ICCJ. Decizia nr. 7435/2012. Civil. Rectificare carte funciară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7435/2012
Dosar nr. 4126/84/2010
Şedinţa publică de la 5 decembrie 2012
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1911 din 17 martie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 4126/84/2010 a Tribunalului Sălaj a fost respinsă ca nefondată acţiunea reclamantei PAROHIA GRECO-CATOLICĂ Zalău A.M.D., împotriva pârâtei PAROHIA ORTODOXĂ A.M.D. Zalău, pentru rectificare drept de proprietate, stabilire situaţie anterioară în C.F. şi constatare nulitate absolută a actului ce a stat la baza încheierilor de intabulare în C.F.
A fost obligată reclamanta la 3 . 000 RON cheltuieli de judecată către pârâtă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut următoarele:
Prin acţiunea civilă care a făcut obiectul Dosarului nr. 3059/84/2006, reclamanta Biserica Unită cu Roma Greco-Catolică Zalău a chemat în judecată Protopopiatul Ortodox Român, solicitând anularea încheierii de intabulare din 25 octombrie 1948 cu privire la terenurile şi construcţiile din C.F. Zalău – Mănăstirea M.D., casă parohială, anexe gospodăreşti şi 5.142 m.p. teren şi restabilirea situaţiei în C.F.
Prin sentinţa civilă nr. 2053/2006 Tribunalul Sălaj a respins acţiunea reclamantei ca nefondată.
Această sentinţă a intrat în puterea lucrului judecat prin respingerea apelului şi a recursului declarate de reclamantă.
Imobilele pentru care în cauza care face obiectul judecăţii de faţă se verifica legalitatea intabulării sunt aceleaşi pentru care s-a purtat judecata în Dosarul nr. 3059/84/2006, în care, cum deja s-a arătat, acţiunea reclamantei Biserica Unită cu Roma Greco-Catolică Zalău a fost irevocabil respinsă.
Acest aspect este esenţial, din perspectiva celor statuate prin decizia nr. 2751/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Instanţa de recurs a menţionat în această decizie că nu poate fi nesocotită autoritatea de lucru judecat a hotărârii anterioare, din procesul în care reclamanta a tins la valorificarea aceluiaşi drept subiectiv, în privinţa aceluiaşi imobil.
Referindu-se la efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că la verificarea pe fond a pretenţiilor se va ţine seama de modalitatea în care, în litigiul anterior, s-a tranşat asupra chestiunii dreptului de proprietate pretins de reclamantă.
Verificând, prin raportare la cele de mai sus, susţinerile reclamantei, instanţa a reţinut următoarele:
Parohia Ortodoxă Română este proprietara tabulară asupra imobilelor compuse din Casă, Mănăstire şi 5.142 m.p.
Dreptul său tabular este înscris în C.F.
Intabulările s-au efectuat în anul 1948, în ambele cărţi funciare, prin încheieri ale Judecătoriei Mixte Zalău, în baza art. 37 din Decretul nr. 177/1948.
Anterior acestor intabulări, imobilele mai sus identificate au constituit proprietatea Bisericii Greco-Catolice Române.
Transcrierea dreptului de proprietate în favoarea Bisericii Ortodoxe s-a efectuat în baza unui text legal în vigoare la data intabulării, iar abrogarea ulterioară a acestuia, prin Legea nr. 489/2006, nu poate produce efectul retroactiv al restabilirii situaţiei funciare existente anterior adoptării sale, prin raportare la art. 1 C. civ., care consacră principiul neretroactivităţii legii civile.
Prin nicio dispoziţie legală ulterioară abrogării actelor normative emise sub regimul comunist, cu privire la cultul greco-catolic, nu s-a dispus în sensul restituirii lăcaşelor de cult şi a caselor parohiale aparţinând acestui cult, trecute în baza Decretului nr. 177/1948 în proprietatea cultului ortodox.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, solicitând în principal în baza art. 297 C. proc. civ., desfiinţarea hotărârii şi trimiterea dosarului instanţei de fond spre rejudecare, arătând că s-a omis judecarea fondului litigiului şi s-au încălcat în mod flagrant dispoziţiile extrem de clare din decizia de casare.
În subsidiar, în baza art. 296 C. proc. civ., reclamanta a solicitat schimbarea în tot a sentinţei, în sensul admiterii acţiunii şi respingerii cererii intimatei de obligare la plata cheltuielilor de judecată.
S-a solicitat obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată în toate instanţele.
În motivarea apelului reclamanta a arătat că prin prima decizie de desfiinţare, instanţa de control s-a pronunţat clar asupra erorii de soluţionare a litigiului, prin reţinerea excepţiei autorităţii de lucru judecat.
S-a reţinut totodată că parohiile au personalitate juridică.
Acelaşi aspect s-a reţinut şi prin decizia de casare.
Ignorând aceste dispoziţii, instanţa de fond, în rejudecare, reţine în sarcina reclamantei aspecte pe care aceasta nu le-a invocat niciodată, arătând că există autoritate de lucru judecat, respingând acţiunea pe fond.
S-a reţinut totodată că intabularea dreptului de proprietate al pârâtei s-a făcut în baza unui text legal în vigoare.
Verificând încheierea de intabulare din 25 octombrie 1948 reiese că aceasta s-a operat în baza încheierii nr. 5/1948 a Judecătoriei Mixte Zalău, şi în baza art. 37 din Decretul nr. 177/1948.
Reclamanta a emis presupunerea că încheierea nr. 5/1948 ar putea face referire la sentinţa judecătoriei populare a locului prevăzută de Decretul nr. 177/1948, art. 37.
Procentul prevăzut de această prevedere legală trebuia constatat printr-o sentinţă, de către judecătoria populară a locului.
Deşi reclamanta a solicitat obligarea pârâtei să depună această sentinţă, această cerere a fost omisă.
Totodată nu s-a făcut dovada acordării despăgubirilor către reclamantă.
În continuarea motivelor de apel reclamanta a făcut referire la calitatea procesuală pasivă a parohiei, din perspectiva dispoziţiilor art. 17 din Legea nr. 489/2006, art. 2, art. 39, 40, 41, 46, 48, 71, 72 din Codul Canoanelor Bisericilor Orientale, recunoscut de Statul Român, dispoziţii în baza cărora parohia are personalitate juridică distinctă, iar preotul paroh reprezintă parohia în justiţie.
Prin noua acţiune promovată, reclamanta a chemat în judecată Parohia Ortodoxă Română din Zalău A.M.D.”
Referitor la puterea lucrului judecat statuată prin sentinţa civilă nr. 655//10.04.2009 a Tribunalului Sălaj, apelanta arată că raportat la prevederile art. 1201 C. civ., art. 166 C. proc. civ. şi statuările doctrinare asupra triplei identităţi a părţilor, obiectului şi cauzei, aceasta a fost greşit reţinută, întrucât în cauza supusă judecăţii şi finalizată prin decizia nr. 2769/2008 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, partea pârâtă a fost Protopopiatul Ortodox Român Zalău, reprezentată prin protopop, iar în cauza ce face obiectul prezentului dosar, pârâtă este Parohia Ortodoxă Română Zalău, A.M.D.
Pe fondul cauzei, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 34 pct. 1 şi 3 din Decretul - lege nr. 115/1938 care se coroborează cu art. 3 din Decretul - lege nr. 126/1990, modificată prin Legea nr. 182/2005 prin care s-a aprobat O.G. nr. 64/2004.
Restituirea bunurilor confiscate abuziv sau fără titlu în perioada 1940 – 1989 a constituit o preocupare a legiuitorului român transpusă în prevederile Legii nr. 489/2006.
Potrivit dispoziţiilor art. 37 din Decretul nr. 177/1948, procedura transferului de proprietate trebuia să aibă la bază o hotărâre a judecătoriei populare a locului, precum şi o dreaptă şi prealabilă despăgubire în conformitate cu prevederile art. 10 din Constituţia din 1948.
Această procedură nu s-a urmat, titlul ce a stat la baza preluării nu numai că nu a fost valabil, întrucât încălca dispoziţiile constituţionale de la acea vreme, dar a lipsit şi scriptic. Exproprierea mascată s-a operat în baza Decretului nr. 358/1948, respectiv a Decretului nr. 177/1948, cu încălcarea prevederilor art. 2 din primul act normativ, respectiv a art. 37 din cel de al doilea.
Aşa cum în privinţa terenurilor expropriate abuziv de la persoane fizice sau juridice operează principiul restitutio in integrum, aceeaşi este intenţia legiuitorului şi cu privire la caracterul abuziv al transferului dreptul de proprietate în privinţa bunurilor cultului greco-catolic.
În susţinerea apelului, reclamanta a invocat legislaţia incidentă în materie, anexând motivelor de apel toate actele normative incidente în speţă, atât cele în baza cărora s-a operat preluarea, cât şi cele adoptate ulterior anului 1990.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta a solicitat respingerea apelului şi obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată în apel.
În motivarea întâmpinării, pârâta a arătat că obiectul şi temeiul juridic este identic în prezenta cauză, precum şi în cea înregistrată sub nr. 3059/84/2006.
Prin decizia de casare s-a statuat că în cauză nu există autoritate de lucru judecat, însă aceeaşi instanţă a arătat că în privinţa raporturilor dintre părţi, cele tranşate jurisdicţional se impun în judecata ulterioară ca un mijloc de probă, fără posibilitatea pentru parte de a pretinde contrariul sau pentru instanţă de a stabili în mod diferit faţă de instanţa anterioară.
Înscrierea în C.F. a dreptului de proprietate al pârâtei s-a operat în baza încheierii notariale din 25 octombrie 1948, care s-a dat în baza încheierii preşedinţiale nr. 5/1948 a Judecătoriei Mixte Zalău şi a art. 37 din Decretul nr. 177/1948.
Trecerea faptică a enoriaşilor greco-catolici la cultul ortodox nu a fost contestată, fiind de notorietate.
În cuprinsul motivelor de apel, se invocă caracterul abuziv al Decretului nr. 177/1948.
Obiectul litigiului nu este cercetarea caracterului abuziv al actului normativ, acesta a rămas în vigoare până în anul 2006, iar dacă credincioşii ar fi dorit să revină la cultul greco-catolic reînfiinţat în anul 1990, puteau reveni, însă acest fapt nu s-a produs.
Şi în motivarea sentinţei civile nr. 2053/2006 a Tribunalului Sălaj s-a reţinut că opţiunea majorităţii a fost aceea de a rămâne la cultul ortodox.
Prin decizia civilă nr. 27A din 16 martie 2012, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta Parohia Greco-Catolică A.M.D. Zalău împotriva sentinţei civile nr. 1911 din 17 martie 2011 a Tribunalului Sălaj, pe care a menţinut-o.
A obligat apelanta să plătească intimatei PAROHIA ORTODOXĂ A.M.D., suma de 3.000 RON, cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:
Intabularea dreptului de proprietate al pârâtei în ambele C.F. Zalău, cu efect constitutiv de drepturi reale, s-a efectuat în baza încheierii preşedinţiale nr. 5/1948 a Judecătoriei mixte Zalău şi a art. 37 din Decretul nr. 177/1948, cu privire la care reclamanta, pe calea completării de acţiune, solicită constatarea nulităţii absolute.
Această solicitare nu este întemeiată.
Potrivit art. 37 alin. (3) şi (4) din Decretul nr. 177/1948 dacă cei trecuţi de la un cult la altul reprezintă cel puţin 75% din numărul credincioşilor comunităţii locale a cultului părăsit, întreaga avere se strămuta de drept în patrimoniul comunităţii locale a cultului adoptat, cu drept de despăgubire pentru comunitatea locală părăsită, proporţional cu numărul celor rămaşi fără a se socoti biserica (locaşul de închinăciune, casa de rugăciuni) şi edificiile anexe; aceasta despăgubire va fi plătită în termen de cel mult 3 ani de la stabilirea ei.
Cazurile prevăzute în acest articol vor fi constatate şi soluţionate de judecătoria populara a locului.
Deşi Legea nr. 177/1948 acorda dreptul la contestaţie în justiţie, nu s-a făcut dovada existenţei vreunui demers illo tempore al Bisericii Greco-Catolice de a ataca transferul bunurilor care au aparţinut cultului abandonat pentru neîndeplinirea cerinţelor legale vizând intabularea.
Instanţa de apel a întreprins demersuri în vederea depunerii la dosar a încheierii nr. 5/1948 a Judecătoriei mixte Zalău, solicitând acest act de la O.C.P.I. Zalău şi Judecătoria Zalău, răspunsurile comunicate fiind în sensul că această încheiere nu se găseşte. În acelaşi sens este şi răspunsul comunicat de Arhivele Naţionale – Serviciul judeţean Sălaj reprezentantului reclamantei. Lipsa comunicării acestei încheieri pe motiv că nu se regăseşte în arhivele instituţiilor cărora le-a fost solicitată,nu constituie un argument pentru constatarea inexistenţei ei.
Dispoziţiile art. 34 pct. 1 şi 3 din Decretul-lege nr. 115/1938, invocate ca temei al acţiunii promovate de către reclamantă nu sunt aplicabile în cauza.
Art. 34 pct. 1 admite înaintarea acţiunii în rectificare pentru doua nulităţi deosebite: nulitatea titlului şi nevalabilitatea înscrierii.
Titlul în temeiul căruia s-a constituit dreptul de proprietate al paratei este legal în raport cu actele normative sub care a fost înscris în C.F. – respectiv cu respectarea dispoziţiilor art. 37 alin. (3) şi (4) din Decretul nr. 177/1948.
Faptul ca Decretul nr. 177/1948 a fost abrogat nu justifica rectificarea tabulară nici în baza art. 34 pct. 3 din Legea nr. 115/1938 deoarece, Legea nr. 489/2006 art. 51care a abrogate acest act normativ nu retroactivează.
În urma abrogării actului normativ care în anul 1948 a stat la baza intabulării dreptului de proprietate al pârâtei, nu s-a procedat la restabilirea situaţiei anterioare, fiind prevăzute proceduri speciale de reconstituire sau retrocedare a bunurilor fostelor biserici greco-catolice.
Prin Decretul nr. 126/1990 a fost recunoscută oficial Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică).
Art. 2 din acest decret prevede că bunurile preluate de stat prin efectele Decretului nr. 328/1948 aflate în prezent în patrimoniul statului cu excepţia moşiilor, se restituie în starea lor actuală Bisericii Române Unite cu Roma, identificarea şi inventarierea acestora urmând sa se facă de o comisie formată din reprezentanţi ai statului şi ai bisericii respective numită prin hotărâre de guvern.
În ceea ce priveşte locaşurile de cult şi casele parohiale care au aparţinut bisericii greco-catolice şi au fost preluate de biserica ortodoxa romana, art. 3 din Decretul nr. 126/1990 precizează ca situaţia juridică a acestora se va stabili de o comisie formată din reprezentanţi clericali ai celor doua culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri.
Textul enunţat reglementează fără echivoc o procedura specială pentru rezolvarea situaţiei juridice a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale preluate de biserica ortodoxa romana procedura care se bazează pe acordul cultelor şi dorinţa credincioşilor.
Prin Decizia nr. 23 din 27 aprilie 1994 Curtea Constituţională s-a pronunţat în sensul ca dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 126 din 1990 mai sus citat sunt constituţionale.
Pe lângă argumentele prezentate, această speţă prezintă o particularitate care vine în completarea celor arătate, atrăgând lipsa de fundament a acţiunii completate, formulată de reclamantă.
Acest element specific îl constituie existenţa în cauză a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, sentinţa civilă nr. 2053 din 26 octombrie 2006 a Tribunalului Sălaj.
Prezentul litigiu se află în al doilea ciclu procesual, respectiv apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 1911 din 17 martie 2011 a Tribunalului Sălaj. Această sentinţă este pronunţată în rejudecare, în urma desfiinţării sentinţei civile nr. 655 din 10 aprilie 2009 a Tribunalului Sălaj, prin decizia civilă nr. 305/A din 11 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Cluj.
Decizia civilă nr. 305/A din 11 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Cluj a făcut la rândul său obiectul controlului judiciar, prin decizia civilă nr. 2751 din 5 mai 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recursul promovat împotriva sa fiind respins.
Motivul ce a stat la baza desfiinţării sentinţei civile nr. 655 din 10 aprilie 2009 a Tribunalului Sălaj l-a constituit greşita reţinere a excepţiei autorităţii de lucru judecat, ca temei al respingerii acţiunii având ca obiect rectificare C.F. şi restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară, pe motiv că în cauză nu se verifică incidenţa triplei identităţi impuse de art. 1201 C. civ.
Obiectul prezentei acţiuni îl constituie rectificarea C.F. Zalău şi C.F. şi restabilirea situaţiei anterioare, urmare a faptului că actele normative în baza cărora pârâta Parohia Ortodoxă A.M.D. Zalău şi-a intabulat dreptul de proprietate, nu mai sunt în vigoare. Acţiunea a fost completată în rejudecare, cu solicitarea de constatare a nulităţii absolute a înscrisului ce a stata la baza încheierilor de intabulare atacate, ori, după caz, chiar inexistenţa sa.
Anterior, în Dosar nr. 3059/84/2006 al Tribunalului Sălaj, s-a promovat o acţiune având obiect identic – rectificare C.F. Zalău şi restabilirea situaţiei anterioare, părţile litigiului fiind însă diferite faţă de cele ale prezentului dosar.
Prin sentinţa civilă nr. 2053 din 26 octombrie 2006 a Tribunalului Sălaj, această acţiune a fost respinsă, reţinându-se în considerentele acestei hotărâri că nu s-a făcut dovada împrejurării că trecerea credincioşilor greco-catolici la cultul ortodox ar fi fost făcută în mod forţat.
Această sentinţă este irevocabilă.
Prin decizia nr. 2751 din 5 mai 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a menţinut decizia de desfiinţare a hotărârii primei instanţe, cu trimitere spre rejudecare, s-a făcut referire la efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, care presupune că cele tranşate jurisdicţional se impun în judecata ulterioară ca un mijloc de probă, fără posibilitatea pentru parte de a pretinde contrariul sau pentru instanţă de a stabili în mod diferit faţă de instanţa anterioară (în speţă, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat vizează cele statuate prin sentinţa civilă nr. 2053 din 26 octombrie 2006 a Tribunalului Sălaj).
În considerentele completării acţiunii, reclamanta a învederat faptul că intabularea pârâtei s-a produs ca urmare a desfiinţării abuzive a cultului greco-catolic prin Decretul nr. 358/1948 şi prin Decretul - lege nr. 177/1948.
Această afirmaţie este însă contrazisă în speţă, întrucât prin cele statuate irevocabil prin sentinţa civilă nr. 2053 din 26 octombrie 2006 a Tribunalului Sălaj, nu s-a făcut dovada că în anul 1948 trecerea credincioşilor din zonă la cultul ortodox s-a făcut în mod forţat, astfel încât şi desfiinţarea acestui cult în zona Zalău să fie abuzivă.
Instanţa ulterior investită nu poate constata o stare de fapt contrară – respectiv faptul că în anul 1948 trecerea credincioşilor greco-catolici la cultul ortodox s-a făcut în mod forţat, abuziv - cele iniţial statuate impunându-se cu putere de lucru judecat.
Statuându-se irevocabil caracterul benevol al trecerii credincioşilor la cultul ortodox, reiese că aceasta s-a făcut în conformitate cu art. 38 alin. (1) din Decretul nr. 177/1948, iar trecerea bunurilor la cultul ortodox cu respectarea art. 1, 2 din Decretul nr. 358/1948.
Împrejurarea că în prezent aceste acte normative nu mai sunt în vigoare, nu justifică rectificarea C.F. şi restabilirea situaţiei anterioare, atât timp cât trecerea bunurilor s-a făcut cu respectarea cerinţelor legale la momentul transferului dreptului de proprietate, respectarea rezultând din caracterul benevol al trecerii credincioşilor de la un cult la altul, aspect statuat cu putere de lucru judecat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Parohia B.R.U. Greco-Catolică A.M.D., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a susţinut nelegalitatea hotărârii din perspectiva erorilor de consemnare în practica cu privire la prezenţa părţilor la dezbateri şi la concluziile puse de reprezentanţii acestora, fiind consemnată greşit lipsa apărătorului, deşi acesta a fost prezent şi a pus concluzii, iar o parte din concluzii au fost consemnate greşit în ce priveşte susţinerile şi argumentele de drept formulate în susţinerea motivelor de apel.
În modalitatea în care s-au reţinut concluziile puse de reprezentanţii părţilor, se face de foarte multe ori confuzie, reţinând concluziile părţii adverse ca fiind ale reclamantei, şi ale reclamantei ca fiind ale pârâtei.
S-a invocat că instanţa a încălcat dispoziţiile art. 172 C. proc. civ. raportat la dispoziţiile art. 292 C. proc. civ., întrucât deşi a încuviinţat şi a ordonat ca pârâta să depună scripte cu care să facă dovada că trecerea credincioşilor greco-catolici la Biserica Ortodoxă s-a făcut în mod voluntar, ulterior a respins cererea, deşi pârâta a depus înscrisurile iar motivarea soluţiei s-a raportat la această trecere de „bună voie” la cultul ortodox.
În faţa instanţei de apel s-a ridicat o problemă cu privire la efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat care presupune că cele tranşate jurisdicţional se impun în judecata ulterioară ca mijloc de probă, fără posibilitatea pentru parte sau pentru instanţă de a stabili în mod diferit faţă de instanţa anterioară, chestiune reiterată practic din Decizia nr. 2751 din 05 mai 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Deşi problema ridicată a fost aceasta, ocazie cu care partea adversă a reiterat excepţia autorităţii lucrului judecat, instanţa a reţinut în mod eronat că în ceea ce priveşte excepţia autorităţii lucrului judecat, ar fi lăsat soluţia la aprecierea instanţei.
Autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări procesuale, aceea de excepţie procesuală în conformitate cu art. 1201 C. civ. şi art. 166 C. proc. civ. şi aceea de prezumţie ca mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi, în conformitate cu art. 1200 pct. 4 coroborat cu art. 1202 alin. (2) C. civ.
Dacă manifestarea sa de excepţie procesuală care corespunde unui efect extinctiv, negativ de natură să oprească a doua judecată, autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzute de art. 1201 C. civ. (obiect, părţi, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect importat al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a statua diferit.
Efectul pozitiv al lucrului judecat se impune astfel într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Este adevărat că această reglementare a autorităţii lucrului judecat în forma prezumţiei, vine să asigure din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătoreşti.
Cum potrivit art. 1200 pct. 4 şi cu referire directă la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relaţia dintre părţi această prezumţie are caracter absolut, înseamnă că nu se poate introduce o nouă acţiune în cadrul căreia să se pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătoreşte anterior.
Principiul autorităţii lucrului judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţelor a chestiunii litigioase deja rezolvate şi nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din C.E.D.O., deoarece dreptul de acces la justiţie nu este unul absolut, el poate cunoaşte unele limitări, decurgând din aplicarea unor principii.
Această interpretare al efectului pozitiv al lucrului judecat aparţine cu adevărat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, însă speţa de faţă comportă unele discuţii.
Asupra autorităţii lucrului judecat, instanţa de apel, prin decizia civilă nr. 305/A/2009 pronunţată în Dosar nr. 138/84/2009 a statuat, tranşând cu titlu definitiv lipsa triplei identităţi, concluzionând că nu există autoritate de lucru judecat şi astfel admiţând apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 655 din 10 aprilie 2009 a Tribunalului Sălaj pronunţată în Dosar nr. 138/84/2009, a desfiinţat-o trimiţând cauza la acelaşi tribunal pentru a judeca pe fond acţiunea civilă.
Prin prisma motivelor ce au stat la baza deciziei atacate, efectul pozitiv reţinut de către instanţă se referă la faptul că nu s-a făcut dovada că în anul 1948 trecerea credincioşilor din zonă la cultul ortodox s-a făcut în mod forţat, astfel încât şi desfiinţarea acestui cult în zona Zalău să fie una abuzivă, astfel cum s-a consemnat în sentinţa civilă nr. 2053 din 26 octombrie 2006 a Tribunalului Sălaj. În principal, această chestiune nu interesează, chiar dacă s-ar reţine că dovada contrarie nu s-ar mai putea face, întrucât desfiinţarea cultului produsă prin Decretul-Lege nr. 358/1948 nu are aplicabilitate în prezenta cauză fiind un text de lege pe care nici nu l-au invocat.
Notorietatea istorică întărită prin voinţa juridică a Statului Român ce a emis atât Decretul-Lege nr. 9/1989, art. 20 şi Decretul-Lege nr. 126 din 24 aprilie 1990, condamnarea României într-o serie de procese C.E.D.O. cu privire la lipsa voinţei justiţiei române de a repune în drepturi Biserica Greco Catolică, raportul Statelor Unite ale Americii cu privire la libertatea de religie cu trimitere directă la imposibilitatea Bisericii Greco Catolice de a-şi recupera proprietăţile în justiţie, precum şi o serie de soluţii definitive şi irevocabile, chiar puse în executare ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie precum şi ale Curţilor de Apel din ţară, fac dovada desfiinţării cultului greco-catolic a fost una abuzivă.
În cauză, nu s-a invocat retroactivitatea abrogării Decretului nr. 358/1948, aşa cum greşit s-a reţinut, retroactivitate ce oricum nu ar avea nicio relevanţă, raportat la faptul că, la data înscrierii dreptului de proprietate, respectiv 25 octombrie 1948, acest text nu era în vigoare. Ceea ce invocă este nerespectarea procedurii prevăzută de art. 37 din Decretul nr. 177/1948. Având în vedere că la alin. (3) al acestui art., era prevăzut un procent de 75% din credincioşi, ce trebuiau să părăsească cultul, pentru ca proprietatea să treacă la cultul adoptat, dovada necesară la dosarul cauzei, spre a stabili că a fost aşa, ar trebui să fie ori un recensământ al acelei perioade pentru localitatea Zalău ori o sentinţă a judecătoriei populare a locului, ce să constate această trecere. Decretul nr. 177/1948, nu instituia însă un alt tip de translaţie a proprietăţii, şi nici nu modifica calitatea de persoane juridice a părţilor componente, cum ar fi parohiile, ale cultelor recunoscute în România. Până la data înscrierii în cartea funciară, cultului greco catolic nu i s-a interzis existenţa. Prin actul normativ în vigoare la acea data se instituia practic o modalitate prin care o persoană juridică, în cazul nostru Parohia Greco Catolică, îşi poate pierde proprietatea. Este de reţinut neconstituţionalitatea acestui articol chiar în raport cu constituţia vremii, deoarece aceasta prevedea doar exproprierea pentru cauza de utilitate publică cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire, iar în plus, chiar de faţadă, dreptul de proprietate era garantat în România, şi nu s-a produs nicio dovadă din care să reiasă în ce modalitate şi cu ce sumă a fost despăgubită persoana juridică sau comunitatea locală ce nu a părăsit cultul, în termenul statuat chiar de art. 37, de 3 ani.
Recursul nu este fondat.
Critica privind nelegalitatea deciziei din perspectiva erorilor de consemnare a prezenţei părţilor la dezbateri şi a concluziilor formulate, fondată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este întemeiată, aceste erori nereprezentând o motivare contradictorie sau străină de natura pricinii, putând fi urmată procedura prevăzută de art. 281 C. proc. civ., fiind evidente erori materiale.
Nefondată este şi critica privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 172 C. proc. civ. raportat la dispoziţiile art. 292 C. proc. civ., instanţa încuviinţând proba cu înscrisuri privind procedura de trecere a credincioşilor de la ritul greco-catolic la ritul ortodox, probă care a şi fost administrată.
Instanţa a respins doar cererea de a se solicita Parohiei ortodoxe Române copie după Proclamaţia de la 1 octombrie 1948 şi de pe Actul Sinodal din octombrie 1948, motivat de faptul că nu a fost solicitată în condiţiile art. 292 C. proc. civ.
Pe fondul cauzei instanţa a făcut o corectă interpretare şi aplicare a legii.
Obiectul prezentei judecăţi îl constituie rectificarea C.F. Zalău, restabilirea situaţiei anterioare, urmare a faptului că actele normative în baza cărora pârâta Parohia Ortodoxă A.M.D. Zalău şi-a întabulat dreptul de proprietate, nu mai sunt în vigoare. Acţiunea a fost completată în rejudecare cu solicitarea de constatare a nulităţii absolute a înscrisului ce a stat la baza încheierilor de întabulare atacate, ori, după caz, chiar inexistenţa sa.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 34 alin. (1) şi (3) din Decretul-lege nr. 115/1938, aplicabile raportat la decizia din 12 decembrie 2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, potrivit cu care acţiunile de carte funciară (în prestaţie tabulară şi în rectificare tabulară) având ca obiect înscrierea în cartea funciară a unor drepturi reale imobiliare prevăzute în acte juridice valabil încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 7/1996, sunt guvernate de dispoziţiile legii vechi, respectiv Decretul-lege nr. 115/1938.
Rectificarea unei întabulări se poate cere, în temeiul art. 34 alin. (1) şi (3), dacă înscrierea sau titlul în temeiul căruia s-a săvârşit nu au fost valabile sau dacă nu mai sunt întrunite condiţiile de existenţă a dreptului înscris, sau au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea.
Titlul în temeiul căruia s-a înscris dreptul pârâtei Parohia Ortodoxă Română A.M.D. Zalău, este Decretul nr. 177/1948, art. 37 cât şi încheierea nr. 5/1948 a Judecătoriei mixte Zalău, ce reprezintă act normativ de autoritate şi respectiv hotărâre judecătorească, definitivă şi irevocabilă, nefăcându-se dovada că această hotărâre a fost atacată, şi desfiinţată.
Conform art. 645 C. civ., legea reprezintă un mod de dobândire a proprietăţii, astfel că nu poate fi reţinută nevalabilitatea titlului în temeiul căruia a fost înscris dreptul de proprietate.
Faptul că Decretele nr. 358/1948 şi 177/1948 au fost abrogate nu justifică rectificarea tabulară nici în baza art. 34 pct. 3 din Decretul-lege nr. 115/1938, deoarece Legea nr. 489/2006 (art. 51) nu retroactivează.
În urma abrogării actelor normative care au stat la baza întabulării, nu s-a procedat la restabilirea situaţiei anterioare, fiind prevăzute proceduri speciale de reconstituire sau retrocedare a bunurilor fostelor biserici greco-catolice, dispoziţiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 fiind declarate constituţionale prin Decizia nr. 23/1994 a Curţii Constituţionale.
Valabilitatea titlului în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea a mai fost cercetată pe cale judecătorească, într-un alt litigiu, părţi fiind Biserica Unită cu Roma Greco-Catolică Zalău, respectiv Protopopiatul Ortodox Român, privind acelaşi imobil şi aceleaşi înscrieri din prezenta cauză.
Prin sentinţa civilă nr. 2053/2006, definitivă şi irevocabilă, s-a respins acţiunea, reţinându-se că transmiterea dreptului s-a făcut în baza Decretului nr. 177/1948 în mod legal, nefăcându-se dovada că trecerea credincioşilor greco-catolici la cultul ortodox ar fi fost făcută în mod forţat şi nu benevol.
Dezlegarea dată de instanţa anterioară referitoare la aceeaşi problemă de drept (valabilitatea titlului, prin raportare la respectarea procedurii de transmitere a dreptului şi constatarea inexistenţei unei treceri forţate la ritul ortodox) nu va mai putea fi contrazisă de judecata de faţă, astfel că ea se impune ca o chestiune prejudiciabilă deja dezlegată.
Efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă tripla identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.
Această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti. Prezumţia nu opreşte judecata celui de-al doilea proces, ci doar uşurează sarcina probaţiunii, aducând în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare şi care nu pot fi ignorate.
Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. a se respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Parohia B.R.U. Greco-Catolică A.M.D. împotriva deciziei nr. 27A din 16 martie 2012 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7433/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 7532/2012. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
