ICCJ. Decizia nr. 787/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 787/2012
Dosar nr.13/30/2010
Şedinţa publică din 09 februarie 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 4 ianuarie 2010, reclamantele L.G. şi L.V.E. au chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi au solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, în temeiul Legii 221/2009, să constate caracterul politic al măsurii administrative cu caracter politic la care au fost supuse reclamantele împreună cu familia lor şi să oblige pârâtul la plata de despăgubiri morale în cuantum de 540.000 euro (câte 180.000 euro pentru fiecare membru al familiei, respectiv câte 5.000 euro pentru fiecare lună de domiciliu forţat) - echivalentul în lei la data plăţii, pentru prejudiciu moral constând în suferinţele de ordin fizic şi moral prilejuite prin stabilirea domiciliul obligatoriu.
Prin sentinţa civilă nr. 1763/ PI din 02 iulie 2010, Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamantei L.G. suma de 15.000 euro, echivalentul în lei la data plăţii şi reclamantei L.V.E. suma de 15.000 euro, echivalentul în lei la data plăţii, reprezentând daune morale, respingând în rest acţiunea.
Tribunalul a reţinut că reclamantele L.G. şi L.V.E. legitimează calitatea de a accede la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, fiind dislocate cu domiciliu forţat împreună cu familia (compusă la acea epocă şi din tatăl şi soţul L.G.) în localitatea Panticeu, judeţul Cluj.
Instanţa a constatat că măsura dislocării cu domiciliu forţat în localitatea Panticeu, judeţul Cluj a familiei petiţionarelor se circumscrie ipotezei prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, care menţionează expres Decizia M.A.I. nr. 200/1951 printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic. Astfel că, în speţă nu sunt incidente prevederile alin (3) al art. 1 din Legea nr. 221/2009 şi nici cele ale art. 4 - vizând necesitatea constatării în prealabil a caracterului politic al deportării în Bărăgan, de vreme ce această măsură administrativă cu caracter politic se numără printre cele expres reglementate de lege.
Reparaţia prejudiciului moral trebuie să fie integrală, suma de bani fixată ca echivalent bănesc având scopul nu atât de a repune victima sau descendenţii acesteia, ori soţul supravieţuitor într-o situaţie similară celei avute anterior, cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
Printre criteriile generale identificate de instanţă, în încercarea de a cuantifica aceste prejudicii morale se numără cele referitoare la importanţa valorilor lezate şi măsura lezării (în speţă îngrădirea libertăţii de mişcare prin deportarea obligatorie şi fixarea unei raze teritoriale în care aveau dreptul să circule), consecinţele negative suferite de petiţionare pe plan fizic şi psihic (rezultate din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecinţa inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, depărtării de casă, părăsirii într-un mediu de viaţă ostil, în condiţii aproape imposibile, la limita imaginaţiei, fiind afectate totodată şi acele atribute care influenţează relaţiile sociale, onoare, demnitate, reputaţie) intensitatea percepţiei consecinţelor vătămării (prin raportare şi la nivelul de instruire, de educare al persoanelor în cauză), gradul în care le-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială (instanţa având în vedere toate acele atribute situate în domeniul afectiv al vieţii umane, cum ar fi relaţiile familiale, cele cu prietenii, apropriaţii, imposibilitatea asigurării unei pregătiri profesionale dorite, ori a continuării studiilor sau a reluării vechilor ocupaţii, după întoarcerea acasă).
Toate aceste vătămări îşi găsesc expresia cea mai adecvată în durerea morală încercată de victimele acestei măsuri administrative abuzive, cu caracter politic şi care nu poate fi decât aproximativ percepută prin intermediul criteriilor enunţate.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantele L.G. şi L.V.E. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin Decizia civilă nr. 268/ A din 17 februarie 2011, Curtea de Apel Timişoara a respins apelul declarat de reclamante, a admis apelul formulat de pârât şi a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a respins acţiunea.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că, prin Decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010 Curtea Constituţională a declarat ca neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecinţă lipsirea de temei juridic a pretenţiilor şi, corelativ, a hotărârilor judecătoreşti, întemeiate pe această dispoziţie legală declarată neconstituţională.
Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăşi naşterea dreptului subiectiv pretins în justiţie, judecătorul nu poate adăuga de la sine, şi nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat şi motivat recurs reclamantele L.G. şi L.V.E.
Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
La data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5. alin. (1), lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
Principiul neretroactivităţii legii este consacrat de art. 1 C. civ. şi de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi este aplicat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Europene.
Pe cale de consecinţa, efectele deciziei Curţii Constituţionale nu pot viza decât actele, acţiunile, inacţiunile sau operaţiunile ce urmează a se înfăptui în viitor.
Se mai arată că respectarea principiului egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite.
Recurentele susţin nelegalitatea deciziei recurate şi pentru faptul că, pentru a respinge apelului pe care l-au formulat, instanţa de apel a făcut referire la raţionamentele avute în vedere la admiterea apelului pârâtului, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului căii de atac promovate.
Analizând Decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 07 noiembrie 2011, Înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi şi a stabilit că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Înalta Curte a reţinut că prin deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010) Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic). Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
În consecinţă, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Potrivit art. 3307 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluţionarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea I.
Cum Decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 a fost publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 07 noiembrie 2011, în baza textului de lege menţionat anterior, ea a devenit obligatorie la această dată şi urmează a fi avută în vedere în soluţionarea prezentului litigiu.
Înalta Curte constată că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 prin care instanţa de control constituţional a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale, a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
La acea dată, în prezentul litigiu nu se pronunţase o hotărâre judecătorească definitivă. Prin urmare, în aplicarea deciziei în interesul legii nr. 12/2011, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamantele şi-au întemeiat pretenţiile deduse judecăţii, nu mai puteau constitui temei juridic pentru soluţionarea cauzei de faţă.
Faţă de dezlegarea cuprinsă în Decizia în interesul legii nr. 12/2011 referitoare la efectele în timp al deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale şi de prevederile art. 3307 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge susţinerile formulate prin motivele de recurs vizând nelegalitatea hotărârii recurate pentru neaplicarea legii în vigoare la momentul introducerii acţiunii şi pe cele prin care, întemeindu-se pe aceleaşi argumente, reclamantele invocă principiul neretroactivităţii legii.
Aplicarea dispoziţiilor art. 329 - 3307 C. proc. civ. nu înseamnă încălcarea principiului egalităţii părţilor în faţa justiţiei deoarece prin pronunţarea unei decizii în interesul legii se asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti tocmai în scopul obţinerii unui tratament juridic egal al părţilor.
Nici critica vizând nelegalitatea deciziei recurate pentru pretinsa necercetare a fondului căii de atac promovate de reclamante nu este întemeiată.
Reclamantele L.G. şi L.V.E. au formulat apel împotriva sentinţei civile nr. 1763/ PI din 02 iulie 2010 a Tribunalului Timiş, fără însă a motiva calea de atac promovată.
În aceste condiţii, în mod corect instanţa de apel a făcut aplicarea prevederilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ. Împrejurarea că ambelor apeluri formulate în cauză li s-a răspuns prin considerente comune nu echivalează cu necercetarea fondului, instanţa având posibilitatea de a a-şi întemeia hotărârea pronunţată pe argumente prin care să răspundă unitar susţinerilor părţilor care vizează aceleaşi aspecte.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele L.G. şi L.V.E. împotriva deciziei nr. 268/ A din 17 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 09 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 786/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 783/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
