aplicabilă tocmai societăţilor comerciale privatizate.
Aceasta, întrucât, cum însăşi societatea pârâtă a subliniat în mod constant pe parcursul judecării cauzei, privatizarea sa s-a încheiat înainte de intrarea în vigoare a legii reparatorii speciale, astfel încât dispoziţiile art. 20 alin. (1) din această lege nu pot constitui temeiul unei soluţii de restituire în natură.
În acest context al analizei, instanţa de recurs a reţinut şi că existenţa certificatului de atestare a dreptului de proprietate nu atestă apartenenţa imobilului la patrimoniul societăţii pârâte de o manieră ce nu ar putea fi cenzurată decât pe calea acţiunii în nulitate cu regim special, pusă la dispoziţie de legea reparatorie art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în forma sa actuală, relevanţa sa juridică depinzând de existenţa unui titlu valabil al statului român de preluare a imobilului, privit ca autor al societăţii comerciale rezultate din reorganizarea, în temeiul Legii nr. 15/1990, a fostei întreprinderi de stat.
Această concluzie a fost fundamentată şi pe faptul că în cauza pendinte nu s-a dovedit modalitatea în care pârâta, societate comercială integral privatizată aşa cum a susţinut constant, a dobândit ea însăşi dreptul de proprietate asupra terenului de 16.502 m.p. înscris în certificat, întrucât deşi au fost invocate dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 15/1990 nu s-a probat şi titlul în baza căruia fosta Întreprindere A. deţinea respectivul teren la data intrării în vigoare a legii şi nici modalitatea în care s-a realizat privatizarea sa integrală.
Totodată, instanţa de recurs a statuat că, în măsura în care rejudecarea fondului, în cadrul apelului, ar reclama pronunţarea unei soluţii de restituire în natură a imobilului solicitat prin notificare, instanţa de trimitere urmează să procedeze la identificarea imobilului în litigiu, teren şi construcţii, pentru ca, pe această premisă să se verifice posibilitatea şi a unei restituiri efective în raport cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Prin decizia civilă nr. 12A/26 mai 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă.
În motivarea deciziei, instanţa a reţinut, în esenţă, că raportului juridic dedus judecăţii nu îi sunt aplicabile prevederile art. 1 din Legea nr. 10/2001, întrucât, potrivit probatoriului administrat, preluarea imobilului în litigiu din patrimoniul autorului reclamantei s-a făcut de statul sovietic, la data de 12 septembrie 1944, care nu l-a mai restituit ulterior, caz în care nu a existat o deposedare abuzivă a autorului reclamantei de către statul român.
Instanţa a reţinut, totodată, că raportului juridic dedus judecăţii nu îi sunt aplicabile prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cu menţiunea că certificatul de atestare a dreptului de proprietate de care se prevalează pârâtă SC A. SA, face dovada deplină, până la proba contrarie, a dreptului său de proprietate cu privire la terenul în litigiu, dobândit în temeiul Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, încă de la intrarea în vigoare a acestui act normativ.
Instanţa de apel a reţinut, totodată, ca fiind nefondate criticile reclamantei referitoare la nerespectarea de către pârâtă a procedurii de privatizare reglementată prin dispoziţiile Legii nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, însuşindu-şi argumentele primei instanţe care, la rândul ei, a apreciat că aceste critici puteau face, eventual, obiectul unei acţiuni prin care să se tindă la anularea titlul pe care îl opune pârâta, ele neputând fi valorificate pe calea unei contestaţii întemeiată pe dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, în limitele căreia instanţa are a se pronunţa, cu respectarea principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil.
Instanţa de apel a reţinut şi constatările evidenţiate în rapoartele de expertiză întocmite în cauză, privind imobilele situate în str. Ş.V., deţinute de S.C. A. – S.A. şi anume, raportul de expertiză tehnică judiciară privind construcţiile, întocmit de d-na expert Ş.V. şi raportul de expertiză tehnică judiciară privind terenul, întocmit de dl. expert G.C.
Prin decizia civilă nr. 4234 din 8 iulie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală a respins, ca nefondată, excepţia lipsei calităţii de reprezentant invocată de pârâta S.C. A. S.A, a admis recursul declarat de reclamantă, a casat decizia şi a trimis cauza, spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
În motivarea hotărârii s-a reţinut că instanţa de trimitere nu a respectat îndrumările date prin decizia anterioară de casare, relative la necesitatea de a se stabili în ce mod a dobândit U.R.S.S. dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, respectiv, relative la necesitatea analizării valabilităţii actului de predare către statul sovietic, analiză esenţială pentru a se cerceta, ulterior, în ce măsură statul român, a cărui intrare în posesia imobilului în litigiu ulterioară datei de 6 martie 1945 este un fapt necontestat, a preluat un bun abandonat de un proprietar sau, dimpotrivă, un bun abandonat de un posesor nelegitim.
S-a reţinut, totodată, că instanţa de trimitere nu a respectat nici îndrumările relative la necesitatea stabilirii modalităţii, datei şi procedurii în care pârâta a devenit societate integral privatizată, relevante din punctul de vedere al analizei incidenţei prevederilor art. 20 alin. (1) şi (27) alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în funcţie de distincţiile detaliate în decizia de casare.
Instanţa de recurs a reţinut, de asemenea, ca fiind contrare îndrumărilor date prin decizia de casare, argumentele reţinute de instanţa de trimitere în fundamentarea concluziilor relative la efectele juridice ale certificatului de atestare a dreptului de proprietate invocat de pârâtă, anume faptul că acesta ar face dovada deplină, până la proba contrarie, a dreptului de proprietate dobândit de pârâtă în temeiul Legii nr. 15/1990, respectiv faptul că valabilitatea sa nu poate fi cenzurată decât pe calea prevăzută de art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Aşa fiind, constatând că instanţa de trimitere nu s-a conformat obligaţiilor statuate prin decizia de casare, în raport de prevederile art. 304 pct. 5 şi art. 315 C. proc. civ., instanţa de recurs a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
În rejudecare, la dosarul cauzei s-au depus în copie, următoarele înscrisuri: adresa din 3 octombrie 2011 a A.V.A.S., adresa din 05 septembrie 2011 a Ministerului Afacerilor Externe şi Acordul privind vânzarea către Republica Populară Română a părţii sovietice de participare în 8 (opt) societăţi româno-sovietice.
Prin decizia civilă nr. 121 din 20 decembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, cu opinie majoritară, a admis apelul declarat de reclamantă şi a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte cererea şi a anulat decizia nr. 481 din 30 iulie 2003 emisă de pârâta SC A. SA parţial, sub aspectul neacordării de compensații băneşti, menţinând dispoziţia de respingere a cererii de restituire în natură a imobilului.
În motivarea hotărârii, instanţa a reţinut că la data de 23 august 1944 erau în vigoare prevederile Constituţiei din 1923 care garantau, prin dispoziţiile art. 17 alin. (3) şi art. 137 alin. (3), proprietatea privată, permiţând exproprierea numai pentru utilitate publică, cu o justă şi prealabilă despăgubire, în acelaşi sens fiind prevederile art. 481 C. civ.
În raport de aceste dispoziţii legale, instanţa a reţinut că imobilul în litigiu a fost preluat de către U.R.S.S. în mod abuziv, întrucât preluarea s-a realizat fără plata unei juste şi prealabile despăgubiri către proprietarul imobilului, cu menţiunea că dispoziţiile Conferinţei de la Potsdam, ca izvor de drept internaţional public, pe plan intern nu puteau fi derogatorii de la cele ale Constituţiei României.
În argumentarea concluziei reţinute, instanţa a reţinut, în fapt, că, potrivit probatoriului administrat în cauză, rezultă că imobilul în litigiu s-a aflat în perioada 12 septembrie 1944 – 1 ianuarie 1947 în administrarea şi controlul C.A.S.B.I. pentru ca, ulterior, potrivit menţiunilor raportului din 24 septembrie 1949 a Comisiei de Lichidare a C.A.S.B.I., să se întocmească procesele-verbale de primire-predare între partea română şi partea sovietică, în baza cărora imobilul a fost preluat efectiv de U.R.S.S.
Instanţa a constatat, totodată, că, ulterior, imobilul a făcut obiectul unei convenţii de revânzare intervenită între statul sovietic şi statul român, respectiv a Acordului încheiat la data de 31 martie 1954 privind vânzarea către Republica Populară Română a părţii sovietice de participare în 8 (opt) societăţi româno-sovietice, întreprinderi printre care este enumerată şi Fabrica „A.”, imobilul reintrând astfel în proprietatea statului român.
Cum însă, în cauză, nu s-a făcut dovada că pentru acest imobil autorul reclamantei ar fi fost despăgubit la momentul deposedării, condiţie impusă de prevederile Constituţiei din 1923, instanţa de apel a apreciat că raportului juridic dedus judecăţii îi sunt incidente prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001.
Cât priveşte dispoziţia de respingere a notificării contestată în cauză, instanţa de apel a reţinut că a fost emisă de pârâtă cu respectarea prevederilor art. 20 din Legea nr. 10/2001, întrucât nu s-a probat condiţia relativă la valoarea acţiunilor sau părţilor sociale deţinute de stat, anume ca aceasta să fie mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută.
Instanţa a apreciat că această dispoziţie a fost emisă cu încălcarea prevederilor art. 24 alin. (1) din lege, în forma avută în vedere la data emiterii, potrivit cărora în cazul imposibilităţii restituirii în natură, deţinătorul imobilului trebuie ca, în termenul prevăzut de prevederile art. 23 alin. (1) din lege, să facă o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.
În motivarea soluţiei de respingere a solicitării de restituire în natură a imobilului, instanţa de apel a reţinut şi împrejurarea că reclamanta nu deţine un bun, în accepţiunea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, iar criticile sale privind nelegalitatea actelor de privatizare încheiate de pârâtă nu au fost probate.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta, invocând incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum şi pârâta, invocând incidenţa prevederilor art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ.
Pârâta a declarat recurs şi împotriva încheierii de şedinţă din data de 29 noiembrie 2011, invocând incidenţa prevederilor art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, reclamanta a susţinut că, în cauză, au fost interpretate şi aplicate greşit prevederile Legii nr. 10/2001, cu consecinţa respingerii eronate a cererii de restituire în natură a imobilului în litigiu, pentru care s-a statuat că a fost preluat în mod abuziv din patrimoniul autorului său.
În fundamentarea acestei critici, reclamanta susţine că raportului juridic dedus judecăţii nu îi erau aplicabile prevederile art. 20 din Legea nr. 10/2001 (întrucât pârâta avea acţionariat integral privat încă de la momentul intrării în vigoare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 iar raţionamentul prin analogie folosit nu era permis cât timp prin dispoziţiile art. 2 alin. (2) din lege nu se oferă o soluţie explicită pentru imobilele preluate fără titlu valabil, ceea ce constituie un vid legislativ, respectiv, nu era adecvat, cât timp premisele de raţiune sunt diferite, în sensul că dispoziţiile art. 20 se referă la imobilele preluate abuziv, în timp ce imobilul în litigiu este preluat fără titlu valabil).
Reclamanta susţine că, dimpotrivă, raportului juridic dedus judecăţii îi erau aplicabile prevederile art. 27, normă de drept ignorată de instanţa de apel precum şi dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cu privire la aplicarea căreia are un drept câştigat şi nu doar o speranţă legitimă, dispoziţii legale în baza cărora şi-a păstrat calitatea de proprietar al imobilului în litigiu avută de autorul său la data preluării, calitate pe care urmează să o exercite după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire.
Reclamanta susţine, totodată, că dispoziţiile art. 2 alin. (2) din lege se constituie în elementul de legătură în interpretarea sistematică a textelor Legii nr. 10/2001, fundamentând regula generală a restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv de stat, consacrată şi prin dispoziţiile art. 1 din lege, regulă care, eronat, nu a fost aplicată în procesul pendinte.
Reclamanta susţine că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, atât din perspectiva prevederilor art. 20 din Constituţia României, cât şi din punct de vedere al noţiunilor de „bun”, „drept efectiv” şi „speranţă legitimă”, consacrate în jurisprudenţa convenţională, precum şi din punctul de vedere al consecinţelor juridice ce se produc prin înlăturarea aplicării dispoziţiilor convenționale.
În dezvoltarea criticii reclamanta susţine că, în raport de prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, are calitatea de proprietar al imobilului în litigiu, fiind titulara unui drept efectiv cu privire la un bun pentru care statul român nu deţine un titlu valabil, astfel cum corect a statuat curtea de apel.
În atare condiţii, cum pârâta nu deţine un bun în sensul jurisprudenţei C.E.D.O, reclamanta susţine că se impunea restituirea în natură a imobilului în litigiu şi nu acordarea de despăgubiri, soluţie care conduce la concluzia lipsei unei protecții a dreptului său de proprietate sub standardele dreptului intern.
Reclamanta susţine şi că pârâta, care afirmă un drept în temeiul certificatului de atestare a dreptului de proprietate provenind de la un neproprietar, statul român, solicită în realitate protecţia unei speranţe legitime şi nu a unui drept actual, cu menţiunea că pârâta are un remediu efectiv de rezolvare a problemei, anume calea acţiunii în regres în vederea reparării prejudiciilor suferite prin restituirea imobilului în favoarea sa.
Reclamanta invocă şi jurisprudenţa Curţii Europene prin care s-a condamnat înstrăinarea de către stat a unor bunuri care nu i-au aparţinut, precum şi jurisprudenţa instanţelor naţionale sub acest aspect, contradictorie şi imprevizibilă.
Reclamanta susţine că şi în ipoteza în care s-ar reţine că jurisprudenţa C.E.D.O. protejează ambele părţi litigante, în sensul că recunoaşte că ambele au un bun în sensul Convenţiei, se impune concluzia potrivit căreia soluţia ar trebui pronunţată potrivit regulilor dreptului comun, şi nu potrivit legii speciale anume a Legii nr. 10/2001.
Într-o asemenea ipoteză, în raport de prevederile C. civ. referitoare la uzucapiune (care confirmă implicit că simpla dobândire cu bună credinţă nu este creatoare de drept), ale Legii nr. 15/1990, prin care se instituie posibilitatea dobândirii de către societăţile înfiinţate doar a bunurilor dobândite cu titlu de proprietar de fostele întreprinderi (aspect statuat cu caracter obligatoriu prin decizia de casare) şi ale Legii nr. 10/2001 (prin care nu se instituie un criteriu de preferabilitate pentru pârâtă), reclamanta susţine că se impunea concluzia că este îndreptăţită la restituirea în natură.
În argumentarea acestei concluzii reclamanta înţelege să invoce şi un criteriu subsidiar, al protecţiei celor două interese (potrivit căruia mecanismul de despăgubire prin echivalent a proprietarilor deposedaţi de stat nu este eficient, dreptul lor neputând fi protejat în timp ce pârâta are la îndemână acţiunea în regres, caz în care interesul ei este protejat cu suficienţă) precum şi criteriul echităţii (potrivit căruia se impune a se avea în vedere că a aşteptat zece ani rezolvarea pretenţiei sale în principal din cauza pârâtei care a refuzat să accepte aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 or „aplicarea surogatului despăgubirilor va aplica sine die satisfacţia dreptului”, răstimp în care pârâta a avut în mod nelegitim interesul satisfăcut.)
Reclamanta invocă, totodată, inaplicabilitatea prevederilor art. 45 (fost 50) alin. (2) din Legea nr. 10/2001 raportului juridic dedus judecăţii şi, respectiv, încălcarea prevederilor art. 18 din lege.
În fine, reclamanta susţine că împrejurarea că pârâta era la data notificării o întreprindere cu capital privat nu împiedica, în raport de prevederile art. 27 din lege („în forma aplicabilă speţei”) restituirea în natură a imobilului, dat fiind că eventuala valabilitate a procesului de privatizare nu este de natură să confere titlului pârâtei un caracter valabil, întrucât privatizarea prin vânzarea pachetului de acţiuni nu are semnificaţia unui transfer a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în patrimoniul societăţii privatizate.
Reclamanta susţine că momentul transferului dreptului de proprietate este anterior privatizării, întrucât dobândirea construcţiilor s-a făcut ex lege prin reorganizarea societăţii pârâte, cu menţiunea că certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea acesteia are doar un rol declarativ, şi nu de act de înstrăinare, acesta fiind întocmit la data de 23 iunie 1993, adică anterior efectuării actelor de privatizare.
Reclamanta susţine, totodată, că miza identificării „dobândirii” este calificarea fără echivoc a dobânditorului ca fiind de rea credinţă, întrucât fiind o societate cu capital de stat la momentul „dobândirii” pârâta nu poate invoca buna credinţă, cu menţiunea că acţionarul său unic, statul român, trebuie considerat de rea credinţă atât la momentul înfiinţării cât şi la momentul eliberării certificatului de atestare a dreptului de proprietate.
Totodată, reclamanta invocă nerespectarea dispoziţiilor deciziei de casare, obligaţie statuată prin dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. de către instanţa de trimitere, respectiv a celor relative la faptul că statul nu a fost niciodată proprietarul imobilului în litigiu şi la faptul că „nu era necesară formularea unui capăt de cerere distinct de anulare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate sau a actelor de privatizare a A.”.
La data de 1 martie 2012, reclamanta şi-a completat recursul prin critici şi argumente suplimentare, invocând incidenţa prevederilor art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor, reclamanta susţine că la pagina 19 alin. (4) al deciziei recurate, instanţa reţine un considerent care „conţine cel puţin 4 afirmaţii care încalcă legea”.
În dezvoltarea criticilor suplimentare, reclamanta susţine mai întâi că, în realitate, contrar celor stabilite de instanţa de apel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului „nu a stabilit niciodată criterii de preferabilitate între cauza proprietarului deposedat nelegal în perioada comunistă şi un eventual dobânditor de bună credinţă”, caz în care „dispoziţia din Legea nr. 10/2001 care impune restituirea în natură este categoric convenţională”, critică în cadrul căreia face o prezentare a deciziei în interesul legii nr. 33/2009 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a cauzei pilot Maria Athanasiu ş.a. contra României.
Mai apoi, reclamanta susţine că pârâta „A. nu are un bun actual protejabil prin refuzul restituirii în natură, în sensul Convenţiei, nicio dispoziţie din menţionata cauză pilot neafirmând aceasta, dimpotrivă”, respectiv că „se nesocotește sensul vădit lămurit al contractelor de privatizare” încheiate de pârâtă în anii 1999-2000, care nu privesc imobilul în litigiu ci au ca obiect acţiuni ale societăţii.
În fine, reclamanta reiterează critica potrivit căreia instanţa de apel nu s-a conformat prevederilor art. 315 C. proc. civ., în sensul că nu a respectat dispoziţiile celor două decizii de casare, potrivit cărora nu era necesară anularea titlului pârâtei „printr-o hotărâre judecătorească”, în temeiul prevederilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
În motivarea recursului declarat împotriva încheierii de şedinţă din data de 29 noiembrie 2011, pârâta susţine că a fost pronunţată cu nesocotirea dispoziţiilor art. 68 alin. (2) şi art. 41 C. proc. civ., întrucât delegaţia avocaţială depusă de avocatul George Ilie, nesemnată personal de reclamantă, nu poate face dovada calităţii de reprezentant al acesteia date fiind circumstanţele concrete ale cauzei: reclamanta este o persoană în vârstă de 87 de ani, nu are domiciliul în ţară, ultima procură emisă de aceasta datează din data de 22 februarie 2005 şi a fost revocată expres în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Relativ la excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă, pârâta susţine că necesitatea invocării acesteia a fost determinată de „anumite elemente de fapt”, pe care le dezvoltă, elemente care, în opinia sa, impun din oficiu o reverificare a existenţei capacităţii de folosinţă a reclamantei.
În motivarea recursului declarat împotriva deciziei nr. 121/2011, pârâta susţine că a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care, în raport de situaţia de fapt reţinută, incidenţa acestui act normativ raportului juridic dedus judecăţii era exclusă.
În fapt, pârâta susţine că, potrivit împrejurărilor statuate de instanţele de fond, imobilul în litigiu a fost preluat de statul sovietic cu titlu de despăgubire de război datorată de Germania, şi nu de România, cum eronat s-a reţinut, în baza hotărârilor Convenţiei de Potsdam, transpuse de statul român prin Decretul-lege nr. 182/1946, preluare care este una cu titlu valabil.
Cât priveşte redobândirea imobilului în litigiu de către statul român, pârâta susţine, potrivit aceloraşi împrejurări de fapt statuate de instanţa de apel, că aceasta s-a realizat prin cumpărare, în anul 1954, în baza Acordului privind vânzarea către Republica Populară Română a părţii sovietice de participaţie în 8 societăţi româno-sovietice, pentru un preţ considerabil, societăţi printre care s-a numărat şi Întreprinderea A..
În atare condiţii de fapt, pârâta critică ca fiind nelegală constatarea instanţei de apel potrivit căreia cât timp preluarea imobilului de statul sovietic s-a realizat fără plata vreunei despăgubiri, aceasta era abuzivă în sensul prevederilor art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001 şi contravenea dispoziţiilor Constituţiei din 1923, argumentat de faptul că dispoziţiile Conferinţei de Postdam, ca izvor de drept internaţional public, nu pot fi derogatorii de la cele ale Constituţiei României.
Aceasta, întrucât, documentele Conferinţei de la Postdam au fost ratificate de statul român, care doar a indisponibilizat imobilul care aparţinea fondului de comerţ al unei societăţi comerciale deţinute de un cetăţean german în vederea predării statului sovietic, imobil pentru care statul român nu avea obligaţia de plată a unor despăgubiri către statul sovietic.
Referitor la dispoziţiile constituţionale interne, pârâta învederează că, dată fiind starea de război, acestea au fost suspendate prin Decretul –lege nr. 2052/1940, acestea fiind repuse parţial în vigoare prin Decretul regal nr. 1626 din 31 august 1944, exclusiv însă cu privire la drepturile şi îndatoririle cetăţenilor români.
Cum statul român a intrat, ulterior, în proprietatea imobilului în litigiu prin răscumpărarea lui de la statul sovietic, pârâta critică ca fiind neverosimilă constatarea instanţei de apel potrivit căreia statul român ar mai datora o despăgubire pentru acest imobil în favoarea fostului proprietar deposedat de statul sovietic.
Aceasta, întrucât acest fapt ar echivala cu instituirea în sarcina statului român a unei obligaţii de plată către cetăţenii germani a unor despăgubiri de război, datorate de Germania, ceea ce nu este permis.
Pârâta subliniază, totodată, existenţa unor inadvertenţe în considerentele deciziei recurate, cum ar fi cea relativă la motivele care au condus la adoptarea Legii nr. 91/1945, act normativ adoptat în baza Convenţie de armistiţiu din 12 septembrie 1944 (şi prin care România s-a obligat să indisponibilizeze bunurile aparţinând Germaniei, Ungariei sau naţionalităţilor lor, pe teritoriul României) şi nu a documentelor Conferinţei de la Potsdam, care s-a desfăşurat în perioada 16 iulie 1945 - 2 august 1945 şi care au fost transpuse pe plan intern prin Decretul – lege nr. 182/1946 privitor la predarea activelor germane trecute în proprietatea predarea activelor germane, trecute in proprietatea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste in baza hotărârilor Conferinţei de la Potsdam.
În subsidiar, în condiţiile reţinerii incidenţei prevederilor Legii nr. 10/2001 cu privire la raportul juridic dedus judecăţii, pârâta susţine că reclamanta nu a îndeplinit corect procedura administrativă prevăzută de această lege de reparaţie, întrucât, în raport de prevederile art. 27 din lege, notificarea se impunea a fi adresată instituţiei publice care a efectuat privatizarea societăţii şi nu, în mod direct, societăţii privatizate integral la momentul intrării în vigoare a legii de reparaţie, aspect confirmat implicit, prin considerentele reţinute de instanţa de apel relative la incidenţa dispoziţiilor Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Pârâta susţine, totodată, că atâta timp cât reclamanta nu a solicitat acordarea de despăgubiri, ci doar restituirea în natură a terenului şi a construcţiilor deţinute de autorul său, instanţa de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut, fiind incidente astfel prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Analizând recursul declarat de pârâtă, Înalta Curte constată că este fondat din punct de vedere al motivului prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:
În drept, potrivit prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, „Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condiţiile prezentei legi.”
Potrivit prevederilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/19988, „Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
Potrivit alin. (2) şi (3) ale aceluiaşi art. „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.” iar „Instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.”
În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale menţionate, instanţele judecătoreşti învestite cu soluţionarea unor cereri de restituire în natură au a verifica şi a se pronunţa cu privire la valabilitatea titlului statului cu privire la imobilele intrate în patrimoniul său în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 şi, totodată, a statua dacă imobilele a căror restituire se solicită fac sau nu obiect al unor legi speciale de reparaţie.
Obligația unor astfel de verificări subzistă și în cadrul proceselor declanșate în baza legilor speciale de reparație, cum este și Legea nr. 10/2001.
Aşa fiind, învestite cu soluţionarea unei contestaţii formulate în temeiul dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, instanţele judecătoreşti sunt abilitate să verifice şi să stabilească dacă preluarea imobilului a cărui restituire se solicită a fost realizată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 de către statul român şi dacă aceasta a fost abuzivă, în înţelesul dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001 ori, dimpotrivă, dacă preluarea s-a realizat de stat în afara perioadei de referinţă menţionate sau, după caz, deşi s-a realizat în perioada de referinţă a legii, s-a făcut în baza unui titlu valabil.
În speţa supusă analizei, se constată că reclamanta a dedus judecăţii o contestație întemeiată pe prevederile art. 26 din Legea nr. 10/2001, prin care a pretins că este îndreptăţită, în condiţiile speciale impuse de această lege de reparaţie, la restituirea în natură a imobilului în litigiu, şi nu o acţiune în revendicare, pe calea dreptului comun, caz în care judecata cauzei se desfăşoară doar în limitele impuse de prevederile legii de reparaţie.
Relativ la împrejurările de fapt ale cauzei, p otrivit concluziilor instanţelor de fond, necontestate de părţile litigante, imobilul în litigiu, situat în municipiul Bucureşti, str. Ş.V., compus din teren în suprafaţă de 6.770 m.p. şi construcţii, a fost proprietatea Întreprinderii A., fabrica de ciorapi, societate în nume colectiv, A.D. C., situaţie confirmată şi prin menţiunile procesului verbal nr. 41503 din 16 septembrie 1941 întocmit de Comisiunea pentru înfiinţarea cărţilor funciare în Bucureşti.
Fabrica de ciorapi A. a fost preluată în administrarea C.A.S.B.I. ca fond industrial, fostă proprietate a unei persoane fizice A.D., cetăţean german, în baza Legii nr. 182/1946 şi mai apoi predată statului sovietic, reprezentat prin Administraţia Bunurilor Sovietice din România, în baza Jurnalului Consiliului de Miniştri nr. 388/1946, administrație sub controlul căreia a trecut din administrarea C.A.S.B.I. în mod efectiv la începutul anului 1947, după ce la firma individuală nr. 1188/1940 s-a făcut menţiunea cuvenită, înregistrată sub nr. 26143 din 7 octombrie 1946.
Relativ la situaţia acestei firme industriale, este de observat că indisponibilizarea sa s-a realizat şi pe perioada 12 septembrie 1944 – 1 ianuarie 1947, pentru ca, ulterior, prin decizia nr. 8868 a directorului C.A.S.B.I., publicată în M. Of. nr. 28/1945, aceasta să fie declarată ca fiind încadrată în prevederile Legii nr. 91/1945 şi, pe cale de consecinţă, să fie trecută sub controlul şi administrarea C.A.S.B.I., activele firmei fiind predate în proprietate statului sovietic.
Relativ la împrejurările deposedării autorului reclamantei, este de menţionat că p rin Convenţia de armistiţiu intervenită la data de 12 septembrie 1944 între Guvernul Român, pe de o parte, şi Guvernele Uniunii Sovietice, Regatul Unit şi Statele Unite ale Americii, pe de altă parte, România şi-a recunoscut înfrângerea în cel de-al doilea război mondial şi, cu începere de la 24 august 1944, ora 4 a.m. a încetat toate operaţiunile militare, obligându-se (art. 8) să nu permită exportul sau exproprierea oricărei forme de proprietate (inclusiv obiecte de valoare şi bani) aparţinând Germaniei, Ungariei sau naţionalităţilor lor, sau persoanelor cu reşedinţa în teritoriile ocupate de ele (..), respectiv, obligându-se să păstreze aceste bunuri în condiţiile ce se vor stabili de Înaltul Comandament Aliat.
În respectarea prevederilor Convenţiei de armistiţiu, prin Legea nr. 91/1945 a fost înfiinţat un organism autonom, pus sub autoritatea Ministerului Finanţelor, anume Casa de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice (C.A.S.B.I.), având ca principală atribuţie administrarea bunurilor mobile şi imobile ale persoanelor prevăzute la art. 8 din convenţie.
În expunerea de motive a legii se arată că România, prin Legea nr. 498 din 3 iunie 1942 privind regimul bunurilor supuşilor cu care România se găseşte în stare de război, a dispus măsuri privind indisponibilizarea unor astfel de bunuri şi trecerea acestora sub administrare forţată şi anterior semnării Convenţiei de armistiţiu.
Totodată, este de observat că prin Decretul – lege nr. 182/1946 privitor la predarea activelor germane, trecute în proprietatea Uniunii Republicilor Sovietice în baza hotărârilor Convenţiei de la Potsdam, predarea către U.R.S.S. a activelor germane prevăzute la art. 1 s-a efectuat pe bază de jurnale date de Consiliul de Miniştri, conform listelor întocmite de C.A.S.B.I., înfiinţată prin Decretul-lege nr. 91/1945.
În fine, este de menționat că prin Decretul nr. 228/1948 pentru desfiinţarea Comisiei ministeriale pentru executarea Tratatului de pace, pentru desfiinţarea Casei de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice (C.A.S.B.I.) şi pentru reglementarea conservării, administrării şi lichidării bunurilor administrate de această Casă, bunurile germane de orice fel, aflate la acea dată sub controlul C.A.S.B.I., precum şi cele care se vor mai încadra ca atare, au trecut sub controlul şi supravegherea Comisiei de lichidare a C.A.S.B.I. până la momentul predării lor către U.R.S.S., conform Legii nr. 182/1946 (art. V).
Prin acelaşi decret au fost stabilite regulile aplicabile bunurilor aparţinând cetăţenilor austrieci, maghiari ori de altă cetăţenie decât cea română, germană, austriacă sau maghiară (art. VII şi art. VIII), precum şi procedura în care cei îndreptăţiţi pot cere restituirea bunurilor prevăzute de cele două articole de lege.
Relativ la împrejurările de fapt ale cauzei, astfel cum acestea erau stabilite la judecata în fond a cauzei în primele două cicluri procesuale, este de observat că activele Fabricii A., ulterior preluării de C.A.S.B.I. şi predării către U.R.S.S. au reintrat în proprietatea statului român, unde se regăseau la data de 22 decembrie 1989.
În atare condiţii, prin deciziile de casare pronunţate, instanţa de recurs, reţinând că reclamanta şi-a întemeiat pretenţia de restituire în natură pe nelegalitatea preluării imobilului de statul român după data de 6 martie 1945, au statuat în sarcina instanţei de trimitere obligaţia de a verifica legalitatea indisponibilizării activelor fabricii de statul român, a preluării şi predării acestora către statul sovietic şi, respectiv, legalitatea intrării acestor active, ulterior preluării de statul sovietic, în proprietatea statului român.
În acest context al analizei, este de observat că nu interpretarea dispoziţiilor Convenţiei de armistiţiu intervenită la data de 12 septembrie 1944 ori cele ale Acordul asupra reparaţiilor de război de la Potsdam din 17 iulie – 2 august 1945 făcea obiectul analizei instanţei de trimitere, ci legalitatea indisponibilizării activelor Fabricii A. de C.A.S.B.I., persoană juridică de drept public român şi, respectiv, legalitatea cedării acestora către U.R.S.S. în temeiul legislaţiei interne, anume în temeiul dispoziţiilor Legii nr. nr. 498/1942 privind regimul bunurilor supuşilor cu care România se găseşte în stare de război şi ale Decretului – lege nr. 182/1946 privitor la predarea activelor germane, trecute în proprietatea Uniunii Republicilor Sovietice în baza hotărârilor Convenţiei de la Potsdam.
Efectuarea unor astfel de verificări nu contravine normelor de drept internaţional public, iar utilitatea efectuării acestor verificări era impusă de necesitatea examinării apărării invocate de reclamantă, potrivit căreia activele fabricii, după preluare, au fost abandonate de statul sovietic, reintrând astfel în proprietatea autorului său, care a fost deposedat ulterior, în mod abuziv, de statul român, după data de 6 martie 1945.
Cât priveşte legalitatea preluării Fabricii A. de către C.A.S.B.I., se constată că indisponibilizarea activelor acestei fabrici s-a realizat în considerarea faptului că era proprietatea cetăţeanului A.D., de naţionalitate şi cetăţenie germană conform adeverinţei emise de Legaţiunea Germană din Bucureşti la data de 31 mai 1939 în concordanţă cu dispoziţiile Legii nr. nr. 498/1942, iar predarea acestora către U.R.S.S. s-a realizat cu respectarea condiţiilor impuse de Decretul – lege nr. 182/1946.
Actele normative menţionate, în baza cărora s-a produs deposedarea, nu impuneau plata unor despăgubiri către persoanele fizice ori juridice germane proprietare ale imobilelor, ci dimpotrivă, stabileau că preluarea unor astfel de bunuri aparținând cetăţenilor germani se realizează cu titlu de despăgubire de război datorată de Germania către U.R.S.S.
În atare împrejurări, condiţia reţinută ca fiind neîndeplinită de instanţa de apel, relativă la neplata unei despăgubiri de către statul sovietic către autorul reclamantei la momentul deposedării de imobilul în litigiu, se constată, pe de o parte, că nu era prevăzută de actele normative în baza cărora s-a produs deposedarea de imobil iar, pe de altă parte, că ea pune în discuţie legalitatea obligațiilor asumate de statele beligerante prin tratatele internaţionale încheiate la finalul războiului, fapt care excede competenţei de judecată a instanţelor naţionale.
Concluzia mai sus arătată se impune a fi reţinută şi în condiţiile în care prin Actul constituţional din 31 august 1944 s-a statuat cu privire la drepturile românilor, ca fiind cele recunoscute de Constituţia din 1866, cu modificările ulterioare, şi de Constituţia din 29 martie 1923, dispoziţii care nu erau incidente raportului juridic intervenit între statul german şi statul sovietic, în legătură cu bunurile aparţinând cetăţenilor germani.
Relativ la legalitatea preluării Fabricii A. de către C.A.S.B.I. şi mai apoi de statul sovietic, este observat şi faptul că reclamanta nu a formulat critici în acest sens prin cererea de chemare în judecată şi nici pe parcursul procesului, aceasta rezumându-se să susţină că, la sfârşitul războiului, statul sovietic a restituit imobilul în litigiu autorului său A.D. şi că acesta a a fost deposedat ulterior de imobil, în mod abuziv, de statul român, fără însă a detalia în ce condiţii concrete s-a produs deposedarea de către statul român.
Aşa fiind, cum activele Întreprinderii A. au fost indisponibilizate de C.A.S.B.I. şi predate statului sovietic ca reparaţie de război din partea Germaniei, în concordanţă cu dispoziţiile Decretului lege nr. 182/1946, rezultă că raportului juridic dedus judecăţii nu îi sunt aplicabile, cum greşit a statuat instanţa de apel, prevederile Legii nr. 10/2001, prevederi care sunt incidente doar cu privire la preluările abuzive de imobile efectuate de statul comunist român în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Relativ la legalitatea preluării imobilului în litigiu în patrimoniul statului român, se constată că în cel de-al treilea ciclu procesual, instanţa de trimitere a stabilit că preluarea activelor Fabricii A. de către statul român s-a realizat nu prin deposedarea autorului reclamantei A.D., cum eronat s-a afirmat, ci prin cumpărare de la statul sovietic.
Anume, se constată, astfel cum a statuat şi instanţa de apel, că în baza Acordului privind vânzarea către Republica Populară Română a părţii sovietice de participare în 8 (opt) societăţi româno-sovietice evaluate la „1.693 mil. RON” (preţul urmând a se definitiva în termen de 3 luni pe baza datelor din bilanţ pe data de 1 ianuarie 1954), acord intervenit la data de 31 martie 1954, reprezentanţii U.R.S.S. au înstrăinat Guvernului Republicii Populare Române, printre altele şi 5 întreprinderi de textile sovietice, printre care şi Fabrica de ciorapi A.
În atare condiţii, rezultă că activele Întreprinderii A. au intrat în patrimoniul statului român în baza unui titlu valabil şi nu în mod abuziv, fapt ce fundamentează concluzia deja reţinută potrivit căreia raportului juridic dedus judecăţii nu îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001.
Aşa fiind, Înalta Curte, în baza prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. urmează a admite recursul declarat de pârâtă şi a modifica decizia recurată, în sensul respingerii apelului declarat de reclamantă şi menţinerii sentinţei primei instanţe.
În raport de critica de nelegalitate primită, Înalta Curte constată că nu mai este utilă soluţionării cauzei analizarea şi a celorlalte critici comune formulate de recurenţi, relative la interpretarea şi aplicarea greşită de către instanţele de fond a prevederilor art. 1, art. 2, art. 18, art. 20 alin. (1), art. 27 alin. (1) şi art. 45 din Legea nr. 10/2001, dispoziţii legale care, astfel cum s-a statuat nu sunt aplicabile raportului juridic dedus judecăţii în prezenta cauză.
De asemenea, în raport de considerentele mai sus arătate, potrivit cărora autorul reclamantei a fost deposedat de imobilul în litigiu de statul sovietic, iar acest imobil a intrat în proprietatea statului român în baza unui titlu valabil, Înalta Curte constată ca fiind inutil a mai fi analizate şi criticile formulate de reclamantă relative la interpretarea şi aplicarea greşită a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului relative la existenţa sau nu unui bun în patrimoniul său ori al pârâtei ca, de altminteri, şi criticile formulate de pârâtă relative la incidenţa prevederilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Cât priveşte critica comună ambelor recursuri, relativă la nerespectarea de către instanţele de fond a prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., se impune a fi înlăturată motivat de faptul că, în rejudecare, instanţa de apel a lămurit aspectele neclare relative la modalitatea de intrare a imobilului în litigiu în patrimoniul statului român şi, respectiv, s-a conformat indicaţiile date de instanţa de casare relative la verificarea legalităţii preluării imobilului de către statul sovietic şi, mai apoi de către statul român, inclusiv celei privind identificarea, prin expertiză, a imobilului în litigiu.
Aşa fiind, pentru considerentele arătate, Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.
Înalta Curte constată, totodată, că nu poate primi nici excepţiile invocate de pârâtă relative la excepţia lipsei dovezii calității de reprezentant al avocatului reclamantei, cât timp o atare dovadă, reprezentată de delegaţiile de redactare, de semnare recurs şi de reprezentare, conţinând semnături certificate în condiţiile legii avocaţilor, conform prevederilor art. 68 alin. (1) C. proc. civ., au fost depuse la dosarul cauzei şi, respectiv, la lipsa capacităţii procesuale de folosinţă a reclamantei, în condiţiile în care nu s-a probat încetarea capacităţi civile de folosinţă prezumate a acestei părţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta SC A. SA împotriva deciziei nr. 121 din 20 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Modifică decizia atacată în sensul că respinge apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei nr. 761 din 19 decembrie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care o menţine.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.D.M. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7431/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 7321/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
