ICCJ. Decizia nr. 783/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 783/2012
Dosar nr.6459/30/2009
Şedinţa publică din 09 februarie 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Timiş la data de 05 noiembrie 2009, reclamantul Z.L. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, în temeiul Legii nr. 221/2009, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 86.500 euro (371.950 lei), reprezentând valoarea bunurilor confiscate ca efect al măsurii dislocării şi stabilirii de domiciliu obligatoriu în Bărăgan.
Printr-o precizare ulterioară a cererii de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului şi la plata de despăgubiri morale în cuantum de 1.708.000 euro (7.173.600 lei).
Prin sentinţa civilă nr. 1587 din 16 iunie 2010, Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea formulată şi precizată de reclamantul Z.L. împotriva pârâtului Statul Român şi a obligat pârâtul să-i plătească suma de 125.000 euro sau echivalentul în lei la data plăţii, reprezentând despăgubiri morale.
A respins în rest acţiunea reclamantului şi cererea acestuia vizând plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că Legea nr. 221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală activă atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestor persoane, soţului sau descendenţilor acestora până la gradul al II-lea inclusiv, în speţă, constatându-se că reclamantul acţionează atât în nume propriu în solicitarea de aplicare a legii reparatorii, cât şi ca descendent de gradul I şi II.
Situaţia de fapt invocată şi probată de reclamant se grefează pe dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 221/2009, părinţii şi bunica paternă, precum şi bunicii materni şi chiar reclamantul, născut în perioada deportării în Bărăgan, fiind supuşi unei măsuri administrative cu caracter politic de drept - dislocarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu -, în temeiul unei decizii administrative expres indicată de legiuitor.
Printre criteriile generale identificate de prima instanţă, în cuantificarea acestor prejudicii morale se numără cele referitoare la importanţa valorilor lezate şi măsura lezării, în speţă îngrădirea libertăţii de mişcare prin deportarea obligatorie şi fixarea unei raze teritoriale în care aveau dreptul să circule, consecinţele negative suferite de reclamanţi pe plan fizic şi psihic rezultate din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecinţa inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, depărtării de casă, intensitatea percepţiei consecinţelor vătămării prin raportare şi la nivelul de instruire, de educare al persoanelor în cauză, gradul în care le-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.
Despăgubirile materiale solicitate au fost însă respinse, considerându-se că art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 condiţionează acordarea lor de împrejurarea ca acestea să nu fi fost restituite în natură sau prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 ori ale Legii nr. 247/2005.
Reclamantul solicită contravaloarea unor bunuri mobile, însă, aceste bunuri nu intră în sfera de reglementare a Legii nr. 221/2009, dată fiind raportarea legiuitorului la dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 247/2005, ce au în vedere doar retrocedarea bunurilor imobile.
Cât priveşte contravaloarea recoltelor neculese, calificate de reclamant ca bunuri imobile în accepţiunea dată de art. 465 alin. (1) C. civ., prima instanţă a reţinut că reclamantul, care nu a înţeles să uzeze de dispoziţiile legilor reparatorii anterioare pentru a solicita această contravaloare, nu poate valorifica această cerere în contextul Legii nr. 221/2009.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamantul Z.L., cât şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin Decizia civilă nr. 165/ A din 09 februarie 2011, Curtea de Apel Timişoara a admis ambele apeluri formulate, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Timiş.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii, au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, decizie publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituţie şi cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile legale constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Conform art. 147 alin. (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării, deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale sunt general obligatorii şi au putere de lege numai pentru viitor.
În cazul de faţă, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Prin urmare, această decizie a Curţii Constituţionale a devenit obligatorie pentru instanţă.
Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii reclamantului Z.L., şi-a încetat efectele juridice, iar inexistenţa temeiului juridic atrage nelegalitatea acţiunii reclamantului sub aspectul dreptului la despăgubiri morale.
Nu se poate reţine nici că reclamantul avea, anterior deciziei Curţii Constituţionale, un „bun" în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Avea doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o putea pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.
În cazul de faţă nu s-a pronunţat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanţa fiind îndreptăţită să exercite un control complet asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate.
Apelul reclamantului este însă întemeiat în ceea ce priveşte despăgubirile materiale.
Prima instanţă, interpretând greşit dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, a reţinut că legiuitorul, făcând trimitere la Legea nr. 10/2001, a vizat, şi în cazul Legii nr. 221/2009, doar imobilele care intră şi în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Legea nr. 221/2009 însă nu face distincţie între bunuri imobile şi bunuri mobile, folosind sintagma „bunuri confiscate".
De asemenea, nu distinge după cum aceste bunuri fac sau nu obiectul legilor reparatorii anterioare.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat şi motivat recurs reclamantul Z.L. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
1. Prin recursul formulat, reclamantul Z.L. formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Deşi nici reclamantul şi nici Statul Român prin Ministerul Finanţelor nu au solicitat desfiinţarea hotărârii atacate cu trimiterea spre rejudecare a cauzei, instanţa de apel a considerat că tribunalul nu a intrat în cercetarea fondului pretenţiilor reclamantului şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe, încălcând prin aceasta principiul disponibilităţii.
Reclamantul a depus cerere în probaţiune solicitând administrarea probei cu martori, instanţa de apel fiind legal investită să administreze această probă ca urmare a caracterului devolutiv al apelului.
Instanţa de apel trebuia să facă aplicarea dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ. în forma în care acesta exista la momentul judecării cauzei, iar cum părţile nu au solicitat anularea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea legii.
2. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice formulează, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., următoarele critici de nelegalitate:
Legiuitorul a înţeles să condiţioneze acordarea despăgubirilor materiale de necesitatea ca persoana îndreptăţită să fi uzat de prevederile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, formulând notificare ori cerere de retrocedare a bunurilor imobile.
Nu poate fi acceptată ideea că legiuitorul, prin instituirea art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, a deschis beneficiarilor ei o cale suplimentară şi un nou termen de a solicita restituirea în echivalent bănesc a acestor bunuri.
Or, în speţă, reclamantul nu a uzat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, context în care solicitarea formulată în baza Legii nr. 221/2009 nu este întemeiată.
Analizând Decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată următoarele:
Recursul declarat de reclamantul Z.L. nu este fondat, urmând a fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Anterior adoptării Legii nr. 202/2010, art. 297 alin. (1) C. proc. civ. prevedea că: „în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va desfiinţa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe."
Aceasta este forma avută în vedere de Curtea de Apel care, constatând că prima instanţa nu a intrat în cercetarea fondului cererii de obligare a pârâtului la plata daunelor materiale solicitate de reclamant în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, a desfiinţat în parte sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe în privinţa acestui capăt de cerere.
În forma modificată prin art. 27 din Legea nr. 202/2010, art. 297 alin. (1) C. proc. civ. are următorul conţinut: „în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul (…)".
Susţinerea formulată de recurentul reclamant Z.L. în sensul că instanţa de apel trebuia să aplice prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. în forma modificată prin Legea nr. 202/2010 nu sunt întemeiate.
Înalta Curte are în vedere prevederile art. 22 alin. (2) din Legea nr. 202/2010 interpretate gramatical, din care rezultă că intenţia legiuitorului a fost aceea ca art. 297 alin. (1) C. proc. civ. în forma modificată să se aplice cererilor de apel înregistrate după data de 25 noiembrie 2010, data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, de vreme ce textul menţionat face referire la „procesele şi cererile formulate".
Prin urmare, în cadrul unui litigiu pornit înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, noile reguli de procedură vor fi aplicabile acelor cereri, formulate în cadrul litigiului, după intrarea în vigoare a noii legi. Cum cererea de apel este o cerere formulată în derularea unui litigiu, prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. în noua redactare se vor aplica numai dacă calea de atac a apelului a fost exercitată după data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010.
Or, în cauză, apelul formulat de reclamant a fost promovat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, astfel încât aplicarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. în forma dinaintea modificării intervenite prin Legea nr. 202/2010, este legală.
În consecinţă, faţă de considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate în cauză.
Recursul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice este întemeiat şi urmează a fi admis pentru următoarele considerente:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul Z.L. a solicitat şi obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 371.950 lei reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic la care au fost supuşi reclamantul şi familia sa, bunuri care nu i-au fost retrocedate până în prezent.
Cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 care reglementează dreptul oricărei persoane ce a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic de a solicita acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, „dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare".
Din condiţia impusă de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, şi anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr 247/2005, rezultă că numai echivalentul bănesc al unor bunuri ce intră sub incidenţa celor două legi de reparaţie menţionate poate fi solicitat în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009. Numai în acest fel se justifică trimiterea expresă făcută de legiuitor, în cuprinsul normei citate, la prevederile Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr 247/2005.
Or, în cauză, bunurile menţionate de reclamant sunt fie bunuri mobile care, dată fiind natura lor, nu intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, fie bunuri imobile prin destinaţie, pentru care însă, reclamantul nu a făcut dovada că, deşi a urmat procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, nu a obţinut restituirea acestora în natură sau prin echivalent, nefiind astfel îndeplinită condiţia impusă de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 pentru acordarea despăgubirilor solicitate.
Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, iar în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. va modifica în parte Decizia atacată în sensul că, potrivit art. 296 C. proc. civ., va respinge ca nefondat apelul declarat de reclamantul Z.L. împotriva sentinţei civile nr. 1587/ PI din 16 iunie 2010 a Tribunalului Timiş, secţia civilă.
Va fi modificată în parte sentinţa în sensul că va fi respinsă cererea de obligare la plata daunelor morale, Înalta Curte constatând, pe de o parte că măsura dispusă de Curtea de Apel de desfiinţare a hotărârii primei instanţe şi de trimitere a cauzei spre rejudecare a vizat numai pretenţiile reclamantului legate de plata echivalentului bănesc al bunurilor confiscate, iar pe de altă parte că dezlegarea dată de instanţa de apel în soluţionarea apelului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în privinţa cererii de obligare la plata daunelor morale nu a făcut obiect de critică în calea de atac a părţii care ar fi avut interes în acest sens.
Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei vizând admiterea apelului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi cele ale sentinţei prin care a fost respinsă cererea de plată a despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş împotriva deciziei nr. 165/ A din 09 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Modifică în parte Decizia atacată în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de reclamantul Z.L. împotriva sentinţei civile nr. 1587/ PI din 16 iunie 2010 a Tribunalului Timiş, secţia civilă.
Schimbă în parte sentinţa în sensul că respinge cererea de obligare la plata daunelor morale.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Z.L. împotriva aceleiaşi decizii.
Păstrează celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 09 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 787/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 782/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
