ICCJ. Decizia nr. 7433/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Decizii civile ICCJ 2012

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECTIA I CIVILĂ

Decizia nr. 7433/2012

Dosar nr. 2208/118/2011

Şedinţa publică de la 5 decembrie 2012

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată sub nr. 2208/118/2011 pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamanta D.I.P. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Primăria comunei O., să se constate că are calitatea de proprietar tabular al terenului intravilan în suprafaţă de 250 m.p. situat în localitatea O., judeţul Constanţa şi caducitatea Decretului nr. 302/1987 ca urmare a nerealizării cauzei de utilitate pentru care a fost dispusă exproprierea imobilului menţionat.

În motivare s-a arătat că autoarea reclamantei, numita P.M., decedată la 23 martie 1987, căsătorită cu P.P., a avut calitatea de proprietară a terenului revendicat conform contractului de vânzare cumpărare autentificat din 30 noiembrie 1974.

În anul 1987, terenul autoarei reclamantei şi construcţia cu destinaţie de casă de locuit aflată pe acesta au fost expropriate în temeiul Decretului nr. 302/1987, în scopul edificării unor amplasamente de locuinţe şi spaţii comerciale.

A mai susţinut reclamanta că, deşi construcţia a fost demolată de stat, scopul exproprierii nu a fost realizat, în sensul că timp de 24 de ani pe terenul respectiv nu s-a construit nimic. Pe cale de consecinţă, temeiul exproprierii (utilitatea publică) a încetat, iar lipsirea sa de proprietatea imobilului în litigiu nu se mai justifică; păstrarea terenului în patrimoniul administraţiei publice locale reprezintă un abuz în condiţiile nerealizării efectului exproprierii, iar constatarea caducităţii decretului de preluare are drept urmare menţinerea calităţii sale de proprietar.

Reclamanta a precizat cadrul procesual pasiv, arătând că au calitatea de pârâţi Consiliul Local O. şi comuna O. prin Primar, şi temeiul juridic al cererii, respectiv art. 111 din C. proc. civ. coroborat cu art. 481 C. civ., art. 44 din Constituţia României, art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.

Prin notele scrise depuse la 11 mai 2011, reclamanta a precizat că obiectul de drept material al acţiunii îl constituie exproprierea, iar competenţa de soluţionare aparţine, pe cale de consecinţă, Tribunalului Constanţa, conform art. 2 pct. 1 lit. f) din C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 4679 din 21 septembrie 2011, Tribunalul Constanţa a respins ca inadmisibilă acţiunea reclamantei, reţinând că scopul urmărit prin promovarea cererii a fost acela al redobândirii terenului expropriat în patrimoniul reclamantei, cu atât mai mult cu cât s-a invocat drept temei şi dispoziţiile art. 481 C. civ.; pe cale de consecinţă, caracterul unei astfel de acţiuni patrimoniale nu poate fi decât acela al uneia în realizarea dreptului, chiar dacă titulara ei se prevalează de acţiunea în constatare, întemeiată pe dispoziţiile art. 111 din C. proc. civ.

De asemenea, instanţa de fond a avut în vedere că art. 2 alin. (1) pct. 1 lit. f) din C. proc. civ., care prevede că tribunalele judecă în primă instanţă procesele şi cererile în materie de expropriere, şi art. 111 din acelaşi cod se exclud reciproc, pentru că primul text reglementează acţiunea în constatare, de drept comun, iar cel de al doilea constituie sediul materiei pentru acţiunea în realizarea dreptului în cazul exproprierii conform legii speciale, respectiv Legii nr. 33/1994 şi nr. 10/2001.

De altfel, motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată susţine caracterul acesteia, de acţiune în realizarea dreptului de proprietate, prin care se urmăreşte revenirea bunului în patrimoniul reclamantei ca urmare a nerealizării scopului de utilitate publică şi constatarea caducităţii decretului de expropriere.

Deşi art. 35 din Legea nr. 33/1994 prevede posibilitatea retrocedării bunurilor imobile expropriate care nu au fost utilizate în termen de un an potrivit scopului pentru care au fost preluate şi dacă nu s-a făcut o nouă declaraţie de utilitate publică, tribunalul a reţinut că, potrivit deciziei nr. 53/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, această normă legală „nu se aplică în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001”.

Apreciind că Legea nr. 10/2001 constituie o lege specială, cu caracter reparator, incidentă imobilelor preluate abuziv, inclusiv prin expropriere, şi că este de imediată aplicare pentru că interesează ordinea publică, în timp ce Legea nr. 33/1994 are un caracter general în raport cu aceasta, Tribunalul a constatat că dispoziţiile art. 35 din actul normativ menţionat nu-şi pot găsi aplicarea, iar, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nici art. 481 C. civ. nu mai poate servi ca temei în cadrul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Pe cale de consecinţă s-a constatat că acţiunea este inadmisibilă atât din perspectiva art. 111 din C. proc. civ., cât şi din cea a art. 2 alin. (1) lit. f) din acelaşi cod, câtă vreme reclamanta nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta D.I.P., arătând că prin acţiunea formulată a solicitat, în temeiul art. 111 din C. proc. civ. şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., să se constate caducitatea decretului de expropriere şi calitatea sa de proprietar al imobilului expropriat, iar, prin invocarea art. 2 pct. 1 lit. f) din C. proc. civ., şi-a susţinut apărarea cu referire la competenţa materială a Tribunalului Constanţa în soluţionarea acestei acţiuni, fără ca prin indicarea acestor dispoziţii de drept procesual să se urmărească întemeierea pretenţiilor de fond pe normele Legii nr. 33/1994 sau revendicarea imobilului expropriat în condiţiile art. 35 din acest act normativ.

A mai arătat apelanta că efectul constatării caducităţii decretului de expropriere este recunoaşterea retroactivă a calităţii sale de proprietar al imobilului expropriat, în timp ce procedura reglementată de art. 35 din Legea nr. 33/1994 are drept consecinţă constituirea unui nou drept de proprietate, care, în cauză, nu poate interveni pentru că a avut, şi încă are, calitatea de proprietar al bunului şi se află în posesia acestuia.

Pe cale de consecinţă, instanţa de fond a fost şi a rămas învestită cu o acţiune în constatare circumscrisă prevederilor art. 111 din C. proc. civ., inclusiv după precizarea acesteia, iar statuările deciziei nr. 53/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu sunt incidente cauzei.

În mod greşit a apreciat instanţa de fond şi că apelanta ar avea deschisă acţiunea în realizare, pentru că aceasta s-a aflat permanent în posesia imobilului litigios, or, revendicarea presupune pierderea posesiei de către cel care o promovează.

S-a invocat şi neadministrarea vreunui probatoriu adecvat cauzei şi s-a arătat că aceasta a avut drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri netemeinice şi nelegale.

Prin decizia civilă nr. 18C din 25 ianuarie 2012, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat în cauză, reţinând următoarele:

Potrivit cererii iniţiale, pretenţia dedusă judecăţii a fost întemeiată pe dispoziţiile C. proc. civ. şi pe cele ale C. civ.; prin precizările înregistrate la 16 martie 2011 s-au indicat drept temeiuri de drept material prevederile art. 481 C. civ., art. 44 din Constituţie, art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., Decretul nr. 467/1979, Decretul nr. 302/1987, art. 966 şi următoarele C. civ., dar şi dispoziţiile art. 111 din C. proc. civ.; ulterior, la 05 mai 2011, s-a arătat că, deşi acţiunea a fost întemeiată pe norma de drept procesual anterior menţionată, obiectul de drept material al acesteia îl constituie exproprierea, iar competenţa de soluţionare a cererii aparţine, potrivit art. 2 pct. 1 lit. f) din C. proc. civ., Tribunalului.

Din cererea de chemare în judecată şi precizările ulterioare a rezultat că reclamanta a învestit instanţa de fond cu o acţiune în restituirea terenului expropriat, ce a avut ca scop recunoaşterea dreptului său de proprietate asupra bunului în litigiu şi readucerea lui în patrimoniul acesteia, iar nu simpla recunoaştere a dreptului de proprietate asupra unui bun determinat, astfel că instanţa de fond în mod corect a apreciat asupra incidenţei art. 111 din C. proc. civ. şi a inadmisibilităţii acţiunii.

Sancţiunea inadmisibilităţii cererii a fost corect aplicată şi din perspectiva nerespectării procedurii reglementată de Legea nr. 10/2001, pentru că, în condiţiile în care reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţiile impuse de actul normativ menţionat şi nu a notificat în termen autorităţile administrative pentru restituirea imobilului, acţiunea în restituire formulată în temeiul dreptului comun nu poate fi privită decât ca inadmisibilă.

Te renul revendicat în cauză a fost expropriat în temeiul Decretului nr. 302/1987, or, în raport de data preluării, solicitarea formulată de reclamantă la 09 februarie 2011 nu a putut fi circumscrisă decât cadrului juridic stabilit prin dispoziţiile art. 11 al Legii nr. 10/2001, text ce conţine reguli speciale pentru restituirea (în natură sau echivalent) a imobilelor expropriate.

În ce priveşte corelarea acestui act normativ cu alte legi speciale care au, de asemenea, în sfera lor de aplicare imobile expropriate Legea nr. 33/1994 – art. 35, Legea nr. 18/1991 – art. 36 alin. (5) din interpretarea dispoziţiilor art. 11 alin. (1)-(8) din lege rezultă cu claritate că legiuitorul a vizat inclusiv restituirea acelor imobile a căror situaţie juridică şi-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării lui în vigoare.

Astfel, textul invocat reglementează posibilitatea acordării măsurilor reparatorii, în toate formele exproprierii (cu sau fără titlu, cu sau fără acordarea despăgubirilor) şi pentru toate situaţiile generate de această modalitate de preluare, respectiv construcţii care nu au fost demolate sau au fost demolate total ori parţial, terenuri ocupate integral sau parţial de lucrările pentru care s-a dispus exproprierea etc.

Ca atare, concluzia ce s-a impus este că, după apariţia Legii nr. 10/2001, singura cale pentru obţinerea restituirii imobilelor preluate în perioada de referinţă a legii este cea prevăzută prin dispoziţiile art. 21 şi urm. din acest act normativ, raţiunea – ce se înscrie în logica evenimentelor istorice şi reglementărilor de după decembrie 1989 – fiind soluţionarea cu sporită celeritate a cererilor vizând restituirea proprietăţilor preluate abuziv – cu sau fără titlu – sau acordarea, acolo unde restituirea nu mai este posibilă, reparaţiilor cuvenite.

Într-o singură ipoteză se poate da curs cererilor de restituire fundamentate fie pe dreptul comun, fie pe alte acte normative, anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv când acţiunea a fost introdusă înainte de apariţia acestui act normativ, ori în cazul vizat prin dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, când preluarea a operat ulterior anului 1994, dar niciuna dintre aceste situaţii nu este incidentă în cauză.

Cât priveşte perioada de după 22 decembrie 1989 – ce excede sferei de reglementare a Legii nr. 10/2001 – şi până la intrarea în vigoare a Legii nr. 33/1994, prin Decizia nr. VI a Curţii Supreme de Justiţie, dată în secţii unite, la 27 septembrie 1999 s-a decis că instanţele judecătoreşti sunt competente să dispună retrocedarea imobilelor expropriate înainte de anul 1994, dacă nu a fost realizată, în termen de 1 an de la intrarea în vigoare a acestei legi, lucrarea pentru care a fost adoptată măsura exproprierii. Prin urmare, reclamanta a avut la îndemână şapte ani (până la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001) pentru a solicita restituirea proprietăţii sale expropriată în anul 1987, în baza art. 35 din Legea nr. 33/1994, iar, ulterior, încă 12 luni, termenul prevăzut de noua lege, în care putea demara procedura administrativă prealabilă, dar interesul său pentru redobândirea terenului în litigiu s-a născut abia la 09 februarie 2011, cu mult după expirarea termenului prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001.

Prin respingerea acţiunii ca inadmisibilă nu se neagă reclamantei dreptul de acces la instanţă, stabilit de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece calea oferită de Legea nr. 10/2001 pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă, iar în cadrul procedurii reglementată de acest act normativ există posibilitatea de a se supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiţie.

Este adevărat că potrivit art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului, numai că în alin. (2) al aceluiaşi art. se prevede că bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.

Cum legiuitorul a adoptat un astfel de act normativ, respectiv Legea nr. 10/2001, iar imobilul în litigiu intră sub incidenţa sa, reclamanta trebuia să urmeze procedura reglementată de aceste prevederi, în cadrul căreia avea posibilitatea să-şi valorifice pretenţia formulată prin acţiunea dedusă judecăţii în cauză.

În termen legal a declarat recurs reclamanta D.I.P., în drept invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului, reclamanta a arătat că decizia recurată este nelegală sub aspectul interpretării de către instanţă a acţiunii formulate raportat la temeiul juridic - art. 111 C. proc. civ. coroborat cu Protocolul nr. 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi la cererea în realizare a dreptului.

Astfel, C. proc. civ. instituie în art. 111, teza a doua, principiul subsidiarităţii acţiunii în constatare faţă de cererea de realizare a dreptului, prin urmare o acţiune în constatare este admisibilă numai dacă partea nu „poate cere” realizarea dreptului său.

În speţă, o acţiune în realizarea dreptului se putea face numai în condiţiile prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi ale art. 35 din Legea nr. 33/1994, însă dreptul reclamantei nu se mai poate realiza, deoarece termenul în care se putea formula o astfel de acţiune a expirat de mult. Acest aspect rezultă şi din decizia recurată - „reclamanta a avut la îndemână şapte ani (până la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001) pentru a solicita restituirea proprietăţii sale expropriate în anul 1987, în baza art. 35 din Legea nr. 33/1994, iar, ulterior, încă 12 luni, termen prevăzut de noua lege, în care putea demara procedura administrativă prealabilă, iar interesul său pentru redobândirea terenului în litigiu s-a născut abia la 09 februarie 2011, cu mult după expirarea termenului prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001”.

În aceste condiţii, acţiunea în constatare este singurul mijloc juridic prin care reclamanta poate obţine recunoaşterea dreptului de proprietate asupra imobilului, atâta timp cât prevederile art. 35 teza II-a din Legea nr. 33/1993 au devenit inaplicabile după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar acţiunea în revendicare nu este posibilă cât timp reclamanta are posesia imobilului, neavând loc o preluare propriu-zisă a bunului expropriat.

Mai mult, din interpretarea literală, dar şi logică, a art. 111 C. proc. civ. rezultă că acţiunea în realizare, ce determina inadmisibilitatea acţiunii în constatare, trebuie să aibă în vedere acelaşi drept care s-a urmărit a fi protejat pe calea acţiunii în constatare, iar nu altul.

Reclamanta nu are calea unei acţiuni în realizarea dreptului, respectiv a acţiunii în revendicare, întrucât aceasta presupune pierderea posesiei de către cel ce o promovează.

De altfel, reclamanta nu a învestit instanţa cu o acţiune în realizarea dreptului, ci cu o cerere în constatarea dreptului, prin urmare aplicarea la speţă a Deciziei nr. 53/2007 a secţiilor unite ale I.C.C.J. şi, de către instanţa de apel, a Deciziei nr. VII a secţiilor unite ale I.C.C.J., este greşită.

Între cele două acţiuni sau cereri pe care reclamanta le avea la dispoziţie este o mare diferenţă. Astfel, constatarea caducităţii decretului de expropriere are drept consecinţă faptul că reclamanta a fost întotdeauna proprietar, în timp ce procedura prevăzută de art. 35 din Legea nr. 33/1994, la care se referă prima instanţă în motivarea sentinţei, constituie din nou un drept de proprietate în favoarea posesorului. În aceste condiţii, este evident că reclamanta putea solicita constatarea caducităţii decretului de expropriere, argumentul instanţei de apel, în sensul că nu are la îndemână calea unei acţiuni în realizarea dreptului fiind eronat.

Pe de altă parte, deşi instanţa îşi întemeiază motivarea de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 raportat la art. 35 din Legea nr. 33/1994 şi afirmă că nu se nega reclamantei dreptul de acces la instanţă, stabilit de art. 6 parag. 1 din C.E.D.O., totuşi nu motivează dacă în prezent calea în realizarea dreptului sub imperiul Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 33/1994 este posibilă.

Altfel spus, a se considera de către Curtea de Apel Constanta că o acţiune în constatare este inadmisibilă doar pentru ca in abstracto există o acţiune în realizare înseamnă a refuza judecata şi a limita pârtii accesul la justiţie, prin urmare chiar se încălca prevederile art. 6 parag. 1 din C.E.D.O.

Protocolul nr. 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului prevede că o măsură privativă de proprietate trebuie să păstreze un echilibru just între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Cu alte cuvinte, exproprierea trebuie să fie numai pentru cazuri de utilitate publică şi, în acelaşi timp, realizarea ţelului ei legitim să se producă, în caz contrar consecinţa fiind că reclamanta este dintotdeauna proprietar.

Mai mult decât atât, imposibilitatea exercitării dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenului intravilan din localitatea O. este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1

Recurenta a mai arătat că în cauza nu s-a efectuat niciun probatoriu, fapt ce a condus la pronunţarea unei hotărâri nelegale.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

În speţă, reclamanta D.I.P. a solicitat, prin acţiunea formulată la data de 09 februarie 2011, să se constate că are calitatea de proprietar tabular al terenului intravilan în suprafaţă de 250 m.p., situat în localitatea O., judeţul Constanţa şi caducitatea Decretului nr. 302/1987 ca urmare a nerealizării cauzei de utilitate pentru care a fost dispusă exproprierea imobilului menţionat.

În drept a invocat dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., text de lege în raport de care, susţine recurenta, instanţele de fond nu s-au pronunţat.

Dispoziţiile normei în cauză statuează că partea care are un interes poate să introducă o cerere pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, legiuitorul specificând în alineatul al doilea o condiţie suplimentară de admisibilitate, în sensul că o astfel de acţiune nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului. Sintagma „cererea nu poate fi primită” nu poate conduce la ideea unei analizări pe fond a dreptului pretins în justiţie, ci legiuitorul a urmărit să suprime aceasta cale procedurala a acţiunii în constatare în toate acele situaţii în care partea are în mod concret, potrivit dispoziţiilor legale aplicabile, posibilitatea unei acţiuni în realizare. Evident că pierderea acestei căi procedurale din motive imputabile reclamantei, care nu s-a conformat existentelor legale (pentru exerciţiul acţiunii în realizare în condiţii de regularitate procedurală) nu poate justifica admisibilitatea acţiunii in constatare.

În speţă, culpa pentru faptul că terenul nu a format obiect al legii speciale aparţine în totalitate reclamantei, care putea să-şi valorifice dreptul asupra imobilului urmând procedura de acordare a măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001, având în vedere că bunul a fost expropriat. Procedura specială pusă de prevederile Legii nr. 10/2001 la dispoziţia persoanelor îndreptăţite (care reprezintă, de fapt, o modalitate procedurală particulară de revendicare a imobilelor preluate abuziv de câtre stat în perioada regimului comunist) constituie modalitatea de realizare a dreptului pretins de reclamantă. În mod corect au reţinut instanţele de fond faptul că, lipsa de diligenta a recurentei, în sensul că nu a urmat procedura Legii nr. 10/2001 prin depunerea notificării în termenul legal, nu poate conduce la concluzia inexistentei căilor legale de realizare a dreptului, cu consecinţa admisibilităţii acţiunii în constatare.

Reţinând că natura unei acţiuni nu se determină după temeiul juridic indicat de parte, ci având în vedere înţelesul şi scopul urmărit prin sesizarea instanţei, dar şi că partea nu are la îndemână posibilitatea de a opta între acţiunea în constatare şi cea în realizare, pentru că legea acordă prioritate acţiunii în realizarea dreptului, în mod corect s-a dat eficienţă tezei finale a art. 111 din C. proc. civ. în considerarea scopului urmărit de reclamantă - cel al realizării dreptului de proprietate.

Nu se poate considera că o astfel de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 111 C. proc. civ. este în contradicţie cu prevederile art. 6 din C.E.D.O., care reglementează dreptul la un proces echitabil, deoarece dreptul de acces la o instanţă (de a supune judecăţii o pretenţie) nu este un drept absolut, putând comporta unele limitări sau condiţionări, care intra în marja de apreciere recunoscută statului în numeroase rânduri de instanţa de contencios european, în materia drepturilor omului. Având în vedere că nu se aduce atingere substanţei dreptului de acces la justiţie, în condiţiile în care reclamantei i se recunoşteau de câtre legiuitor alte căi legale pentru valorificarea dreptului subiectiv pretins, pe care însă nu le-a urmat în mod culpabil, Înalta Curte apreciază că soluţia pronunţată este în concordanta cu exigenţele stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pe cale jurisprudenţiala în materia art. 6 din Convenţie.

Un alt argument în acest sens constă în faptul că legiuitorul a reglementat un domeniu de aplicare foarte îngust pentru dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., în ideea de a da prioritate tranşării definitive a fondului dreptului litigios pe calea acţiunii în realizare (înlăturându-se astfel incertitudinea din raporturile juridice civile) şi, numai cu caracter subsidiar, a recunoscut şi posibilitatea acţiunii în constatare în ipoteza bine determinată, în care nu este posibil exerciţiul acţiunii în realizare.

Pe de altă parte, potrivit art. 35 din Legea nr. 33/1994, „dacă bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate în termen de un an potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat, ... foştii proprietari pot să ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declaraţie de utilitate publică”.

Prin de cizia nr. LIII (53) din 4 iunie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii, apreciind că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se interpretează în sensul că prevederile menţionate nu se aplică în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Această decizie este obligatorie, pentru instanţe, potrivit art. 329 alin. (3) din C. proc. civ., cererea reclamantei fiind înregistrată la instanţă de fond ulterior datei de 04 iunie 2007.

Prin dispoziţiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a adus perfecţionări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Curtea Constituţională a statuat prin Decizia nr. 373 din 4 mai 2006 că „Legea nr. 10/2001 recunoaşte persoanelor îndreptăţite la restituirea imobilelor preluate abuziv calitatea de proprietar avută la data preluării, însă restituirea în natură a imobilului şi implicit exercitarea dreptului de proprietate se fac numai în urma constatării dreptului de proprietate, fie prin decizie a autorităţii administrative implicate în aplicarea legii, fie prin hotărâre judecătorească, în cazul în care deciziile acesteia sunt atacate în justiţie.

Astfel încât, dispunând că proprietarul se poate bucura de toate atributele dreptului său numai pentru viitor, după primirea deciziei sau hotărârii judecătoreşti de restituire, legiuitorul nu a făcut altceva decât să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, instituind limitări rezonabile în exercitarea acestui drept, în vederea asigurării securităţii circuitului juridic, în deplină conformitate cu dispoziţiile art. 44 alin. (1) teza a doua din Legea fundamentală.

Cum această reglementare, dată prin Legea nr. 10/2001, interesează ordinea publică, rezultă că ea este de imediată aplicare, în concordanţă cu principiul consacrat în art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.

În acest cadru legislativ, deci, nu-şi mai pot găsi aplicarea dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Această dispoziţie însă, ca şi aceea a art. 481 C. civ., în care se prevede că „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire”, nu mai pot servi ca temei în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură au deschisă calea acţiunii în revendicarea-retrocedarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.

Cu atât mai mult sunt, deci, inadmisibile şi acţiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 de persoanele care au utilizat procedura din această lege specială, soluţie conformă cu regula non bis in idem şi cu principiul securităţii juridice consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O. (c. Brumărescu - 1997 ş.a.).

Legea nr. 10/2001 suprimă, aşadar, acţiunea dreptului comun al revendicării, dar nu şi accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecţionează sistemul reparator şi procedural, controlul judecătoresc al reparaţiilor, prin accesul deplin şi liber la trei grade de jurisdicţie, în condiţiile art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Ca atare, cât timp reclamanta D.I.P. a înţeles să se prevaleze de dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., cererea acesteia nu putea fi examinată prin raportare la acest text de lege. După apariţia Legii nr. 10/2001, singura cale pentru obţinerea restituirii imobilelor preluate în perioada de referinţă a legii este cea prevăzută prin dispoziţiile art. 21 şi următoarele din acest act normativ, raţiunea - ce se înscrie în logica evenimentelor istorice şi a reglementărilor de după decembrie 1989 - fiind soluţionarea cu sporită celeritate a cererilor vizând restituirea proprietăţilor preluate abuziv - cu sau fără titlu - sau acordarea, acolo unde restituirea nu mai este posibilă, a reparaţiilor cuvenite.

Într-o singură ipoteză se poate da curs cererilor de restituire fundamentate fie pe dreptul comun, fie pe alte acte normative, anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv când acţiunea a fost introdusă înainte de apariţia acestui act normativ ori, în cazul vizat prin dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, când preluarea a operat ulterior anului 1994, situaţie ce nu rezultă din datele cauzei de faţă.

Instanţa de apel a reţinut în mod corect că reclamanta nu era îndreptăţită să recurgă la o acţiune în constatare, atâta timp cât utilizarea imobilului în litigiu, aşadar posesia acestuia, nu este relevantă în speţă; tocmai această situaţie impunea reclamantei ca, în măsura în care se consideră proprietara legitimă a imobilului, să promoveze o acţiune în realizarea dreptului pretins, în care să opună titlul său celui invocat de pârâţi.

Reglementarea cu valoare de principiu instituită prin art. 111 C. proc. civ. este de aplicare generală, dar nu există temeiuri pentru a se considera că pretinsul titlu de proprietate al reclamantei ar putea fi dovedit numai printr-o acţiune în constatare, atâta timp cât există posibilitatea formulării unei acţiuni în realizare.

Înalta Curte mai reţine că invocarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului s-ar putea face în măsura în care cererea ar fi fost analizată pe fond, din perspectiva dispoziţiilor speciale ale Legea nr. 10/2001, situaţie premisă ce nu se regăseşte în cauză.

Aşadar, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, aşa cum se stabileşte prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.

Recurenta a mai arătat că în cauza nu s-a efectuat niciun probatoriu, fapt ce a condus la pronunţarea unei hotărâri nelegale. Or, în condiţiile în care cererea nu a fost soluţionată pe fond, ci a fost respinsă ca inadmisibilă, nu se justifica administrarea unor dovezi privind în ceea ce priveşte modalitatea de preluare a imobilului litigios.

Pentru toate aceste considerente, neputând reţine că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiile legale, de natură să atragă modificarea hotărârii recurate potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D.I.P. împotriva deciziei nr. 18C din 25 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 decembrie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 7073/2012. Civil. Expropriere. Recurs  ICCJ. Decizia nr. 7435/2012. Civil. Rectificare carte funciară.... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 7433/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs