ICCJ. Decizia nr. 7531/2012. Civil. Marcă. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7531/2012
Dosar nr. 219/1/2012
Şedinţa publică din 11 decembrie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
1. Cadrul procesual
Prin acţiunea formulată la 27 septembrie 2007, reclamanta SC R. SA a chemat în judecată pe pârâţii A.D. şi SC D.S.P. SRL pentru ca aceştia să fie obligaţi să înceteze să săvârşească fapte de concurenţă neloială constând în racolarea de personal şi clientelă şi să dezdăuneze pe reclamantă pentru prejudiciile cauzate de faptele de concurenţă neloială, cu suma de 1.000,000 lei.
Reclamanta şi-a precizat acţiunea la 26 februarie 2001 în sensul că a solicitat obligarea pârâţilor în solidar la plata sumei de 1.748.769 lei reprezentând costurile de re-branding şi invocând dispoziţiile art. 1003 C. civ.
La 22 aprilie 2008 în cauză s-a dispus citarea reclamantei prin administratorul SC C.C. SRL, faţă de deschiderea procedurii de insolvenţă împotriva reclamantei.
Cererea reclamantei, de introducere în cauză a SC D.S.P. SRL a fost apreciată ca o cerere modificatoare de acţiune formulată cu încălcarea art. 132 C. proc. civ. şi a fost respinsă ca tardivă prin încheierea din 25 noiembrie 2008.
2. Instanţa de fond
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV - a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1516 din 21 decembrie 2009 a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului A.D. pentru capătul de cerere privind încetarea activităţii de protecţie a persoanelor şi bunurilor sub denumirea de SC D.S.P. SRL şi a respins acest capăt din acţiune îndreptat împotriva acestui pârât pentru lipsa calităţii procesuale pasive a acestuia.
S-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului A.D. pentru celelalte capete de cerere.
A fost admisă în parte acţiunea precizată şi a fost obligată pârâta SC D.S.P. SRL să înceteze desfăşurarea de activităţi de protecţie a persoanelor şi bunurilor sub denumirea de SC D.S.P. SRL.
Au fost obligaţi pârâţii la încetarea săvârşirii de fapte de concurenţă neloială constând în racolarea de personal şi clientelă, la plata în solidar a sumei de 166.404,06 lei contravaloarea prejudiciului, precum şi la plata sumei de 32.680,56 lei cheltuieli de judecată.
În motivarea acestei soluţii Tribunalul a reţinut următoarele:
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul A.D. s-a constatat că cererea reclamantei cuprinde două acţiuni: una în contrafacere marcă înregistrată şi alta în concurenţă neloială cu un capăt de cerere subsidiar privind repararea prejudiciului creat prin pretinsele acte de concurenţă neloială efectuate de pârâţi, acţiuni cu regim juridic diferit.
S-a apreciat deci că se impune analizarea lor separată.
Acţiunea în contrafacerea mărcii presupune existenţa unui drept exclusiv(dreptul asupra mărcii) şi se bazează pe încălcarea acestui drept.
Temeiul acţiunii îl constituie art. 35 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, care prevede că înregistrarea mărcii conferă titularului său un drept exclusiv asupra mărcii, titularul putând cere instanţei judecătoreşti competente să interzică terţilor să folosească în activitatea lor comercială, fără consimţământul titularului, un semn care, dată fiind identitatea sau asemănarea cu marca ori dată fiind identitatea sau asemănarea produselor sau serviciilor cărora li se aplică semnul cu produsele sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată, ar produce în percepţia publicului un risc de confuzie, incluzând şi riscul de asociere a mărcii cu semnul.
Calitatea procesuală pasivă în acţiunea în contrafacere a mărcii o are terţul ce foloseşte, fără acordul titularului mărcii, semnul identic sau similar cu marca pentru produse identice sau similare.
S-a constatat că pârâtul A.D. a fost asociat al fostei societăţi SC D.S.P. SRL, însă a cesionat toate acţiunile deţinute în cadrul societăţii reclamante şi a renunţat la calitatea sa de administrator al societăţii.
Reclamanta nu a dovedit că pârâtul A.D. a săvârşit acte de contrafacere a mărcii, In sensul utilizării - de către el - a semnului contestat pentru servicii de protecţie şi pază.
Înscrisurile depuse de părţi dovedesc că semnul contestat este folosit de pârâta SC D.S.P. SRL, societate în care, pârâtul A.D. nu deţine în prezent acţiuni sau vreo funcţie în administrare şi totodată nu s-a dovedit că pârâtul desfăşoară activităţi similare cu cele ale reclamantei, folosind pentru identificarea lor semnul contestat.
În raport de împrejurarea că pentru cererea privind contrafacerea mărcii, reclamanta nu a dovedit identitatea între persoana obligată în raportul juridic dedus judecăţii şi pârâtul A.D., s-a admis excepţia lipsei calităţii acestui pârât.
S-a mai reţinut că pârâtul a invocat lipsa calităţii sale procesuale pasive şi în privinţa cererii în concurenţă neloială, excepţie considerată neîntemeiată.
Acţiunea în concurenţă neloială, constituie o modalitate a acţiunii în răspundere civilă delictuală, având o serie de particularităţi şi presupune analiza condiţiilor care rezultă din art. 998 - 999 C. civ. - prejudiciul, fapta ilicită, existenţa unui raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, precum şi elementul subiectiv referitor la culpa autorului.
Analiza tuturor acestor condiţii reprezintă fondul cauzei deduse judecăţii, neîndeplinirea uneia dintre ele în privinţa pârâtului conducând la netemeinicia acţiunii formulate, însă nu poate justifica excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
Susţinând această excepţia pârâtul o justifică prin afirmarea calităţii sale de persoană fizică, necomerciant.
Este adevărat că, în general, părţile în acţiunea în concurenţă neloială au calitatea de comercianţi, însă acest aspect nu constituie esenţa acţiunii.
Principiul admisibilităţii acţiunii civile în daune este formulat în art. 9 din Legea nr. 11/1991, care se referă la cazurile în care fapta cauzatoare de prejudicii este expres incriminată de art. 4 sau 5 din aceeaşi lege.
Astfel, alin. (2) şi (3) din art. 9 stabilesc răspunderea solidară a comerciantului cu salariatul său, care a săvârşit actul de concurenţă neloială în exerciţiul atribuţiilor sale, precum şi a persoanelor care au cauzat împreună prejudiciul.
Prin urmare, calitatea prezenta de „necomerciant ” a pârâtului A.D. nu exclude răspunderea sa, în cazul în care sunt dovedite în persoana acestuia, condiţiile răspunderii civile delictuale cu referire la săvârşirea sau înlesnirea unor acte de concurenţă neloială.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut temeinicia acţiunii formulate pentru următoarele argumente:
In ceea ce priveşte capătul de cerere privind contrafacerea mărcii s-a observat că reclamanta este titulara mărcii înregistrată sub nr. x, marcă combinata - verbală - conţinând sintagma SC D.S.P. SRL şi un element figurativ reprezentând un dragon situat în centrul unui cerc, având trei stele în marginea dreaptă a mărcii.
Marca a fost înregistrată pentru clasele de produse şi servicii 35 - comercializare arme de foc, muniţii şi proiectile, explozibil, focuri de artificii, publicitate, 41 - educaţie, instruire, divertisment, activităţi sportive şi culturale, clasa 45 - protecţia persoanelor şi bunurilor.
Pârâta SC D.S.P. SRL are ca obiect de activitate activităţi de protecţie a bunurilor şi persoanelor, activităţi de protecţie şi gardă.
Pârâta foloseşte pentru individualizarea propriilor servicii un semn combinat - cu o parte verbală - SC D.S.P. SRL şi un element figurativ reprezentând, de asemenea, un dragon inclus în centrul unui cerc şi o stea în marginea dreaptă a mărcii.
Semnul folosit de pârâtă este utilizat pentru o categorie identică de servicii cu cele desfăşurate de reclamantă - servicii de protecţie şi pază.
Analizând mărcile în conflict din punct de vedere al similarităţii acestora, instanţa a constatat că ele sunt puternic asemănătoare.
Din punct de vedere fonic şi conceptual mărcile conţin sintagma SC D.S.P. SRL - element central al fiecărui semn, adăugarea cuvântului „protection” în marca pârâtei nefiind de natură a asigura acesteia din urmă distinctivitate.
Din punct de vedere vizual, asemănarea celor două semne este izbitoare, ambele fiind reprezentate de desenul unui dragon în cuprinsul unui cerc, având elementul verbal poziţionat în acelaşi mod, diferenţierile având un grad foarte redus şi nu sunt de natură a neutraliza gradul ridicat de similaritate.
S-a apreciat că analiza mărcilor trebuie să aibă în vedere analiza semnelor în ansamblu, şi nu a elementelor disparate diferite, ţinând cont de împrejurarea că modalitatea în care marca se întipăreşte în percepţia consumatorului este aceea de ansamblu, consumatorul neavând posibilitatea în concret să vizualizeze ambele semne deodată.
Gradul mare de similaritate al semnelor în conflict şi identitatea produselor cărora li se aplică generează un risc de confuzie în mintea publicului ce percepe marca în ansamblu tară a reţine elementele de detaliu nesemnificative.
S-a apreciat că invocarea jurisprudenţei şi legislaţiei comunitare în sprijinul capătului de cerere referitor la contrafacerea de marcă nu constituie o modificare a acţiunii, cum a susţinut pârâta, instanţa fiind obligată şi din oficiu să facă aplicarea şi interpretarea normelor interne în acord cu legislaţia europeană - ce are prioritate.
În privinţa conflictului între marcă şi numele comercial, firma şi emblema, tribunalul a reţinut că firma, emblema şi numele comercial sunt elemente ale fondului de comerţ, şi au rolul de a deosebi şi a individualiza un comerciant de altul.
Totodată, în acord cu prevederile art. 8 ale Convenţiei de la Paris, pentru numele comercial se recunoaşte un drept de protecţie intelectuală.
Principiile de drept stabilite în jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie în aprecierea conflictului dintre marcă şi numele comercial sunt aplicabile în speţă, art. 5 alin. (1) din Directiva Consiliului Europei nr. 89/104/EC - transpus în art. 35 din legea română a mărcilor având rolul de a proteja funcţia mărcii de indicare a imaginii comerciale.
În situaţia în care semnul în conflict cu marca este un nume comercial, alături de condiţiile impuse de art. 35 din lege (analizate mai sus - similaritate semne/similaritate produse şi servicii/risc de confuzie) s-a apreciat că este necesar să se analizeze patru condiţii, pentru cazurile prevăzute de art. 5 lit. a şi b din Directiva, respectiv:
- folosirea de către pârâtă a numelui comercial în activitatea comercială (dovedită prin probele administrate şi necontestată de pârâtă);
- folosirea semnului fără consimţământul titularului (nu există dovada acceptului reclamantei); folosirea numelui comercial în legătura cu serviciile oferite (servicii de protecţie şi pază);
- capacitatea numelui comercial de a afecta funcţia mărcii de garantare a originii produselor (condiţie îndeplinită, odată ce serviciile pârâtei identice cu cele ale reclamantei sunt comercializate sub o denumire similară cu cea a reclamantei şi având rolul de a identifica comerciantul în relaţiile sale cu clienţii şi partenerii de afaceri).
S-a reţinut astfel că pârâta, prin folosirea semnului SC D.S.P. SRL cu element figurativ, încalcă drepturile reclamantei asupra mărcii înregistrată sub nr. X, în cauza fiind aplicabil art. 35 din Legea nr. 84/1998 pentru obligarea pârâtei SC D.S.P. SRL să înceteze desfăşurarea activităţii de protecţie a persoanelor şi bunurilor sub denumirea de „SC D.S.P. SRL ” .
Căpătui de cerere privind actele de concurenţă neloială săvârşite de pârâţi a fost admis, pentru următoarele considerente:
Temeiul juridic al acţiunii civile în concurenţă neloială, îl constituie răspunderea civilă delictuală, angajată în situaţia întrunirii condiţiilor prevăzute de art. 998 C. civ.
Din această perspectivă, s-a constatat că aceste condiţii sunt întrunite pentru ambii pârâţi, faptele concurente ale acestora, astfel cum au rezultat din probele administrate, fiind de natură a prejudicia pe reclamanta.
Pârâtul A.D., acţionar al societăţii reclamante (fostă SC D.S.P. SRL) anterior datei de 24 august 2005, şi-a cesionat acţiunile către SC R.H.C. SRL.
În aceeaşi perioadă, şi contrar obligaţiilor pe care şi le asumase prin contractul de cesiune, pârâtul A.D. a înfiinţat mai multe societăţi comerciale având ca obiect de activitate prestări servicii de protecţie şi pază a persoanelor şi bunurilor, societatea pârâtă SC D.S.P. SRL fiind înfiinţată la data de 17 iunie 2005 şi având ca asociaţi pe pârâtul A.D. şi T.C.
Ulterior, pârâtul A.D. a cesionat părţile sociale deţinute la SC D.S.P. SRL, iar în prezent nu mai figurează în calitate de asociat sau având vreo funcţie de execuţie în societate.
S-a apreciat că întreaga conduită a pârâtului A.D., astfel cum a reieşit din probele administrate şi din succesiunea împrejurărilor descrise, se circumscrie unei fapte ilicite, săvârşite cu vinovăţie, aptă a produce prejudicii reclamantei constituirea unei noi societăţi comerciale, după cesionarea acţiunilor deţinute la societatea reclamantă, având acelaşi obiect de activitate cu o denumire puternic similară constituie un act de concurenţă neloială.
Fapta pârâtului îmbracă forma vinovăţiei, cu atât mai mult cu cât cesiunea acţiunilor deţinute de pârât la societatea reclamantă sa făcut sub condiţia de a nu desfăşura activităţi concurente.
Împrejurarea că, în prezent, pârâtul nu mai deţine acţiuni nici la societatea pârâtă nu este de natură a-l exonera de răspundere, având în vedere că, prin conduita sa, prin cunoştinţele deţinute cu privire la mijloacele, clienţii, partenerii de afaceri ai societăţii reclamante, a mijlocit şi înlesnit actele de concurenţă neloială ale societăţii pârâte înseşi, contribuind la crearea prejudiciului reclamantei.
Cât priveşte pârâta SC D.S.P. SRL s-a reţinut că această societate aflată în concurenţă cu societatea reclamantă - a efectuat acte de concurenţă neloială prin atragerea de personal şi clientelă.
Strategia societăţii pârâte de atragere a clientelei s-a concretizat prin acreditarea ideii că este continuatoarea societăţii SC D.S.G. SA (actuală R.), adresându-se clienţilor fostei societăţi în baza legăturilor stabilite anterior cu această clientelă, legături cunoscute de pârâtul A.D.
S-a constatat că toate aceste împrejurări au fost dovedite de reclamantă prin înscrisurile depuse la dosar - corespondenţa adresată clienţilor săi de societatea pârâtă, prin care clienţii erau invitaţi să încheie noi contracte şi să rezilieze contractele încheiate cu reclamante.
Politica societăţii pârâte de racolare a clienţilor reclamantei este ilustrată şi prin informaţiile ce se regăsesc pe site-ul de prezentare a! societăţii pârâte, unde se menţionează că „SC D.S.P. SRL este o companie cu tradiţie în domeniul pazei şi protecţiei, fiind continuatoarea fostei SC D.S.P. SRL înfiinţată în anul 1992, având în vedere că aproximativ 40% din personalul de atunci este astăzi activ în firma în diferite funcţii de răspundere”.
Racolarea de personal dintre angajaţii reclamantei a fost reţinută atât din recunoaşterea implicită a pârâtei cât şi din corespondenţa adresată unor potenţiali clienţi - SC C.E. SRL şi SC A. SA - cărora li se propune rezilierea contractelor încheiate cu reclamanta şi încheierea unor noi contracte cu pârâta, în condiţii identice cu motivaţia că actualii angajaţi ai SC D.S.P. SRL au fost cei care au asigurat aceste servicii”.
În acest context, tribunalul a reţinut că faptele pârâţilor constituie fapte de concurenţă neloială conform dispoziţiilor art. 4 lit. f şi j din Legea nr. 11/1991.
În ce priveşte prejudiciul cauzat reclamantei, tribunalul a constatat că şi această condiţie este întrunită în cauză.
Prejudiciul reclamantei a constat în cheltuielile pe care a fost nevoită să le efectueze în procesul de re-branding (politică de schimbare a denumirii societăţii, a tuturor însemnelor, echipamentelor, materialelor promoţionale), în vederea individualizării sale pe o piaţă concurenţială, şi în condiţiile existenţei unui risc de confuzie pentru consumatorii serviciilor de protecţie şi pază ofertaţi de societăţi având denumiri similare şi purtând însemne similare.
Noua denumire a societăţii reclamante - R. - a fost adoptată prin raportare la denumirea societăţii spaniole P.R., societate recunoscută pe plan mondial pentru calitatea serviciilor de protecţie persoane şi bunuri oferite şi în condiţiile acţionariatului spaniol al societăţii reclamante.
Schimbarea denumirii hotărâtă la 1 martie 2006 a fost determinată însă de confuzia creată pe piaţa serviciilor de pază şi protecţie în România, ca urmare a constituirii mai multor societăţi purtând în denumire - sintagma SC D.S.P. SRL (P., C., S.) - înfiinţate de pârâtul A.D.
Au fost considerate fără relevanţă susţinerile pârâtei privind lipsa unei legături de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, dat fiind faptul că in anul 2005 pârâta avea un angajat şi nu a realizat venituri, iar în anul 2006 a avut doi angajaţi şi a realizat venituri de aproximativ 3000 de euro.
Societatea pârâtă a fost înfiinţată de pârâtul A.D. alături de alte societăţi având acelaşi obiect de activitate şi denumiri similare, în aceeaşi perioadă în care pârâtul era într-un proces de cesionare a acţiunilor deţinute în societatea reclamantă, evenimentele derulându-se în cursul anilor 2005 - 2006.
În acest context, s-a apreciat că în aprecierea prejudiciului nu prezintă importanţă faptul că în perioada imediat următoare înfiinţării, societatea pârâtă nu a avut o activitate susţinută şi nu a realizat venituri semnificative.
S-a mai constatat că pârâta, al cărei acţionar iniţial şi administrator a fost pârâtul A.D., a iniţiat un proces de racolare a clienţilor reclamantei, precum şi a personalului de execuţie, profitând de confuzia creată prin folosirea unei denumiri similare.
Sub aspectul cuantumului prejudiciului reprezentând cheltuielile de re-branding, evaluate de reclamantă la suma de 1.748.769 iei, tribunalul analizând înscrisurile depuse în dovedire, a constatat că sumele pretinse se justifică, în parte, pentru suma de 1.166.404,06 lei.
Astfel, din cheltuielile efectuate de reclamantă în cadrul procesului de re-branding (cheltuieli justificate cu schimbarea denumirii societăţii, a echipamentelor, materialelor publicitare şi promoţionale), tribunalul a înlăturat cheltuielile efectuate anterior datei de 11 septembrie 2006, când a avut loc Adunarea Generală a Acţionarilor care a hotărât procesul de re-branding, precum şi celelalte cheltuieli pretinse de reclamantă care nu au legătură cu procesul de re-branding - cum ar fi suma de 19.500 euro plătiţi pentru servicii prestate de un analist programator pentru întreţinerea sistemului informatic din România, achiziţionarea de licenţă software în cuantum de 35.881 euro şi supliment de updatare de 3.588,1 euro.
Au fost înlăturate şi cheltuielile efectuate pentru servicii software, servicii încheiate de A.S., prestate începând cu iunie 2007, la aproape un an de la schimbarea denumirii societăţii.
3. Instanţa de apei
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX – a, prin decizia civilă nr. 260/ A din 8 noiembrie 2011 a admis apelurile formulate de pârâţii A.D. şi SC P.A.P. SRL (fostă SC D.S.P. SRL) împotriva sentinţei nr. 1516/2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a, şi a schimbat în parte această sentinţă.
A fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect despăgubiri.
Au fost obligaţi pârâţii să plătească reclamantei suma de 20.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă.
Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei şi obligată reclamanta intimată la cheltuieli de judecată în sumă de 10.834 lei apelantului A.D. şi respectiv 8.430 lei apelantei pârâte SC P.A.P. SRL.
Prin aceeaşi decizie a fost admisă cererea expertului Ş.A. privind majorarea onorariului de expertiză şi au fost obligaţi pârâţii la plata unor diferenţe în sumă de 2.000 de iei în contul x.
În motivarea acestei decizii instanţa de apel a reţinut următoarele, analizând criticile formulate împotriva sentinţei atacate de pârâţi:
În şedinţa publică din data de 01 septembrie 2011, Curtea a luat act de schimbarea denumirii societăţii pârâte apelante, din SC D.S.P. SRL în SC P.A.P. SRL.
În motivarea deciziei instanţa de apel şi Curtea au reţinut următoarele;
Reproşul făcut primei instanţe - în sensul că s-ar fi apreciat în mod greşit că reclamanta poate invoca, în susţinerea acţiunii, noi temeiuri de drept, ulterior primei zile de înfăţişare - este formulat cu neobservarea considerentelor sentinţei apelate, din al cărei conţinut reiese că instanţa fondului a apreciat că referirile făcute de reclamantă la legislaţia comunitară şi la jurisprudenţa CJUE nu constituie o modificare a acţiunii, şi că există obligaţia instanţei de a proceda, din oficiu, la interpretarea normelor interne în raport de legislaţia internaţională, care este prioritară.
Prima instanţă nu a constatat admisibilitatea modificării acţiunii ulterior primei zile de înfăţişare, prin completarea acesteia cu temeiuri de drept ce nu erau identificabile în raport de conţinutul cererii de chemare în judecată, ci a reţinut că Directiva comunitară invocată de reclamantă pe parcursul procesului, ca şi practica judiciară a CJUE la care s-a făcut referire, constituie repere în funcţie de care se impune a fi făcută interpretarea şi aplicarea legislaţiei naţionale în care s-a realizat transpunerea respectivei directive.
S-a constatat că apelanţii, formulând această critică, ignoră faptul că interpretarea prevederilor art. 5 şi 6 din Directiva 89/104/CE dată prin hotărârea pronunţată de CJUE în cauza Celine a fost adoptată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (şi ulterior de celelalte instanţe naţionale) în ce priveşte interpretarea prevederilor art. 35 din Legea nr. 84/1998 (în numerotarea anterioară republicării legii, astfel cum era în vigoare la data promovării acţiunii pendinte), această din urmă normă fiind cea prin care s-a realizat transpunerea în legislaţia naţională a art. 5 din menţionata Directivă.
în aceste condiţii, s-a apreciat că pârâţii apelanţi aveau în mod obiectiv posibilitatea de a formula, pe parcursul procesului, apărările pe care le considerau adecvate în raport de conţinutul reglementărilor naţionale şi de interpretările date acestora în jurisprudenţa naţionala, nefiind adus niciun element de noutate în proces, prin trimiterea făcută de reclamanţi la reglementări comunitare care au aceeaşi finalitate.
S-a reţinut că prima instanţă nu a făcut aplicarea directă a Directivei 89/104/CE, cum greşit au susţinut apelanţii, ci - aşa cum reiese în mod neechivoc din considerentele sentinţei apelate - s-au aplicat dispoziţiile ari 35 din Legea nr. 84/1998.
Referitor la critica prin care se susţine greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului A.D., Curtea a constatat caracterul nefondat al acesteia.
Legitimarea procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi între persoana obligată în raportul juridic dedus judecăţii şi pârâtul aflat în proces.
Constatarea relativă la săvârşirea sau nu a faptelor care i se impută acestui pârât, precum şi la existenţa celorlalte condiţii necesare pentru a fi angajată răspunderea sa civilă presupune tocmai analiza în fond a cererii reclamantei, pentru că întrunirea sau nu a condiţiilor respective implică aprecierea temeinicie/netemeiniciei cererii de desdăunare.
S-a reţinut, potrivit art. 109 alin. (1) din C. proc. civ. că cine pretinde un drept împotriva altei persoane trebuie să facă o cerere înaintea instanţei competente.
În lumina acestei norme procedurale, legitimarea procesuală a pârâtului chemat în judecată trebuie apreciată prin prisma enunţului pretenţiilor reclamantului, rămânând ca la judecata în fond a acţiunii să se stabilească în ce măsură obligaţia care este imputată de reclamant respectivului pârât există sau nu în sarcina acestuia.
Ca atare, instanţa de apel a considerat că în mod judicios a apreciat prima instanţă că pârâtul A.D. justifică legitimarea procesuală pasivă în privinţa capetelor de cerere care au natura unei acţiuni în concurenţă neloială, şi a fost analizată astfel, existenţa condiţiilor necesare antrenării răspunderii civile delictuale a acestuia ca şi chestiuni care privesc fondul litigiului.
Faptele pârâtului apelant A.D., în privinţa cărora prima instanţă a reţinut că ar avea caracter ilicit, constatau în: participarea la constituirea SC D.S.P. SRL în perioada în care a realizat cesiunea acţiunilor pe care le deţinea la societatea intimată; întreprinderea de demersuri, prin intermediul societăţii nou înfiinţate, pentru racolarea de angajaţi şi clienţi ai intimatei.
Sub acest aspect, s-a reţinut că apelanţii au precizat că SC D.S.P. SRL a fost înfiinţată la data de 16 iunie 2005, iar contractul de cesiune pentru acţiunile deţinute de A.D. la societatea intimată a fost încheiat ulterior, la data de 24 august 2005, precum şi faptul că cesionarii menţionatelor acţiuni au cunoscut, la data încheierii contractului de cesiune, existenţa SC D.S.P. SRL şi faptul că apelantul A.D. avea calitate de asociat în cadrul acestei societăţi.
Curtea a mai constatat că a fost dovedită această succesiune a evenimentelor, însă ea nu afectează natura ilicită a faptei apelantului A.D. de a participa, în calitate de asociat, la înfiinţarea noii societăţi comerciale (în cadrul căreia a ocupat şi funcţia de administrator în perioada 16 iunie - 15 martie 2007), în timp ce avea calitatea de acţionar majoritar şi administrator la societatea intimată (a cărei denumire, la acea dată era SC D.S.P. SRL).
Având calitate de administrator al societăţii reclamante, apelantul pârât avea obligaţia să apere interesele persoanei juridice administrate.
S-a apreciat că faptul înfiinţării unei alte societăţi comerciale cu un obiect (principal) de activitate identic, şi cu o denumire cvasi identică cu denumirea celei pe care o administra - denumirea incluzând şi elementul verbal al unei mărci aflate în patrimoniul intimatei reclamante - nu a făcut altceva decât să conducă la crearea unui concurent pentru societatea pe care o administra.
În mod egal, cumularea de către apelant a calităţii de administrator în fiecare dintre cele două societăţi comerciale concurente a condus la generarea unui veritabil conflict de interese în persoana acestuia, respectivul cumul conturând premisele divulgării de secrete comerciale - astfel cum acestea sunt definite prin art. 11 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale.
Aceste premise au fost ulterior materializate în practică, în condiţiile în care, la scurt timp după înfiinţare, noua societate comercială - a cărei politică economică se afla sub coordonarea şi controlul administratorului A.D. - a folosit materiale promoţionale (site-ul societăţii) în care se prezenta ca având aptitudinea de a asigura servicii de aceeaşi natură cu cele anterior oferite de reclamanta intimata.
Curtea a apreciat că faptele certe reţinute în sarcina pârâtului apelant A.D. - în raport de probatoriul concret administrat în cauză5 şi nu în mod arbitrar cum s-a susţinut prin motivele de apel - au valenţele unor activităţi care contravin intereselor societăţii intimate, depăşind limitele cerinţelor concurenţei loiale care trebuie să caracterizeze un mediu economic sănătos.
A fost apreciată ca nerelevantă împrejurarea că apelantul nu a oferit personal servicii de pază şi protecţie, în coordonatele reglementate prin Legea nr. 333/2003, faptele descrise anterior întrunind prin ele însele caracteristicile unor acte de concurenţă neloială.
Tot astfel, împrejurarea că reclamanta nu a înţeles să formuleze acţiunea în răspundere civilă delictuală şi împotriva numitului T.C. - care a participat, în calitate de coasociat, la înfiinţarea SC D.S.P. SRL - s-a apreciat că nu-1 poate exonera pe apelant de obligaţia de a răspunde pentru propriile fapte legate de înfiinţarea menţionatei societăţi.
Obligaţiile care au fost asumate între părţile contractului de cesiune, ulterior înfiinţării SC D.S.P. SRL, respectiv la data de 24 august 2005, nu sunt apte a înlătura caracterul ilicit al faptelor anterior descrise ale apelantului, respectivele obligaţii depăşind limitele analizei ce se impune a fi făcută prin prisma conţinutului cererii de chemare în judecată şi a principiului disponibilităţii propriu procesului civil
În ce priveşte apelanta pârâtă SC P.A.P. SRL (fostă SC D.S.P. SRL), s-a constatat că prima instanţă a dispus obligarea acesteia la încetarea desfăşurării de activităţi de protecţie şi pază sub denumirea „SC D.S.P. SRL ” .
S-a apreciat că este neîntemeiată solicitarea apelantei de a extinde efectele acestei dispoziţii a instanţei şi cu privire ia dreptul de a utiliza, în condiţiile legii, denumirea comercială „SC D.S.P. SRL”, sub care a fost înregistrată în Registrul Comerţului.
S-a reţinut, din considerentele expuse în fundamentarea acestei dispoziţii, că prima instanţă a stabilit această interdicţie în considerarea faptei societăţii pârâte de a utiliza, în activitatea curentă, un semn combinat compus din cvasitotalitatea elementelor care se regăsesc şi în structura mărcii înregistrate sub nr. X (deţinută de reclamanta intimată) - respectiv sintagma „SC D.S.P. SRL”, imaginea unui dragon încadrat de un cerc şi o stea situată pe latura stângă a acestui ansamblu - semn utilizat de pârâtă pentru individualizarea serviciilor de protecţie şi pază, aceste servicii fiind identice cu cele pentru care reclamanta intimată beneficiază de protecţie în calitate de titular al mărcii nr. X.
Prima instanţă a înlăturat apărările prin care pârâta apelantă susţinea legitimitatea folosirii respectivului semn în considerarea elementului verbal comun cu prima parte din denumirea sa comercială, apărări care au fost evaluate tocmai prin prisma dispoziţiilor art. 38 din Legea nr. 84/1998 (normă prin care s-a realizat transpunerea prevederilor art. 6 din Directiva 89/104/CE, a căror interpretare a fost realizată prin hotărârea CJUE pronunţată în cauza Celine).
S-a mai reţinut ea prima instanţă a dat eficienţă - în mod judicios - şi reglementarii din cuprinsul celui de-al doilea alineat al art. 38 din Legea nr. 84/1998 (în numerotarea pe care legea o avea la data pronunţării sentinţei apelate), prin care este instituită limitarea dreptului titularului unei mărci de a interzice unui terţ folosirea, în activitatea sa comercială, a numelui/denumirii sale sub condiţia ca folosirea acestuia să fie conformă practicilor loiale.
Ca atare, înlăturarea apărărilor formulate de pârâta apelantă a fost realizată de instanţă ca o consecinţă a constatării existenţei faptei pârâtei de contrafacere a mărcii înregistrate deţinută de reclamanta intimată, faptă care are - inclusiv în privinţa elementului verbal SC D.S.P. SRL (comun mărcii reclamantei şi denumirii sub care este înregistrată societatea pârâtă) - valenţele unei folosiri neconforme practicilor loiale, pârâta încălcând, prin folosirea semnului SC D.S.P. SRL cu element figurativ, drepturile reclamantei asupra mărcii înregistrată sub nr. X, ceea ce reliefează cu puterea evidenţei că interdicţia stabilită în sarcina pârâtei s-a referit la utilizarea semnului combinat ce include şi elementele figurative menţionate, iar nu şi la utilizarea denumirii comerciale în a cărei structură se regăsea şi sintagma „SC D.S.P. SRL”.
În ce priveşte existenţa riscului de confuzie între semnul SC D.S.P. SRL utilizat de pârâtă, şi marca înregistrată a reclamantei, apelanţii susţin că prima instanţa ar fi aplicat un raţionament eronat apreciind că existenţa condiţiilor privind asemănarea celor două semne şi identitatea de serviciilor cărora acestea li se aplică ar atrage automat şi îndeplinirea condiţiei riscului de confuzie.
S-a apreciat că această critică este formulată cu neobservarea considerentelor sentinţei apelate, considerente din cuprinsul cărora reiese în mod neechivoc împrejurarea că prima instanţă a analizat distinct condiţia existenţei riscului de confuzie prin raportare la modalitatea în care semnele sunt percepute de consumatorul obişnuit (mediu) - respectiv ca un tot/ansamblu, şi nu ca o sumă de elemente de detaliu disparate - cât şi la împrejurarea că, optând pentru serviciile/produsele asociate cu semnul/marca, respectivul consumator nu are posibilitatea de a vizualiza şi compara semnele asemănătoare, ci acesta apelează ia amintiri, fiind relevant faptul în care marca sub care a achiziţionat anterior produsul/serviciul s-a întipărit în memoria lui.
Or, în condiţiile în care elementul dominant ai celor două semne aflate în conflict este aceeaşi imagine a unui dragon încadrată într-un cerc, imagine caracterizată prin elemente grafice speciale, instanţa de apel a apreciat cp nu poate fi primită apărarea apelantei în sensul că elementul verbal secundar „protection” ce se regăseşte suplimentar în semnul său ar asigura acestuia o distinctivitate suficient de puternică spre a asigura diferenţierea acestor semne de către un consumator rezonabil de atent şi de informat.
Concluzia instanţei de fond în sensul că apelanta pârâtă a săvârşit fapte de racolare de clientelă şi de personal a fost reţinută pe baza probatoriului administrat în cauză, respectiv în raport de documente de corespondenţa prin care această parte a oferit serviciile sale altor două societăţi comerciale ce erau - ia acea dată - clienţi ai societăţii intimate, oferte în al căror conţinut, pe de o parte, se confirma destinatarilor faptul că o parte însemnată a personalului ce a asigurat serviciile prestate de reclamantă se regăseşte în personalul societăţii pârâte, iar pe de altă parte se lansa propunerea rezilierii contractelor aflate în derulare, încheiate cu SC R. SA.
În acelaşi sens, au fost avute în vedere de instanţă şi informaţiile care se regăsesc pe site-ul de prezentare al societăţii pârâte, informaţii potrivit cu care această societate ar fi continuatoarea „fostei SC D.S.P. SRL înfiinţată în anul 1992, având în vedere că aproximativ 40% din personalul de atunci este astăzi activ în firmă în diferite funcţii de conducere ” .
S-a apreciat aşadar că - în condiţiile în care demersurile evidenţiate de probele erau menite să asigure premisele atragerii/ racolării de către pârâta apelantă a unor clienţi ce aveau contracte în derulare cu societatea intimată, afirmându-se în acest context că destinatarii vor beneficia de prestarea serviciilor de protecţie şi pază din partea aceloraşi agenţi „actualii angajaţi ai SC D.S.P. SRL” - în mod judicios prima instanţă a apreciat faptul că acelaşi probatoriu constituie şi premise pentru racolarea agenţilor de pază pentru obiectivele urmărite prin contract de apelantă, în acelaşi scop.
S-a mai apreciat că situaţia particulară a unor salariaţi (T.C., C.D., D.C., T.R., D.B., I.L., T.L., P.G., M.D., I.M.) care au încetat raporturile de muncă cu societatea intimată în anul 2006, şi care nu au fost consecutiv angajaţi ia societatea apelantă nu poate constitui suportul înlăturării caracterului ilicit al conduitei apelantei descrise mai sus. Apărările formulate de pârâtă în legătură cu situaţia profesională a acestor persoane a primit eficienţă la judecata în fond a pricinii atâta vreme cât prima instanţă nu şi-a fundamentat soluţia pe împrejurări legate de calitatea lor de salariaţi ai societăţii apelante.
Având în vedere aceste considerente, Curtea constată că sunt vădit lipsite de fundament criticile formulate sub acest aspect, probele analizate fiind pertinente şi concludente şi judicios evaluate de instanţa de fond.
S-a apreciat corectă circumstanţierea primei instanţe care a avut în vedere şi împrejurarea că faptele prevăzute de art. 4 lit. f) şi g) din Legea nr. 11/1991, fapte derulate în contextul relaţiilor comerciale, au şi valenţele unor contravenţii, şi pot antrena angajarea răspunderii contravenţionale a autorilor lor, ceea ce nu exclude dreptul comerciantului afectat de asemenea acte de concurenţă neloială de a solicita şi obţine dezdăunarea sa în cadrul unei proceduri judiciare fundamentate pe răspunderea civilă delictuală.
S-a considerat întemeiată critica referitoare la operaţiunile de re-branding a societăţii intimate, primindu-se apărarea apelanţilor în sensul că Hotărârea adoptată la data de 10 martie 2006 de membrii Consiliului de Administraţie al SC R.H.C. SRL, avută în vedere de prima instanţă, nu are o dată certă, aptă a le fi opozabilă. S-a observat că nu există nici o menţiune în cuprinsul acestui document care să relevă o înregistrare formală de natură a certifica temporal momentul evocat ca fiind cel la care s-a adoptat decizia schimbării denumirii.
Pe de altă parte, Curtea a observat că societatea reclamantă avea personalitate juridică, având astfel organe proprii de conducere şi reprezentare (potrivit cu dispoziţiile art. 35 alin. (1) şi (2) din Decretul nr. 31/1950), care nu se confundă cu organele de conducere ale societăţii de naţionalitate spaniolă ce are calitate de acţionar majoritar. De aceea hotărârea menţionata adoptată de Consiliul de Administraţie al asociatului majoritar nu constituie un act al intimatei spre a se putea reţine că ea însăşi ar marca momentul luării unei hotărâri apte - din punctul de vedere al legislaţiei naţionale - să conducă la finalitatea schimbării denumirii comerciale.
De altfel, în Hotărârea Adunării Generale a Acţionarilor din cadrul acestei din urmă societăţi, care a fost adoptată la data de 11 septembrie 2006, apreciată ca relevantă în cauză, nu se regăseşte nici un argument justificativ pentru adoptarea măsurii respective.
Societatea comercială pârâtă era deja înfiinţată ia data la care acţionarul spaniol SC R.H.C. SRL a achiziţionat pachetul majoritar de acţiuni la SC D.S.G. SA şi, mai mult decât atât, existenţa ei (ca şi a altor patru societăţi care conţin sintagma „SC D.S.P. SRL” în denumire) a fost cunoscută respectivului acţionar, fund purtate discuţii pe această temă cu ocazia încheierii contractului de investiţii/cesiune încheiat la data de 24 august 2005 (filele 174-178 dosar apel).
Astfel, intimata şi societatea apelantă au coexistat pe piaţa serviciilor de protecţie şi pază din România atât în perioada anterioară schimbării structurii acţionariatului, cât şi ulterior acestui moment. !n condiţiile în care, în speţă, nu s-a dovedit săvârşirea, de către apelanţii pârâţi, în perioada premergătoare schimbării denumirii a unor fapte de natură a crea confuzie între persoanele juridice aflate în litigiu, nu se poate reţine că măsura de re-branding a fost determinată de o conduită ilicită a pârâţilor apelanţi.
S-a reţinut, din extrasele de pe site-ul societăţii intimate existente în dosar, că societatea intimată se prezintă ca tăcând parte din grupul de entităţi care activează sub firma P.R. Compania de S, (cu o largă apreciere în ţări din Europa şi America Latină), precum şi faptul că „recenta schimbare a structurii acţionariatului, începând din luna august 2005”, prin dobândirea acţiunilor companiei (şi) de către PR., reprezintă „o evoluţie importantă a companiei”.
Având în vedere elementele de fapt reţinute, Curtea a apreciat că modificarea denumirii a constituit o strategie în politica de reorganizare concepută de investitorii spanioli odată cu achiziţionarea pachetului majoritar de acţiuni al SC D.S.G. SA., iar nu o măsură a cărei necesitate să fi fost generată de acte de concurenţă neloială din partea apelanţilor.
S-a mai constatat că actele de concurenţă neloială anterior reţinute în sarcina apelanţilor pârâţi datează din anul 2007, fiind astfel ulterioare momentului ia care s-a realizat schimbarea denumirii societăţii intimate.
În raport de situaţia astfel reţinută, neexistând fapte ilicite ale apelanţilor pârâţi în legătură cu menţionata măsură adoptată de reclamanta intimată, Curtea de apel a constatat că nici cheltuielile ocazionate de procesul de re-branding nu reprezintă un prejudiciu produs din culpa pârâţilor, în raport de limitele devoluţiunii determinate de apelul formulat de pârâţii apelanţi (reţinând că prin cererea precizatoare depusă la solicitarea instanţei la data de 24 iunie 2008, reclamanta intimată a menţionat că prejudiciul cauzat prin faptele de concurenţă neloială este reprezentat de „echivalentul cheltuielilor efectuate de SC D.S.G. SA cu procesul de re-branding”) şi faţă de absenţa oricărei cereri a reclamantei relative la un eventual prejudiciu pe care l-ar fi suferit ca şi consecinţă a faptelor (ilicite) de concurenţă neloială ce au fost reţinute ca săvârşite de pârâţi, capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâţilor ia dezdăunarea reclamantei a fost calificat ca neîntemeiat.
În temeiul art. 274 C. proc. civ. a fost obligată intimata reclamantă la plata către apelantul A.D. a sumei de 10.834 lei (formată din: onorariu de expertiză achitat de 2.400 lei, diferenţă onorariu de expertiză de achitat de 1.000 lei, timbru judiciar şi taxa de timbru şi la plata către apelanta SC P.A.P. SRL a sumei de 8.430 lei (formată din: 1.000 lei diferenţă de achitat din onorariul de expertiză şi taxa de timbru) cu titlu de cheltuieli de judecată.
Cât priveşte solicitarea formulată de apelanţi prin concluziile scrise, de acordare şi a cheltuielilor de judecată aferente judecăţii în fond, Curtea a constat că această cerere este contrară exigenţelor art. 127 şi art. 128 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ, care consacră principiile privind oralitatea şi contradictorialitatea procesului civil, apelanţii solicitând, prin concluziile orale - formulate în şedinţa publică din 27 octombrie 2011 numai cheltuielile de judecată ce reprezintă taxa de timbru şi onorariul de expertiză, astfel că numai această cerere putând primi eficienţă, din perspectiva menţionatelor norme procedurale.
Solicitarea expertului Ş.A. de majorare a onorariului de expertiză, a fost apreciată ca întemeiată în raport de volumul mare de documente verificat şi de complexitatea obiectivelor stabilite pentru expertiza efectuată. S-a dispus majorarea onorariului stabilit cu titlu provizoriu la data încuviinţării acestei probe, fiind obligaţi apelanţii pârâţi la plata unei diferenţe în cuantum de 2.000 lei.
4. Recursurile
Decizia Curţii de Apel Bucureşti a fost atacată cu recurs de reclamanta SC R. SA şi de pârâţii A.D. şi SC P.A.P. SRL.
Recursul reclamantei SC R. SA a fost transmis prin fax la 9 decembrie 2011 (fila 11 în dosarul din recurs).
În declaraţia de recurs, trimisă la Curtea de Apel Bucureşti ulterior şi prin poştă la 12 decembrie 2011 (filele 12 - 13) există menţiunea că motivele de recurs vor fi formulate ulterior în termen legal.
Motivarea recursului a fost transmisă de reclamantă prin fax la 23 decembrie 2011 şi prin poştă la 5 ianuarie 2012.
Criticile hotărârii, în susţinerea motivelor de recurs corespunzătoare pct. 8 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ., au vizat următoarele aspecte:
Instanţa a tăcut o greşită interpretare a înscrisului reprezentat de hotărârea adoptată de membrii Consiliului de Administraţie al SC R.H.C. SRL (care nu are o dată certă care să le fie opozabilă), ca fiind un act al reclamantei, în realitate ei fiind un act al Consiliului de Administraţie al asociatului majoritar şi care a constituit un mandat acordat administratorilor din cadrul Consiliului de Administraţie din cadrul SC R. SA (Ia vremea respectivă, SC D.S.P. SRL Guard SA) pentru şedinţa din 7.VL2006.
Motivarea schimbării denumirii societăţii (şi care a declanşat întregul proces de re-branding a! societăţii), a fost menţionată în hotărârea CA a! SC R. SA, în care s-a arătat clar că înfiinţarea de către A.D. a mai multor societăţi comerciale, cu obiect de activitate prestarea de servicii de protecţie a persoanelor şi bunurilor şi cu denumiri asemănătoare (SC D.S.P. SRL, SC D.S.P. SRL), a creat confuzie pe piaţa serviciilor, aceste societăţi desfăşurând activităţi de concurenţă neloaială şi de preluarea clientelei şi personalului reclamantei. S-a considerat de administratorii reclamantei că singura măsura mai rapidă (faţă de o acţiune injustiţie) şi eficientă este o activitate de re-branding.
Numai hotărârea din 7 iunie 2012 a Consiliului de Administraţie al reclamantei, care are dată certă este documentul de la care s-a hotărât schimbarea denumirii societăţii.
S-a criticat faptul că instanţa de apel a reţinut în mod neîntemeiat că schimbarea s-a decis în cadrul AGA al societăţii reclamante din 7 iunie 2011, care practic a fost o continuare a celor decise atunci.
S-au mai criticat contradicţiile din cadrul considerentelor instanţei de apel când aceasta reţine că SC D.S.P. SRL a fost înfiinţată la 16 iunie 2005 şi că pârâtul A.D. cumula calitatea de administrator în mai multe societăţi, pe de o parte şi, pe de altă parte, hotărârea de re-branding a fost luată la 7 iunie 2007, prin hotărârea CA şi materializată la 11 noiembrie 2006, toate activităţile ilicite desfăşurându-se începând cu 16 mai 2005 deci plasându-se în perioada premergătoare schimbării denumirii.
Recurenta a mai arătat că ia 24 august 2005 s-a încheiat un contract de investiţie între D.A. şi R.H.C. prin care au fost înstrăinate acţiuni deţinute de A.D. la SC D.S.P. SRL către Romanian Holding Corporation. In cadrul acestui contract au fost inserate o serie de obligaţii pentru acest pârât (interzicerea activităţilor concurente pct. 9.6 din contract, interdicţie reluată şi la pct. 9.7 şi 10.2 din contractul cu R.).
Recurenta a susţinut că în pofida obligaţiilor asumate, pârâtul a iniţiat procedura de cesionare a acţiunilor deţinute ia SC D.S.P. SRL şi şi-a înfiinţat mai multe societăţi comerciale cu acelaşi obiect de activitate, profitând de îndelungata sa activitate de asociat/ acţionar majoritar şi administrator la SC D.S.P. SRL calitate în care acesta a reprezentat societatea la încheierea contractelor de pază.
S-a mai criticat ca fiind eronată aprecierea instanţei de apel care a considerat că modificarea denumirii constituie o strategie în politica de reorganizare a investitorilor spanioli odată cu achiziţionarea pachetului majoritar de acţiuni al SC D.S.G. SRL.
Recurenta a arătat că acţionarul spaniol a intrat în posesia acţiunilor societăţii reclamante la 24 august 2005, deci pe piaţa românească de securitate, pază şi protecţie, schimbarea denumirii fiind hotărâtă abia ulterior, la 7 iulie 2007 şi implementată ia 11 noiembrie 2006. în acest răstimp, pârâtul A.D., care a plănuit transferul clienţilor reclamantei spre societăţile sale, a continuat să funcţioneze în conducerea societăţii SC D.S.P. SRL, alături de membrii spanioli ai CA tocmai pentru ca numele şi marca D. să se confunde cu persoana acestuia. Activitatea acestuia manifestată prin fapte de concurenţă neloaială a determinat schimbarea denumirii, schimbare care a fost decisă în momentul când SC D.S.P. SRL a constatat că prestarea de servicii sub acest nume este producătoare de prejudicii, prin faptul creării stării de confuzie în rândul clienţilor care migrau spre societatea concurentă, SC D.S.P. SRL.
Recurenta a solicitat admiterea recursului şi obligarea pârâţilor şi la plata cheltuielilor de re-branding.
Recursul pârâtului A.D. a fost transmis prin poştă la 4 ianuarie 2012, în termenul legal.
Decizia a fost atacată pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu referire la Legea nr. 11/1991, art. 35 (actual 36) din Legea nr. 84/1998 şi art. 998 C. civ.
Criticile au vizat următoarele:
Greşita respingere a criticii din apel referitoare la lipsa calităţii sale procesual pasive sub aspectul săvârşirii faptelor ilicite de concurenţa neloială constând în racolare de personal şi clientelă.
Se impunea - cum a reţinut de altfel instanţa de apei - verificarea întrunirii condiţiilor prevăzute de art. 998 C. civ. cu privire la fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţia autorului.
Această excepţie a fost unită cu fondul şi în analiza făcută, instanţa de apel a reţinut greşit că sunt întrunite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a pârâtului A.D. pe baza unei prezumţii rezultate din conduita acestuia, şi anume faptul că, în calitatea sa de asociat al societăţii reclamante, a cesionat părţile sociale ale acesteia şi a înfiinţat, în aceiaşi timp, alte societăţi comerciale cu acelaşi obiect de activitate.
Recurentul a arătat că decizia de înfiinţare a altor societăţi cu profil de pază şi protecţie, printre care şi societatea pârâtă, SC D.S.P. SRL, a fost luată la sfârşitul anului 2004 şi începutul anului 2005 pentru că se dorea împărţirea în cinci zone a societăţii mamă care era în creştere. în acest scop a fost rezervată denumirea de SC D.S.P. SRL la data de 17 martie 2005 eliberată de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
În baza acestei rezervări a fost încheiat un contract de comodat în 31 martie 2005 şi un act constitutiv în 27 aprilie 2005, etape obligatorii potrivit dispoziţiilor Legii nr. 333/2003.
S-a criticat faptul că instanţa de apel - reţinând un conflict de interese în care s-ar afla pârâtul A.D., în calitate de administrator în cele două societăţi - şi-a însuşit în mod greşit raţionamentul instanţei de fond care nu s-a bazat pe nici o probă, în sensul că pârâtul, prin datele deţinute cu privire la mijloace, clienţi, parteneri de afaceri ai societăţii reclamante, ar fi mijlocit şi înlesnit acte de concurenţă neloială.
S~a criticat faptul că instanţa nu a administrat probe pentru acţiunile concrete, întreprinse de acest pârât şi nici implicarea personală a acestuia în acţiunile pretinse de mijlocire şi înlesnire a actelor de concurenţă neloială şi reţinute ca fapte ilicite.
Recurentul a invocat şi faptul că nu s-a dovedit vinovăţia - necesară angajării răspunderii sale - în temeiul art. 998 C. civ.
Recurentul a arătat ca instanţa s-a raportat la corespondenţa emisă de pârâta SC D.S.P. SRL către doi clienţi ai reclamantei şi la informaţiile aflate pe site-ul acestei societăţi, ca fapte de concurenţă neloială, deşi aceste documente nu au fost emise de pârât iar menţionarea numelui pârâtului în site-ul societăţii nu dovedeşte că acesta este deţinut de pârât.
Recurentul a mai arătat că din martie 2002 nu a mai deţinut nici o funcţie în societatea pârâtă.
S-a mai criticat faptul că s-a reţinut împrejurarea că pârâtul A.D. a săvârşit acte de racolare de personal. Proba reţinută (o corespondenţă adresată de pârâtă SC D.S.P. SRL unor potenţiali clienţi - SC C.E. SRL şi SC A. SA - în care se menţionează că actualii angajaţi ai SC D.S.P. SRL sunt cei care au asigurat anterior aceleaşi servicii de pază şi protecţie) nu dovedeşte că pârâtul a întreprins efectiv acţiuni de racolare de personal pentru a atrage contrar uzanţelor, cu rea-credinţă, salariaţi, ai reclamantei.
Sub acest aspect recurentul a arătat că reclamanta (care a afirmat în acţiune că angajaţi ai săi au fost racolaţi de pârâta SC D.S.P. SRL ) a recunoscut că în privinţa salariatei T.C. a decis concedierea prin desfiinţarea postului, iar pentru alţi doi angajaţi (menţionaţi în acţiune), C.D. şi C.D., nu s-a dovedit că ar fi fost angajaţi ai pârâtei SC D.S.P. SRL. Pentru aceştia ca şi pentru alte persoane s-au depus copii ale cărţilor lor de muncă (filele 1 - 45 vol. III în dosarul Tribunalului).
S-a mai invocat faptul că plecarea unor clienţi din portofoliul reclamantei a fost determinată de o creştere a preţurilor practicate de reclamantă pentru serviciile sale (adresa emisă de SC A. SRL fila 47 vol. III din dosar, care comunică reclamantei rezilierea contractului determinată de majorarea frecventă a tarifelor practicate.
Recursul pârâtei SC P.A.P. SRL (fostă SC D.S.P. SRL) a fost declarat în termenul legal, Ia data de 6 ianuarie 2012 şi a fost întemeiat în drept pe motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Criticile au privit următoarele aspecte:
Instanţa de apel în mod greşit a constatat că pârâta a săvârşit acte de contrafacere a mărcii deţinută de reclamantă.
Anterior înmatriculării societăţii pârâte la Registrul Comerţului, s~a procedat ia verificarea disponibilităţii denumirii „SC D.S.P. SRL ” . La depunerea documentaţiei de constituire la registrul comerţului s-a ataşat şi dovada disponibilităţii denumirii. După controlul de legalitate, la data de 16 iunie 2005 Registrul Comerţului a dispus înmatricularea societăţii pârâte sub denumirea SC D.S.P. SRL.
Potrivit art. 30 alin. (4) din Legea nr. 26/1990, „dreptul de folosinţă exclusivă asupra firmei şi emblemei se dobândeşte prin înscrierea acestora în registrul comerţului, Pârâta SC D.S.P. SRL are nu numai dreptul, dar şi obligaţia legală de a menţiona în orice factură, ofertă, comandă, tarif, prospect şi alte documente întrebuinţate în comerţ denumirea, forma juridică, sediul social, numărul din Registrul Comerţului şi codul unic de înregistrare, astfel cum rezultă din art. 74 alin. (1) din Legea nr. 31/1991.
În cazul în care prin dobândirea denumirii s-ar fi produs o încălcare a unor drepturi ale unui terţ, dobândite anterior, titularul drepturilor încălcate avea posibilitatea de a solicita anularea denumirii.
Intimata reclamantă R. nu a solicitat niciodată anularea denumirii pârâtei persoană juridică şi nici măcar nu a notificat pârâta că prin utilizarea denumirii sale, pârâta ar produce o încălcare a drepturilor sale rezultate din înregistrarea mărcii.
Numai după schimbarea propriei denumiri şi angajarea unor schimbări majore în societate, toate acestea înscriindu-se în politica de extindere a investitorilor spanioli în România, reclamanta a procedat la emiterea unor convocări la conciliere directă prin care a pretins şi încălcarea drepturilor sale la marcă.
Prima instanţă deşi a reţinut că în cauză ar exista un conflict între marca reclamantei şi numele comercial al pârâtei a omis să se pronunţe cu privire ia apărarea acesteia întemeiată pe dispoziţiile art. 38 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 83/1998 potrivit cu care „Titularul mărcii nu poate cere să se interzică unui terţ să folosească în activitatea sa comercială numele/denumirea sau adresa/ sediul societăţii ” .
În sigla care apare pe toate documentele emanând de la pârâta societate comercială apare întotdeauna întreaga denumire „SC D.S.P. SRL”. Având în vedere specificul activităţii societăţii, respectiv prestarea de servicii de pază şi protecţie, sintagma „Protection” este cea care conferă distinctivitate siglei societăţii pârâte şi care înlătură orice risc de confuzie în raport de reclamanta R.
S-a mai susţinut că societatea pârâtă nu foloseşte şi nu a folosit însemnele SC D.S.P. SRL începând cu data convocării la conciliere, respectiv august 2007, prin care era informată de riscul de confuzie ce s-ar crea prin folosirea celor două însemne. în prezent societatea are înregistrată propria marcă pe care o foloseşte încă din august 2007.
Recurenta a susţinut că există elemente suficiente pentru a se înlătura riscul de confuzie între denumirea pârâtei şi marca reclamantei.
Tribunalul a reţinut că dată fiind asemănarea semnului folosit de pârâta SC D.S.P. SRL cu marca reclamantei şi identitatea produselor şi serviciilor oferite de cele două societăţi există riscul confuziei, motiv pentru care în cauză ar fi îndeplinite condiţiile art. 35 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998.
Recurenta a arătat că prima instanţă a aplicat un raţionament eronat întrucât a apreciat că existenţa primelor două condiţii (asemănare de semne şi identitate de servicii) ar atrage automat şi îndeplinirea condiţiei existenţei riscului de confuzie. Or, textul de lege incident art. 35 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998 stabileşte că pentru a fi în faţa unei contrafaceri trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii, între care se găseşte şi existenţa riscului de confuzie. Dacă legiuitorul ar fi apreciat că întotdeauna riscul de confuzie ar rezulta din îndeplinirea celorlalte două condiţii, atunci nu ar mai fi prevăzut distinct această condiţie.
Prima instanţă trebuia să aibă în vedere că în aprecierea riscului de confuzie, instanţa urmează să aibă în vedere un consumator mediu, normal informat, rezonabil de atent şi de avizat. Un asemenea consumator va observa întotdeauna faptul că în cuprinsul siglei pârâtei există şi menţiunea „Protection”, menţiune care face în mod clar distincţia între cele două semne pretins aflate în conflict.
Instanţa de apei, în mod eronat, şi-a însuşit raţionamentul instanţei de fond şi a constatat că apelanta - pârâtă SC D.S.P. SRL a săvârşit acte de concurenţă neloială constând în racolare de personal şi clientelă.
În ceea ce priveşte actele de racolare de personal, recurenta a arătat că singura probă indicată de instanţă în susţinerea acestei constatări este reprezentată de corespondenţa adresată de pârâta SC D.S.P. SRL unor potenţiali clienţi (SC C.E. SRL şi SC A. SA) prin care se menţionează că actualii angajaţi ai SC D.S.P. SRL sunt cei care au asigurat anterior aceleaşi servicii de pază şi protecţie.
Această probă însă nu dovedeşte că apelanta - pârâtă ar fi racolat efectiv personalul în sensul de a atrage, contrar uzanţelor şi cu rea credinţă salariaţi ai reclamantei iar instanţa nici nu a verificat veridicitatea acestei informaţii.
În ceea ce o priveşte pe salariata T.C., chiar reclamanta a decis concedierea acestuia prin desfiinţarea postului deţinut de salariat. Aşadar, în acest caz, nu se poate vorbi despre o racolare de personal, dat fiind faptul că încetarea raporturilor cu acesta s-a produs la iniţiativa reclamantei;
Alţi doi salariaţi cu funcţie de conducere menţionaţi în cererea de chemare în judecată, respectiv C.D. şi D.C., nu sunt angajaţi ai SC D.S.P. SRL (C.D., după ce a încetat raporturile de muncă în baza art. 55 lit. b) C. muncii cu reclamanta, a fost angajat la SC D.S.P. SRL, societate diferită de societatea pârâtă şi apoi la SC S.P. SRL; C.D., după încetarea raporturilor de muncă la R., a fost angajat la SC S.P. SRL şi apoi la SC A.A.T. SRL.
În mod egal, salariaţii T.R.G., D.B., J.L. şi T.L. după încetarea raporturilor de muncă la R. au fost angajaţi la SC S.P. SRL, şi ulterior la pârâta SC D.S.P. SRL.
Salariatul P.G. după încetare raporturilor de muncă la R. a fost angajat la SC T.P.C. SRL şi ulterior la pârâta SC D.S.P. SRL.
Salariaţii M.B. şi I.M. după încetarea raporturilor de muncă la R. au fost angajaţi la SC S.P. SRL.
S-a criticat faptul că prima instanţă nu a prezentat nici o motivare pentru care ar fi înlăturat aceste apărări (înscrisuri, cărţi de muncă sau adeverinţe, depuse ia dosarul de fond, volumul 3), limitându-se doar la preluarea unor susţineri ale reclamantei care a afirmat că a avut loc o racolare de personal de la reclamantă.
În realitate s-au făcut probe cu privire la salariaţii menţionaţi că a avut loc o migraţie pe piaţa forţei de muncă.
În ceea ce priveşte actele de racolare a clientelei, recurenta a arătat că din nici o probă administrată în cauză nu s-a dovedit că mai mulţi clienţi ai reclamantei au fost preluaţi de pârâta SC D.S.P. SRL. Nu s-a probat nici faptul că pretinsa migrare a clienţilor ar fi fost rezultatul unor uzanţe necinstite ale pârâţilor. Simplu fapt că printre clienţii pârâtei ar putea figura şi actuali clienţi ai reclamantei sau foşti clienţi ai acesteia, nu înseamnă automat că pârâta ar fi recurs în practici sau uzanţe necinstite. Migraţia clienţilor pe piaţă are loc în generai din considerente economie, respectiv tarife mai atrăgătoare pentru client şi o calitate mai bună a serviciilor oferite.
Consecinţa actelor sau faptelor de concurenţa neloială este captarea unei părţi de clientela victimei. Or, în speţa de faţă mi a existat o captare a clientelei, clienţi ai reclamantei nu se regăsesc în clientela pârâtei SC D.S.P. SRL.
Din probele administrate a rezultat că una din măsurile luate de reclamantă după preluarea acţiunilor de către investitorul spaniol a constat în majorarea tarifelor, ceea ce a atras după sine rezilierea unor contracte cu clienţii din iniţiativa acestora din urmă.
5. Analiza instanţei de recurs
Examinând decizia atacată prin prisma recursurilor formulate în raport de condiţiile legale de exercitare a acestora şi de criticile menţionate se constată următoarele:
Recursul reclamantei SC R.SA, prin criticile formulate, nu se înscrie în dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. indicate ca motive, din perspectiva rigorilor cerute sub sancţiunea nulităţii de art. 3021 C. proc. civ., care la lit. c) indică necesitatea menţionării motivelor de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Motivele au fost într-adevăr depuse printr-un memoriu separat de declaraţia de recurs, cum s-a reţinut mai sus, dar în cuprinsul acestuia nu au fost dezvoltate motive de nelegalitate.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. invocat presupune o interpretare greşită a actului juridic dedus judecăţii sau o schimbare a naturii ori înţelesului vădit lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Acest motiv presupune încălcarea de către instanţă a principiului înscris în art. 969 C. civ., convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, iar când în caz de îndoială sau de mai multe înţelesuri ale clauzelor contractuale, interpretarea instanţei presupune respectarea regulilor de interpretare ale Codului civil.
„Actul juridic” invocat de recurentă în susţinerea acestui motiv - o hotărâre a membrilor Consiliului de Administraţie - nu este un act juridic în înţelesul şi semnificaţia punctului 8 al art. 304, ci este un înscris cu valoare de probă în cauză şi interpretarea dată de instanţă acestuia constituie o chestiune de fapt care nu mai poate fi cenzurată prin această cale de atac, după abrogarea (prin O.U.G. nr. 138/2000 aprobată prin Legea nr. 219/2005) punctului 11 al art. 304 C. proc. civ. care permitea controlul judiciar ai greşelilor grave de fapt decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate.
Al doilea motivul de recurs prevăzut de pct. 9 art. 304 C. proc. civ., invocat de recurentă, presupune două ipoteze fie hotărârea este lipsită de temei legal, fie este dată cu încălcarea sau greşita aplicare a legii.
Şi în dezvoltarea acestui motiv de recurs recurenta a comentat şi criticat modul în care instanţa a interpretat probele administrate în cauză aducând în discuţie aspecte ce ţin de netemeinicie şi nu de nelegalitate.
În acest sens nu au fost indicate dispoziţiile legale greşit interpretate sau aplicate (ignorate) de instanţa de apel în pronunţarea soluţiei.
Se constată aşadar că în cauză recurenta nu s-a conformat dispoziţiilor înscrise în art. 3021 C. proc. civ, criticile formulate în conţinutul mai sus arătat neputând fi încadrate nici în motivele de nelegalitate expres prevăzute de pct. 8 şi 9 ale art. 304 invocate şi nici în vreunul din celelalte motive de recurs prevăzute de lege.
Recursul pârâtului A.D. a fost analizat cu precădere prin prisma excepţiei de nulitate invocată de recurenta SC R. SA, excepţie care a fost respinsă ca nefondată pentru următoarele considerente.
Recurentul pârât şi-a întemeiat recursul pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în dezvoltarea acestui motiv au fost formulate critici de nelegalitate referitor la hotărârea Curţii de Apel. In concret a fost invocată greşita aplicare a art. 998-999 C. civ. pentru stabilirea în sarcina sa a elementelor răspunderii civile delictuale pentru faptele ilicite pretinse a fi fost săvârşite de pârât şi a fi creat un prejudiciu reclamantei.
Examinând criticile formulate în acest recurs Înalta Curte Ie-a găsit întemeiate şi a admis recursul pentru considerentele ce urmează.
Instanţa de apel a apreciat în mod corect că decizia asupra calităţii procesuale pasive a pârâtului A.D. pentru capetele de cerere pentru care s-a admis acţiunea împotriva iui, impune o analiză pe fond a elementelor componente ale răspunderii civile delictuale pentru săvârşirea faptelor de concurenţă neloială, în modalităţile invocate prin acţiune.
În analiza făcută, instanţa de apel - verificând raţionamentul primei instanţe raportat la probele administrate - a validat soluţia fără însă să substituie sau să completeze raţionamentul exprimat în termeni generali cât priveşte faptele şi vinovăţia „pârâţilor”, cu propriul raţionament, altul sau în completarea argumentelor primei instanţe.
Astfel nu s-au indicat nici motivele nici probele care au condus la respingerea apărărilor formulate de pârâtul A.D. în susţinerea neîntrunirii în cauză, în persoana sa, a elementelor constitutive ale răspunderii civile delictuale, în mod individualizat şi distinct de societatea pârâtă.
S-a pus semnul egalităţii între fapta ilicită şi fapte, prin natură, legale (corespondenţă, demersuri în crearea unei societăţi derivând din societatea mamă, cesionare de acţiuni), tară să se indice în demersul explicativ al instanţei de apel, probele care au conturat elementele componente ale răspunderii civile delictuale în persoana acestui pârât atât sub aspect obiectiv cât şi subiectiv.
Caracterul ilicit al unei activităţi, legale prin natura sa, este dat de nerespectarea unor dispoziţii legale sau încălcarea acestora sau efectuarea cu rea-credinţă a unor asemenea activităţi.
Or, în cauză - în lipsa unor elemente concrete, precise care să contureze o faptă ilicită produsă cu vinovăţie de pârât şi care prin activitatea sa să fi determinat un prejudiciu reclamantei - nu se poate reţine că se angajează răspunderea civilă delictuală a pârâtului A.D.
Prezumţia simplă dedusă de instanţă din calitatea de administrator a pârâtului, o perioada de timp în societatea comercială, nu poate - fără să fie coroborată cu alte elemente concrete de fapt - să fie prin ea însăşi suficientă, pentru a dovedi vinovăţia pârâtului. Opinie contrară - pe care s-a bazat raţionamentul instanţei - conduce la ideea, evident neîntemeiată, nici legal, nici jurisprudenţial sau doctrinar, că reaua credinţă se prezumă.
Apărările pârâtului - reluate şi în recurs - sunt confirmate de probele existente ia dosar, recurentul indicând precis poziţionarea acestora în dosarul de fond. Ca urmare, acţiunea reclamantei împotriva acestui pârât, în raport de cele reţinute, trebuia respinsă ca nefondată, pentru capetele de cerere rămase în discuţie.
Constatând ca recursul pârâtului A.D. este fondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. a fost admis, cu consecinţa modificării în parte a deciziei atacate prin respingerea ca neîntemeiată a acţiunii formulate împotriva pârâtului A.D. pentru capetele de cerere pentru care s-a respins excepţia lipsei sale de calitate procesuală pasivă, invocată de acesta.
Drept consecinţă s-a considerat nefondată obligarea acestui pârât la plata suplimentului de onorariu de expertiză, ca urmare a admiterii cererii expertului, precum şi a sumei de 10.000 lei (1/2 din cheltuielile de judecată în primă instanţă). A fost înlăturată obligaţia stabilită In sarcina pârâtului de plată a acestor sume.
Recursul pârâtei SC P.A.P. SRL (fostă SC D.S.P. SRL) a fost examinat cu precădere din perspectiva obligaţiilor impuse de art. 20 al Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, potrivit căruia taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, iar dacă taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal în momentul înregistrării acţiunii sau cererii, instanţa va pune în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen de judecată.
Prin citaţia de invitaţie la proces pentru termenul de judecată fixat pentru soluţionarea recursului (fila 44 în dosar de recurs) i s-a pus în vedere acestei părţi să timbreze recursul cu suma de 7.437 lei, taxă judiciară de timbru şi 5 lei timbru judiciar.
Pârâta recurentă nu s-a achitat de această obligaţie, fiind incidenţă sancţiunea prevăzută de art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, anularea recursului pentru neefectuarea acestei plăţi.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul formulat de pârâta SC P.A.P. SRL (fosta SC D.S.P. SRL ) a fost anulat ca netimbrat.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei atacate şi ale sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite excepţia nulităţii recursului declarat de reclamanta SC R. SA (invocată de pârâtul A.D.).
Constată nul recursul declarat de reclamanta SC R. SA (fosta SC D.S.G. SA) împotriva deciziei nr. 260/ A din data de 8 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Respinge excepţia nulităţii recursului declarat de pârâtul A.D. (invocată de reclamanta SC R. SA).
Anulează, ca netimbrat, recursul declarat de pârâta SC P.A.P. SRL (fosta SC D.S.P. SRL) împotriva aceleiaşi decizii.
Admite recursul declarat de pârâtul A.D. împotriva deciziei nr. 260/ A din data de 8 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Modifică în parte decizia, în sensul că: respinge, ca neîntemeiată, acţiunea formulată împotriva pârâtului A.D. pentru capetele de cerere pentru care s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de acesta.
Înlătură obligaţia pârâtului A.D. de plată a diferenţei de onorariu expert în contul x, precum şi a sumei de 10.000 lei (1/2 din cheltuielile de judecată în primă instanţă).
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4865/2012. Civil. Strămutare. Fond | ICCJ. Decizia nr. 7431/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
