ICCJ. Decizia nr. 959/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 959/2012
Dosar nr. 5970/30/2009
Şedinţa publică din 15 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 12 octombrie 2009, reclamanţii S.Ş.A., S.A. şi V.A.I., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului Timişoara, Prefectura Judeţului Timiş şi Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, au solicitat instanţei: să se pronunţe pe fond asupra notificării înaintate pârâtului 2 în termenul stabilit şi în temeiul disp. Legii nr. 10/2001, privind imobilul casă şi teren (curte), în suprafaţă de 1799 mp, fost situat în Timişoara, str. M. (fostă str. S.) (în prezent, demolat), înscris în CF nr. x Timişoara, nr. top. x, carte funciară în prezent sistată şi transcrisă în CF nr. y Timişoara (în proprietatea SC M. SA Timişoara), notificare prin care a solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc - respectiv de despăgubiri băneşti pentru imobil; să constate că imobilul a fost trecut abuziv, fără titlu, în proprietatea Statului Român.
În motivare au arătat că, în fapt, prin notificarea depusă prin intermediul executorului judecătoresc şi adresată pârâtei 2, reclamanţii au solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc pentru proprietatea situată la adresa indicată în petit, preluată abuziv de la antecesorii reclamanţilor, aşa cum rezultă din documentaţia anexată notificării. Dosarul constituit a fost trimis de pârâta 2 către pârâta 3, la care se află şi în prezent. Până la această dată, pârâtul 3 nu a emis dispoziţia motivată în forma stabilită de lege, astfel încât reclamanţii solicită admiterea prezentei acţiuni.
Au învederat că, potrivit Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recursul în interesul legii promovat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie de Justiţie, s-a statuat că „instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate”.
În drept, au fost invocate disp. art. 23 din Legea nr. 10/2001, art. 34 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare, art. 44 din Constituţia României, art. 480, 481 C. civ., art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Decizia nr. XX din 19 martie 2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie (Hotărârile Păduraru c. România, Străin s.a. c. România, ş.a.), jurisprudenţa în materie a Tribunalului Timiş şi a Curţii de Apel Timişoara.
Ulterior, petiţionarii şi-au precizat demersul judiciar iniţiat în sensul lărgirii cadrului procesual sub aspectul laturii subiective pasive, prin împrocesarea Primarului Municipiului Timişoara şi a SC M. SA Timişoara.
Pârâţii Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi Primarul Municipiului Timişoara, prin întâmpinare, au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
Prin Sentinţa civilă nr. 2407/PI din 30 septembrie 2010, Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea formulată şi precizată de reclamanţi împotriva pârâtului Primarul Municipiului Timişoara şi, în consecinţă, a obligat acest pârât să emită o dispoziţie de restituire în natură sau, după caz, de acordare a celorlalte măsuri reparatorii în echivalent, prin care să statueze asupra notificării remise de reclamanţi sub nr. 115/13 iulie 2001, respingând în rest acţiunea formulată în contradictoriu cu ceilalţi pârâţi, Statul Român prin Consiliul Local Timişoara, Municipiul Timişoara prin Primar, Prefectura Judeţului Timiş, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi SC M. SA.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut următoarele:
Din înscrisurile depuse în probaţiune rezultă că imobilul notificat, la data intrării în vigoare a Legii cu nr. 10/2001, se afla în proprietatea SC M. SA Timişoara, societate privatizată încă din anul 1998, astfel încât situaţia de faţă s-ar fi încadrat în ipoteza prevăzută de art. 29 (fost 27) din actul normativ menţionat şi care spune că „Pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţa a imobilelor solicitate. Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile şi în cazul în care imobilele au fost înstrăinate.”Context în care măsurile reparatorii în echivalent s-ar fi propus de către „instituţia publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea”, potrivit art. 29 alin. (3) din lege - în speţă, de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.
Întrucât jurisdicţia constituţională a constatat, prin Decizia nr. 830/2008, că dispoziţiile art. 29 alin. (1), în forma actuală în vigoare, sunt neconstituţionale deoarece au eliminat sintagma „imobilele preluate cu titlu valabil”, instanţa a reţinut că imobilelor preluate abuziv, fără titlu valabil, de către Statul Român în perioada de referinţă, nu le sunt incidente aceste dispoziţii speciale, derogatorii de la dreptul comun al Legii nr. 10/2001, reglementat de art. 22 - 26 din lege.
De vreme ce imobilul litigios a fost preluat fără titlu, se impune concluzia că, în speţă, nu este aplicabil art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi care vizează imobilele preluate cu titlu valabil evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale integral privatizate la data apariţiei legii şi, pe cale de consecinţă, că nici pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului nu este entitatea îndreptăţită a statua asupra notificării remise de petiţionari, devenind incident dreptul comun de care s-a făcut vorbire mai sus.
Coroborând cele expuse mai sus cu dispoziţiile art. 21 din Legea cu nr. 10/2001 şi care se privesc a fi extranee pricinii (statul nemaifiind acţionar la societatea deţinătoare la data intrării în vigoare legii reparatorii), Tribunalul a conchis că entitatea învestită cu soluţionarea notificării formulată de petiţionari este Municipiul Timişoara prin reprezentant - Primarul Municipiului Timişoara.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii S.Ş.A., S.A. şi V.A.I., precum şi pârâţii Primarul Municipiului Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara.
Reclamanţii apelanţi au solicitat admiterea apelului lor şi schimbarea în parte a sentinţei atacate în sensul admiterii în totalitate a acţiunii formulate şi precizate şi soluţionării pe fond a notificării.
În motivare, reclamanţii apelanţi au arătat că hotărârea primei instanţe este numai parţial corectă, deoarece nu trebuia să dispună obligarea pârâtului la emiterea dispoziţiei prin care să statueze asupra notificării, ceea ce nu au solicitat prin acţiune, ci trebuia să soluţioneze pe fond notificarea depusă, instanţele fiind îndreptăţite să procedeze astfel conform Deciziei nr. XX din 20 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Pârâţii apelanţi Primarul Municipiului Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara au solicitat admiterea apelului şi schimbarea sentinţei în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, în principal pe excepţia lipsei de interes şi ca lipsită de obiect, iar, în subsidiar, ca nefondată, netemeinică şi nelegală.
Prin Decizia nr. 534 R din 9 martie 2011, Curtea de Apel Timişoara a respins ca nefondate apelurile părţilor, reţinând următoarele:
În ceea ce priveşte apelul reclamantelor, curtea a reţinut că prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007, dată în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit, în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, că „instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat de a răspunde la notificarea părţii interesate”.
Astfel, cum corect a reţinut şi prima instanţă, rezultă că Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie vizează două ipoteze când instanţa este competentă să soluţioneze litigiul pe fond, şi anume: ipoteza în care s-a emis o dispoziţie de respingere a cererii de restituire şi ipoteza în care entitatea deţinătoare refuză în mod nejustificat să răspundă la notificarea părţii interesate.
Or, în speţă, în mod corect prima instanţă a reţinut că nu este incidentă nici prima ipoteză, atâta timp cât nu s-a emis o dispoziţie de respingere a notificării, şi nici ce-a de-a doua ipoteză, întrucât nici prin acţiunea introductivă şi nici prin precizările ulterioare reclamanţii nu au fost în măsură să identifice căruia dintre pârâţi îi revine sarcina de a soluţiona notificarea, chestiune care a fost stabilită în mod corect doar de către prima instanţă, în raport de dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, aşa încât nu se poate reţine existenţa vreunui refuz nejustificat din partea pârâtului Primarul Municipiului Timişoara.
În legătură cu apelul pârâţilor, Curtea a apreciat că nu poate fi reţinută excepţia lipsei de interes şi a lipsei de obiect, deoarece prin notificarea nr. 115/13 iulie 2001 a solicitat acordarea de măsuri reparatorii, în baza Legii nr. 10/2001, pentru imobilul casă şi teren situat în Timişoara, str. M. (fostă str. S.), înscris în CF nr. x Timişoara, imobil cu privire la care, prin Decizia civilă nr. 413/A din 21 mai 2008, pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 17491/325/2005 (ataşat), rămasă irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a certificatului de vacanţă succesorală şi a donaţiei privind cota de 10/24 din imobil, care a fost preluat cu titlu nevalabil, conform art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001.
Astfel, având în vedere că imobilul în litigiu face parte din categoria celor vizate de Legea nr. 10/2001, reclamanţii sunt îndreptăţiţi să solicite prin notificare, în temeiul art. 3 din această lege, măsuri reparatorii, după autorii lor, iar pârâtul Municipiul Timişoara este obligat să răspundă la această notificare printr-o dispoziţie motivată conform art. 21 şi 25 din această lege.
Împotriva sus-menţionatei hotărâri au declarat recurs reclamanţii şi pârâţii Primarul Municipiului Timişoara, Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Municipiul Timişoara, criticând-o pentru nelegalitate.
În dezvoltarea recursului încadrat în prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., S.Ş.A., S.A., V.A.I. au susţinut că deşi au solicitat instanţei de judecată să dispună soluţionarea pe fond a notificării adresate pârâţilor, prima instanţă şi, respectiv, instanţa de apel, admiţând acţiunea, au dispus obligarea intimatului la emiterea unei dispoziţii prin care să statueze asupra notificării.
Instanţele de fond au considerat că nu se poate dispune admiterea acţiunii în totalitate, reţinând greşit că situaţia invocată nu se încadrează în cele reglementate de Decizia nr. XX/2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Or, datele speţei demonstrează lipsa de reacţie a organului administrativ în soluţionarea notificării ce i-a fost adresată în termen legal, respectiv la data de 13 iulie 2001.
În aceste condiţii, este evident că, deşi nu există un refuz explicit în emiterea unei dispoziţii motivate în sensul Legii nr. 10/2001, există o indubitabilă ignorare a notificării lor, care pur şi simplu nu a fost analizată.
Astfel, printr-o conduită evident culpabilă, dreptul lor la o soluţionare într-un termen rezonabil a unei cereri legitime şi legal motivate a fost încălcat, ceea ce-i îndreptăţeşte pe deplin să solicite soluţionarea cererii lor în conformitate cu dispoziţiile Deciziei XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Le-a fost astfel încălcat şi dreptul reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului întrucât, în sens larg, prin nesoluţionarea cererii lor, legitime, într-un termen rezonabil, le-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil.
Prin acţiune nu au solicitat ca instanţa să facă din nou trimitere la organul administrativ care, prin pasivitatea manifestată timp de 10 ani le-a încălcat un drept fundamental (art. 6 din Convenţia Europeană, sus-menţionat), ci, dimpotrivă, în baza temeiului de drept invocat în cerere şi a Deciziei Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 19 martie 2007, instanţele să analizeze însăşi fondul notificării lor în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Menţinerea soluţiilor pronunţate de cele două instanţe ar însemna supunerea unei noi sancţiuni, aceea de a aştepta, din nou, ani de-a rândul ca notificarea lor să fie soluţionată pe fond de un organ competent.
Ceea ce au urmărit prin declanşarea prezentului litigiu/iar instanţele le-au refuzat este dreptul ca instanţa de judecată să se pronunţe în mod direct asupra notificării lor, nesoluţionată de peste 10 ani.
Au solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului şi, în urma rejudecării cauzei, admiterea acţiunii introductive de instanţă, astfel cum a fost formulată şi precizată.
Recurenţii pârâţi au susţinut, în dezvoltarea criticilor încadrate în motivele pct. 8 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ., că cererea dedusă judecăţii este lipsită de obiect, sens în care au şi invocat excepţia lipsei de interes şi a lipsei de obiect, întrucât notificarea reclamanţilor a fost soluţionată în condiţiile Legii nr. 18/1991, republicată, soluţie ce nu a fost atacată în condiţiile acestei legi.
Notificarea reclamanţilor face obiectul Legii nr. 18/1991 (în baza căreia a şi fost soluţionată), iar nu a Legii nr. 10/2001, inaplicabilă în cauză.
S-a relevat că cererea reclamanţilor, înregistrată la Primăria Municipiului Timişoara sub nr. D 72006 - 5534 din 29 noiembrie 2005 a fost analizată în cadrul şedinţei Comisiei municipale de fond funciar din data de 23 noiembrie 2006, care s-a pronunţat în sensul respingerii sale (pe considerentul nedepunerii unor acte considerate relevante), soluţie ce nu a fost atacată în justiţie (corespunzător prescripţiilor Legii nr. 18/1991).
Au solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului şi schimbării sentinţei tribunalului în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, în principal pe excepţiile invocate şi, în subsidiar, ca neîntemeiată.
Referitor la calea de atac dedusă judecăţii, se constată următoarele:
Prin Decizia nr. XX/2007 pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii s-a dispus că, în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
S-a reţinut că lipsa răspunsului unităţii deţinătoare (în termenul stipulat de prevederile art. 25, 26 din Legea nr. 10/2001) respectiv al entităţii învestite cu soluţionarea notificării de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură ori de a acorda persoanei îndreptăţite celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, refuz ce nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui ce se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente.
Dimpotrivă, însăşi Constituţia prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime.
Această interpretare concordă şi cu spiritul reglementărilor de ansamblu ale legii speciale, care impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicţie, nelimitată în această materie prin vreo dispoziţie legală, instanţele judecătoreşti să dispună direct restituirea bunului (în natură sau echivalent) ce face obiectul litigiului.
Reluarea procedurilor cu caracter administrativ, respingerea acţiunii ca inadmisibilă sau ca prematur introdusă contravine şi principiului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, la care şi România a devenit parte.
Or, în speţă, deşi au trecut peste 10 ani de la declanşarea procedurii de restituire reglementată de Legea nr. 10/2001, iar reclamanţii au solicitat, în aplicarea dispoziţiilor Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie precitată, obligatorii potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., soluţionarea fondului notificării lor, instanţele prin soluţia pronunţată i-au trimis la parcurgerea/reluarea procedurii administrative, hotărâre contrară atât deciziei în interesul legii enunţată, cât şi dispoziţiilor cuprinse în legislaţia naţională şi convenţională amintite, ceea ce vădeşte nelegalitatea acesteia.
Din această perspectivă se verifică a fi fondate criticile reclamanţilor, hotărârea atacată fiind pronunţată în alte limite decât cele ale învestirii şi contrară normelor legale invocate, ceea ce atrage, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (5) C. proc. civ., casarea şi reluarea judecăţii în scopul soluţionării cererii deduce judecăţii astfel cum a fost formulată şi pronunţării asupra fondului pretenţiilor solicitate în justiţie.
Cu prilejul rejudecării cauzei se va reverifica aspectul calităţii de unitate deţinătoare prin raportare la dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în forma existentă după pronunţarea Deciziei nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale.
Prin hotărârea instanţei de contencios constituţional s-a dispus admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente şi s-a constatat că, prin abrogarea sintagmei „imobilele preluate cu titlu valabil” din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, sunt încălcate dispoziţiile art. 15 alin. (2) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie.
Aceasta înseamnă revenirea la conţinutul aceleiaşi norme, astfel cum acesta îşi găsea reglementarea în forma iniţială a Legii nr. 10/2001 şi care presupunea îndeplinirea cumulativă atât a cerinţei valabilităţii titlului de preluare a bunului, cât şi a formei juridice a societăţii deţinătoare, privatizată integral la data intrării sale în vigoare, caz în care măsurile reparatorii cuvenite persoanei îndreptăţite sunt cele în echivalent, acordate prin decizia/dispoziţia entităţii implicate în privatizarea societăţii.
În caz contrar, sunt incidente prevederile generale cuprinse în corpul legii de reparaţie cu privire atât la calitatea deţinătorului/administratorului de unitate deţinătoare, cât şi cele referitoare la categoria măsurilor reparatorii cuvenite potrivit aceleiaşi legi.
Neîndeplinirea cerinţei valabilităţii titlului nu înseamnă, cum greşit a reţinut prima instanţă, dispoziţia menţinută de instanţa de apel, că răspunderea reglementată de această lege este transferată în sarcina altei entităţi, în speţă primăria, dispoziţiile legii speciale fiind precise şi categorice cât priveşte condiţiile în care această entitate are obligaţia soluţionării notificării, respectiv atunci când bunul solicitat se află în administrarea sa, ori în ipoteza art. 28 din Legea nr. 10/2001, când nu a fost identificată unitatea deţinătoare, ceea ce nu este cazul în speţă.
Ca urmare, faţă de cele ce preced şi în scopul soluţionării unitare a cauzei, ambele recursuri deduse judecăţii vor fi admise cu consecinţa casării ambelor hotărâri şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă care va statua asupra fondului pretenţiilor deduse în justiţie.
Celelalte critici din recursurile părţilor vor fi analizate ca apărări formulate de acestea în cauza de faţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamanţii S.Ş.A., S.A., V.A.I. şi de pârâţii Consiliul Local al Municipiului Timişoara, Municipiul Timişoara şi Primarul Municipiului Timişoara împotriva Deciziei nr. 534R din 09 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă.
Casează decizia atacată precum şi Sentinţa nr. 2407/PI din 30 septembrie 2010 a Tribunalului Timiş, secţia civilă şi trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiş.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 958/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 977/2012. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
