ICCJ. Decizia nr. 7431/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7431/2012
Dosar nr. 26613/3/2008
Şedinţa publică din 5 decembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 08 iulie 2008, reclamanţii G.E., G.V.F. şi G.O.D. au chemat în judecată pe pârâta R.A.A.P.P.S., solicitând obligarea pârâtei la restituirea în deplină proprietate şi liniştită posesie a apartamentului nr. X, situat în Bucureşti, str. P., sectorul 1, a boxei şi a garajului, în valoare de 720.000 RON; obligarea pârâtei la plata de daune interese pentru fiecare zi de întârziere, după rămânerea definitivă a hotărârii, până la executare; cu cheltuieli de judecată.
În motivare, au arătat că prin Decretul Consiliului de Stat nr. 178/1972, apartamentul a fost trecut în mod abuziv în proprietatea statului, iar prin sentinţa civilă nr. 594 din 19 februarie 1992, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a admis acţiunea formulată de soţii G. în contradictoriu cu pârâtele Primăria Municipiului Bucureşti şi SC R. SA, constatând că este în funcţiune contractul pentru construirea de locuinţă proprietate personală din 29 mai 1970 şi dispunând repunerea părţilor contractante în situaţia anterioară, sentinţă rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1392 din 24 noiembrie 1994 a Curţii de Apel Bucureşti.
S-a mai arătat că, la data de 17 ianuarie 1994, prin deces s-a deschis succesiunea lui G.I. şi au acceptat succesiunea soţia supravieţuitoare G.E. şi cei doi descendenţi, G.V.F. şi G.O.D.
Au mai precizat reclamanţii că, prin sentinţa civilă nr. 7844 din 19 iulie 1996, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis acţiunea familiei G. împotriva pârâtei SC R. SA, obligând pârâta să predea reclamanţilor apartamentul în litigiu precum şi să plătească daune cominatorii de 50.000 RON pe zi către reclamanţi.
Ulterior, prin H.G. nr. 240/2001 privind organizarea şi funcţionarea R.L. apartamentul în litigiu a fost înscris in anexă intitulată „bunurile imobile proprietate privată a statului, administrate de R.L.".
La data de 21 martie 2002 prin O.U.G. nr. 32/2002 privind comasarea prin absorbţie a R.A.L. de către R.A. A.P.P.S., activul şi pasivul R.L. au fost preluate de R.A.A.P.P.S. pe bază de protocol de predare-primire, apartamentul ce face obiectul prezentei acţiuni fiind înscris în Anexa nr. 4 intitulată „lista bunurilor imobile din domeniul privat al statului aflate în administrarea R.A. A.P.P.S.
Prin întâmpinarea formulată la data de 14 octombrie 2008, pârâta a solicitat respingerea acţiunii, în principal, ca inadmisibilă, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar ca nefondată.
Prin cererea depusă la data de 19 decembrie 2008, reclamanţii au precizat că acţiunea vizează apartamentul din Bucureşti, str. P. fiind indicat în mod greşit.
De asemenea, reclamanţii au precizat că îşi întemeiază acţiunea şi pe dispoziţiile Primului Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ratificată prin Legea nr. 30/1994.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti secţia a V-a civilă la data de 19 februarie 2009, reclamanţii G.E., G.V.F. şi G.O.D. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea pârâtului la restituirea în deplină proprietate şi liniştită posesie a apartamentului nr. X, situat în Bucureşti, str. P. a boxei şi a garajului; obligarea pârâtului la plata de daune interese pentru fiecare zi de întârziere, după rămânerea definitivă a hotărârii, până la executare; cu cheltuieli de judecată.
Prin încheierea de şedinţă din data de 28 aprilie 2009 în baza art. 164 C. proc. civ., Tribunalul a dispus conexarea Dosarului nr. 6725/3/2009 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la prezentul dosar.
Prin sentinţa civilă nr. 1799 din 29 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii acţiunii principale, invocată de pârâta R.A. A.P.P.S., s-a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, invocată de pârâta R.A. A.P.P.S., s-a admis în parte acţiunea principală precizată şi acţiunea conexă, formulate de reclamanţii G.E., G.V.F. şi G.O.D., în contradictoriu cu pârâţii Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului de Stat, au fost obligaţi pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi R.A.A.P.P.S. să restituie către reclamanţi, în deplină proprietate şi liniştită posesie, apartamentul nr. 6, situat în Bucureşti, str. P. nr. 45A, et.2, sector 1, boxa nr. 6 şi garajul nr. 3 de la aceeaşi adresă, astfel cum au fost identificate prin rapoartele de expertiză întocmite de expertul tehnic judiciar Barad Morel, pe care le omologhează, a fost respins ca inadmisibil capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la plata de daune interese pentru fiecare zi de întârziere şi au fost obligaţi pârâţii la plata către reclamanţi a sumei de 9883,60 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
În considerente s-a reţinut că imobilul a fost dobândit de G.I. şi G.E. în baza contractului de construire din 29 mai 1970.
Imobilul menţionat a trecut în proprietatea Statului prin Decretul Consiliului de Stat nr. 175/1972, conform Deciziei nr. 605/1972 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti, de la G.I. şi G.E.
Prin sentinţa civilă nr. 594 din 19 februarie 1992 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, rămasă irevocabilă, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţii G.I. şi G.E. în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti şi SC R. SA şi s-a constatat că este în funcţiune contractul pentru construirea de locuinţă proprietate personală din 29 mai 1970 încheiat între reclamanţi şi pârâta SC R. SA pentru apartamentul nr. X, situat în Bucureşti, str. P., fiind repuse părţile contractante în situaţia anterioară.
Prin sentinţa civilă nr. 7844 din 19 iulie 1996 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţii G.I. şi G.E. în contradictoriu cu pârâta SC R. SA şi a fost obligată pârâta să predea reclamanţilor apartamentul nr. X, situat în Bucureşti, str. P., sentinţă rămasă definitivă prin respingerea apelului, conform deciziei civile nr. 1328A din 02 iunie 1997 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a civilă.
În acest sens, Tribunalul a constatat că reclamanţii au un „bun" în sensul dispoziţiilor art. l din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, din moment ce, ulterior preluării de către Stat a imobilului ce a făcut obiectul contractului de construire din 29 mai 1970, prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, pronunţate anterior intrării în vigoare a Legii nr. l0/2001, s-a constatat că este în funcţiune contractul de construire menţionat şi SC R. SA a fost obligată să predea reclamanţilor apartamentul nr. 6, situat în Bucureşti, str. P.
În consecinţă, Tribunalul a reţinut că prezenta acţiune în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun este admisibilă, urmând a fi respinsă ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
În urma comparării titlurilor prezentate, prima instanţă a dat preferinţă titlului reclamanţilor.
În ceea ce priveşte cererea referitoare la obligarea pârâţilor la plata daunelor cominatorii, pentru fiecare zi de întârziere, de la rămânerea definitivă a sentinţei şi până la executarea acesteia, tribunalul a respins acest capăt de cerere ca inadmisibil, având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 5803 alin. (5) C. proc. civ., astfel cum au fost modificate în anul 2006, pentru neexecutarea obligaţiilor prevăzute de acest articol, nu se pot acorda daune cominatorii. Astfel, textul de lege are în vedere obligaţiile de a face intuitu personae, debitorul putând fi constrâns la executarea acestor obligaţii numai prin aplicarea unei amenzi civile, conform prevederilor art. 5803 alin. (1) C. proc. civ., nu şi prin obligarea sa la plata daunelor cominatorii.
Împotriva sentinţei au declarat apel pârâţii Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat SA şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
În motivarea apelului declarat de pârâta Administraţia
Patrimoniului Protocolului de Stat R.A. s-a arătat că, în mod greşit şi nelegal, instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii in revendicare invocata de R.A.A.P.P.S. şi, pe cale de consecinţa, a înţeles să o reitereze.
Pârâta a apreciat că procedura administrativă prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001 reprezintă o condiţie specială a exerciţiului dreptului la acţiune, normele invocate anterior nefiind susceptibile de o interpretare echivoca.
Dispoziţiile Legii nr. 10/2001, lege specială şi derogatorie de la dreptul comun sunt obligatorii de la data intrării în vigoare, în raport şi de adagiile "generalia specialibus non derogant" şi "specialia generalibus derogant".
În consecinţă, legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, de la stat sau unităţile deţinătoare, numai în condiţiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, ce se aplică cu prioritate faţă de prevederile art. 480 din C. civ. care constituie dreptul comun în materia revendicării.
Pârâta a considerat că instanţa de fond, în mod nelegal a admis acţiunea reclamaţilor câtă vreme a reţinut că la momentul naţionalizării, reclamanţilor li s-a restituit suma de bani plătită pentru apartamentul solicitat a fi restituit.
În mod surprinzător, deşi a constatat faptul că în baza prevederilor Decretului nr. 17511972, reclamanţilor li s-a restituit suma achitată pentru achiziţionarea imobilului, instanţa de fond a dispus restituirea acesteia fără a se pronunţa în virtutea principiului consacrat de art. 129 C. proc. civ. (principiul rolului activ al judecătorului) şi la restituirea către stat a sumei actualizată cu indicele de inflaţie.
A menţine ca legală soluţia instanţei de fond - restituirea imobilului in aceste condiţii ar conduce la o îmbogăţire fără justă cauză a reclamanţilor care ar avea în patrimoniu, în acest fel, atât dreptul de proprietate asupra imobilului cât şi suma de bani restituită de stat la momentul naţionalizării imobilului.
În altă ordine de idei, pârâta a criticat soluţia instanţei de fond şi sub aspectul acordării cheltuielilor de judecată în cuantum de 9883,60 RON.
În motivarea apelului, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Public a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, având în vedere următoarele considerente:
Astfel, s-a arătat că din actele depuse la dosarul cauzei şi din probatoriul administrat în cauză nu a rezultat că Ministerul Finanţelor Publice, în calitatea sa de reprezentant al Statului Român ar fi avut în proprietate imobilul aflat in litigiu.
În ceea ce priveDte obligarea pârâtului Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice la plata cheltuielilor de judecată în solidar cu R.A.A.A.P.S., în cuantum de 9883,60 RON, pârâtul a considerat hotărârea instanţei de fond ca netemeinică, având în vedere că acesta nu a dat dovadă de rea credinţă, neglijenţă, nu se face vinovat de declanşarea litigiului şi, prin urmare, nu poate fi sancţionat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Prin decizia civilă nr. 870A din 22 noiembrie 2011 Curtea de Apel Bucureşti a respins apelurile ca nefondate.
Referitor la criticile formulate de pârâta Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat RA, Curtea a reţinut că aceasta a reiterat în motivarea apelului excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, excepţie care a fost respinsă, având în vedere că prin hotărârile judecătoreşti - sentinţa civilă nr. 594din 19 februarie 1992 a Judecătoriei Sector 5, irevocabilă şi respectiv sentinţa civilă nr. 7844 din 19 iulie 1996 a Judecătoriei Sector 1 - s-a statuat cu putere de lucru judecat, că pârâta R. SA a fost obligată să predea reclamanţilor apartamentul situat în Bucureşti, str. P., boxa şi garajul.
Ca atare, reclamanţii deţin un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că sunt îndreptăţiţi să promoveze acţiunea în revendicare pe dreptul comun, potrivit art. 480 şi urm. C. civ., în caz contrar, s-ar îngrădi însuşi dreptul părţii de a avea acces la justiţie, în condiţiile art. 21 din Constituţie.
Limitarea accesului la justiţie, urmează a fi examinată şi din perspectiva dispoziţiilor art. 53 din Constituţie, potrivit cu care, exerciţiul unor drepturi, poate fi restrâns numai prin lege, însă în cauză, respingerea acţiunii ca inadmisibilă, ar însemna o restrângere a accesului la justiţie în materia protecţiei proprietăţii.
A fost găsită nefondată critica apelantei pârâte în ce priveşte nesoluţionarea de către prima instanţă a obligării reclamanţilor la restituirea către stat a sumei reprezentând preţul imobilului, actualizat cu indicele de inflaţie având în vedere principiul disponibilităţii şi faptul că instanţa nu a fost investită în acest sens.
Pe aspectul greşitei soluţionări a cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată, în condiţiile art. 274 C. proc. civ., partea căzută în pretenţii, va fi obligată la cheltuieli de judecată, astfel că în mod just prima instanţă a obligat pârâţii cu acest titlu, la suma de 9883,60 RON către reclamanţi, în condiţiile admiterii în parte a acţiunii precizate.
Asupra apelului declarat de apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. –M.B., Curtea a reţinut că acesta a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive în ce priveşte acordarea despăgubirilor şi în consecinţă, respingerea acţiunii pe acest temei de drept.
S-a constatat că în mod eronat s-a susţinut de către apelantul-pârât că această excepţie vizează greşita soluţionare a petitului privind acordarea de despăgubiri, în condiţiile în care, prin admiterea în parte a acţiunii precizate, s-a dispus restituirea în natură a apartamentului nr. 6 situat în Bucureşti, str. P., boxa şi garajul, iar petitul privind obligarea pârâţilor la plata de daune interese pe zi întârziere, a fost respins, ca inadmisibil.
În ce priveşte fundamentarea criticii privind excepţia lipsei calităţii procesuale pasive pe dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, Curtea reţine că aceste prevederi conferă apelantului pârât calitatea de reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice pentru Statul Român în raporturile juridice cu terţii.
În condiţiile abrogării H.G. nr. 495/2007 prin H.G. nr. 109/2009, nu mai subzistă temeiul juridic în susţinerea excepţiei, şi ca atare Curtea nu va mai analiza excepţia din această perspectivă.
Mai mult, potrivit art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998 „în litigiile prevăzute la alin. (4), statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor...".
împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs pârâţii.
În motivarea recursului declarat de Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a arătat că, în mod greşit, a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare. De asemenea, în mod nelegal instanţa a considerat că hotărârile judecătoreşti anterioare reprezintă o recunoaştere a dreptului de proprietate, a aplicat greşit principiul rolului activ al judecătorului considerând că nu a fost învestită cu un capăt de cerere privind restituirea preţului imobilului primit data preluării de către stat şi a ignorat prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora putea reduce cuantumul cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, întemeiat tot pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a reiterat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a
Statului Român, care nu are în proprietate imobilul aflat în litigiu şi greşita aplicare a art. 274 C. proc. civ. întrucât nu există nici o culpă procesuală imputabilă Statului Român.
Recursurile sunt fondate pentru considerentele care succed.
Instanţa de apel a validat soluţia primei instanţe privind excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, fără a analiza apărările pe fond privind inexistenţa imobilului în patrimoniul său şi faptul că hotărârea anterioară, de care se prevalează reclamanţii, nu-i este opozabilă, fiind pronunţată în contradictoriu cu SC R. SA, în condiţiile în care a fost admisă acţiunea în revendicare, iar recurentul a fost obligat să restituie imobilul.
De asemenea, instanţa a considerat că acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi este admisibilă întrucât aceştia se prevalează de existenţa unui bun actual în patrimoniu conform sentinţei civile nr. 7844 din 19 iulie 1996 a Judecătoriei Sectorului 1, prin care s-a dispus ca SC R. SA să predea apartamentul.
Se constată că instanţa de apel a încălcat principiul rolului activ al instanţei întrucât nu a verificat dacă această hotărâre mai conferă reclamanţilor un „bun actual" aşa cum a fost acesta definit în sensul jurisprudenţei instanţei europene (cauza Atanasiu şi alţii împotriva României), în condiţiile în care nu s-a făcut dovada că această hotărâre a fost pusă în executare în termenul prevăzut de art. 405 alin. (1) C. proc. civ. sau au existat impedimente legale şi obiective la executare. În acest sens, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 405 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora „prin împlinirea termenului de prescripţie orice titlu executoriu îşi pierde puterea executorie".
Aşa cum s-a statuat în practica instanţei de contencios european, o hotărâre judecătorească poate face dovada existenţei unui „bun actual" în patrimoniul celui care o invocă, numai în măsura în care aceasta este „definitivă şi executorie" (par. 140 din Hotărârea dată în cauza Atanasiu), aşa cum aceste caractere sunt definite şi reglementate de norma internă.
Pentru aceste motive, recursurile se vor admite, se va casa decizia atacată şi se va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
În rejudecare, instanţa va ţine seama de toate aspectele semnalate în prezentele considerente, inclusiv de dezlegarea dată problemei admisibilităţii acţiunii în revendicare după intrarea în vigoare a legii nr. 10/2001, cu circumstanţierile aduse în această materie prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a secţiilor unite ale ÎCCJ.
Astfel, în situaţia în care se va constata că sentinţa şi-a pierdut puterea executorie se va analiza dacă mai subzistă condiţia esenţială pentru admisibilitatea acţiunii în revendicare, respectiv existenţa bunului actual în patrimoniul reclamanţilor, cu posibilitatea valorificării lui prin intermediul acţiunii de drept comun.
De asemenea, se va lămuri cadrul procesual pasiv, luându-se în considerare apărările pârâtului Statul Român în legătură cu inexistenţa bunului a cărui restituire se solicită în patrimoniul său.
Vor fi avute în vedere celelalte critici inserate în motivarea recursurilor, în măsura şi în ordinea în care acestea se vor impune la reluarea dezbaterilor asupra celor două apeluri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi R.A.A.P.P.S. împotriva deciziei nr. 870 A din 22 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7531/2012. Civil. Marcă. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7428/2012. Civil → |
|---|
