ICCJ. Decizia nr. 958/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 958/2012
Dosar nr. 11221/118/2008
Şedinţa publică din 15 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 16 decembrie 2008, reclamanta M.V.I. a chemat în judecată pârâtul Municipiul Constanţa, prin Primar, solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtei, în calitate de unitate deţinătoare, la restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 479,96 mp, situat în Staţiunea Mamaia.
La data de 18 mai 2010, la cererea reclamantei, s-a dispus introducerea în cauză a pârâtului Primarul Municipiului Constanţa.
Prin Sentinţa civilă nr. 1131 din 17 iunie 2010, Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea reclamantei M.V.I. şi a obligat pârâtul Primarul Municipiului Constanţa să înainteze dosarul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în vederea acordării de despăgubiri, în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilului preluat abuziv, pentru imobilul compus din teren în suprafaţă de 479,96 mp, situat în Staţiunea Mamaia, a respins, ca nefondată, cererea privind restituirea în natură a imobilului.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că reclamanta a făcut dovada că autorul său a dobândit în proprietate terenul în suprafaţă de 479,96 mp, situat în Staţiunea Mamaia şi că este succesoarea acestuia, ceea ce justifică reclamantei calitatea de persoană îndreptăţită, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Din raportul de expertiză efectuat de expert inginer P.G., instanţa a stabilit că terenul solicitat este liber de construcţii, dar că se suprapune, în parte, peste suprafaţa de teren ce constituie domeniu public de interes naţional, respectiv plajele litoralului românesc al Mării Negre, suprafaţă de teren administrată de Apele Române, iar, în parte, constituie domeniu public al Municipiului Constanţa, conform Legii nr. 213/1998.
A constatat că, în contractul din anul 1935, prin care autorul reclamantei a dobândit imobilul nu este inserată nicio clauză care să atragă desfiinţarea de plin drept a contractului şi a considerat, prin urmare, că imobilul a fost preluat abuziv, fără niciun temei şi că se încadrează în ipoteza reglementată de art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001.
Reţinând că imobilul nu mai poate fi restituit în natură, a stabilit că sunt aplicabile dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi a stabilit că reclamanta este îndreptăţită să primească despăgubiri.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanta M.V.I. şi pârâţii Municipiul Constanţa, prin Primar şi Primarul Municipiului Constanţa.
În apelul formulat, reclamanta a susţinut, în esenţă, că instanţa a apreciat greşit faptul că terenul nu poate fi restituit în natură. Astfel, s-a arătat că a fost nesocotit principiul restituirii în natură, dar şi situaţiile expres prevăzute de legiuitor cu privire la cazurile în care nu poate fi dispusă restituirea în natură, întrucât simpla apartenenţă a unui imobil la domeniu public, fără analizarea criteriilor deduse din normele legale, nu mai constituie un impediment la restituirea în natură, în condiţiile modificării art. 16 din Legea nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005.
A arătat reclamanta că, în stabilirea situaţiei terenului şi implicit a modalităţii de restituire, instanţa trebuia să ţină seama de parcelarea staţiunii Mamaia, întocmită în anul 1935, potrivit căreia terenul face parte din intravilanul municipiului Constanţa, fiind mărginit pe latura dinspre mare de proiecţia fostului bulevard „C.”.
S-a susţinut că instanţa nu putea să ţină seama de procesul-verbal de delimitare, depus la dosar, deoarece acesta este unul provizoriu, încheiat la 26 iulie 2000.
Reclamanta a contestat şi concluzia instanţei privind apartenenţa unei părţi a imobilului la domeniul public al municipiului Constanţa, prin afectarea terenului de o alee de circulaţie, şi a susţinut că nu există nicio dovadă în acest sens, concluziile expertizei fiind contrare celor reţinute de instanţă.
În apelul exercitat de pârâţi, aceştia au susţinut că, în mod nelegal, au fost consideraţi unitate deţinătoare a imobilului în litigiu, deşi, potrivit relaţiilor din dosarul cauzei, rezultă că parte din teren constituie domeniu public de interes naţional şi se află în administrarea C.N.A.R.
Prin Decizia civilă nr. 302 C din 22 decembrie 2010, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a respins apelul formulat de reclamanta M.V.I.; a admis apelul pârâţilor Municipiul Constanţa, prin Primar şi Primarul Municipiului Constanţa; a schimbat în tot hotărârea apelată, în sensul că a obligat pârâţii să înainteze notificarea formulată de reclamantă unităţii deţinătoare a terenului - respectiv C.N.A.R. S.A. şi a obligat apelanta reclamantă la 372 RON cheltuieli de judecată către apelanţii pârâţi.
Pentru a adopta această soluţie, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele:
Reclamanta a solicitat restituirea în natură a terenului situat în Staţiunea Mamaia, cumpărat de autorul său, G.M., prin actul de vânzare-cumpărare, autentificat la Tribunalul Constanţa, sub nr. 4268/20 noiembrie 1935. În acest sens, reclamanta a notificat Primăria Municipiului Constanţa cu o cerere de restituire, în temeiul Legii nr. 10/2001, adresându-se acesteia, în calitate de unitate deţinătoare a imobilului.
Conform datelor oferite prin adresa nr. 3314 din 20 ianuarie 2009, de Direcţia Patrimoniu din cadrul Primăriei Municipiului Constanţa, terenul notificat de reclamantă se suprapune, în prezent, în parte, peste suprafaţa de teren care constituie domeniu public de interes naţional (plajele litoralului românesc al Mării Negre), administrat de Apele Române, Direcţia Apelor Dobrogea Litoral şi parte constituie domeniul public al Municipiului Constanţa, fiind afectat de alei fără nume din Staţiunea Mamaia.
Prin adresa nr. 45344 din 03 aprilie 2009, Primăria a confirmat acest amplasament al terenului şi a precizat, suplimentar, că porţiunea din teren care constituie domeniu public de interes naţional este cuprinsă în procesul-verbal provizoriu din 31 iulie 2000 privind stabilirea vecinătăţilor între domeniul public de interes naţional - plajele litoralului românesc al Mării Negre, administrat de C.N.A.R. SA şi domeniul public şi privat al Primăriei Municipiului Constanţa.
Potrivit raportului de expertiză topografică, efectuat, în cauză, de expert P.G., terenul situat în careu a fost identificat „în imediata vecinătate a aleii de acces, notată în planurile de situaţie actuale cu DS 31” şi este plajă. Deşi expertiza nu a afirmat în mod expres, instanţa a constatat că terenul, fiind în întregime afectat de plajă, se include în domeniul delimitat prin procesul-verbal provizoriu din 31 iulie 2000 şi este în administrarea C.N.A.R.
Contestaţia apelantei reclamante privind includerea terenului în domeniul public de interes naţional şi în administrarea C.N.A.R., sub motiv că procesul-verbal din 31 iulie 2000 este unul provizoriu şi că, de aceea, nu poate fi considerat o probă concludentă, nu poate fi primită, deoarece acest proces-verbal poartă semnăturile persoanelor desemnate de lege să reprezinte interesele Municipiului Constanţa, iar conţinutul şi actualitatea menţiunilor din acest act nu au fost contestate de pârâtul Municipiul Constanţa, care a afirmat el însuşi că administrarea terenului aparţine, în parte, C.N.A.R. Prin urmare, cel interesat să conteste conţinutul şi actualitatea procesului-verbal din 31 iulie 2000 nu a făcut acest lucru, dimpotrivă, a confirmat actul, prin toate adresele trimise instanţei.
În speţă, instanţa de fond nu a analizat cărei persoane îi aparţine calitatea de unitate deţinătoare şi, deşi a stabilit că terenul este ocupat de plajă, a stabilit obligaţii în sarcina pârâţilor Municipiul Constanţa şi Primarul Municipiului Constanţa, fără să observe că aceştia nu aveau nicio competenţă în soluţionarea notificării, neavând calitatea de unitate deţinătoare.
De aceea, chiar în condiţiile în care se constată că notificarea a fost îndreptată greşit de către reclamantă către autorităţile administrative locale, din coroborarea prevederilor art. 22 alin. (4) cu cele ale art. 27 din Legea nr. 10/2001 şi cu pct. 27.1 din Normele metodologice, adoptate prin H.G. nr. 250/2007, rezultă că aceste autorităţi administrative aveau obligaţia de a proceda la redirecţionarea notificării către unitatea deţinătoare a bunului solicitat, în speţă, către C.N.A.R.
Celelalte chestiuni invocate în apelul reclamantei, referitoare la modalitatea de restituire a terenului, în natură şi nu în echivalent, nu au putut fi analizate, câtă vreme ele nu au fost opuse unităţii care avea competenţa soluţionării notificării.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, reclamanta M.V.I., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, admiterea apelului formulat şi obligarea unităţii deţinătoare, Municipiul Constanţa, să-i restituie în natură terenul în suprafaţă de 479,96 mp, aşa cum a fost identificat prin expertiză.
În dezvoltarea criticilor, reclamanta a arătat următoarele:
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. - instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Apelanţii-intimaţi Municipiul Constanta şi Primarul Municipiului Constanta au criticat hotărârea primei instanţe doar în sensul obligării lor nelegale la a face propunerea de despăgubire şi pentru suprafaţa, considerată, de către prima instanţă, ca aflată în administrarea C.N.A.R. Astfel, aceştia au invocat încălcarea dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi au solicitat instanţei de apel schimbarea în parte a sentinţei, cu menţinerea obligaţiei de a face propunerea de despăgubire doar pentru suprafaţa de teren aflata în administrarea lor.
Instanţa de apel a admis apelul şi, nu numai că i-a exonerat de obligaţia de a face propunerea de despăgubire pentru partea de teren aflata în administrarea C.N.A.R., dar, mai mult, i-a exonerat inclusiv de obligaţia pe care o recunoscuseră şi la care achiesaseră prin neformularea vreunei critici în apel.
Motivarea instanţei de apel a fost aceea că Municipiul Constanţa nu are deloc calitatea de unitate deţinătoare, terenul fiind deţinut în totalitate de către C.N.A.R.
Considerând că Municipiul Constanta nu are nici măcar în parte calitatea de unitate deţinătoare, în ciuda tuturor probelor aflate la dosar şi a recunoaşterii acestui fapt, în fapt, instanţa a soluţionat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Municipiul Constanta şi Primarul Municipiului Constanta, fără ca excepţia să fie ridicată de către aceştia şi fără să fie pusă în discuţia părţilor.
Procedând în acest mod, instanţa a încălcat principiul, potrivit căruia nu poate proceda la judecata în apel decât în limitele stabilite de apelant (tantum devolutum, quantum apellatum), respectiv principiul contradictorialităţii.
Hotărând în sensul obligării pârâţilor la a înainta notificarea, formulată în baza Legii nr. 10/2001, C.N.A.R., instanţa a încălcat şi principiul disponibilităţii, prin schimbarea obiectului cererii de chemare în judecată - obligarea paraţilor la restituirea imobilului, în acela de obligare a acestora de transmitere a notificării unei alte unităţi, unitate pe care reclamanta nu o consideră ca fiind deţinătoare a imobilului revendicat.
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - hotărârea este lipsită de temei legal.
La baza deciziei pronunţate, stă procesul-verbal, încheiat la data de 6 iulie 2000, între reprezentanţii C.N.A.R. şi ai Primăriei Municipiului Constanţa, considerat un act care produce efecte juridice, în sensul stabilirii definitive a liniei de demarcaţie între domeniul public de interes naţional - plajele litoralului românesc şi domeniul public şi privat al Municipiului Constanţa.
Considerarea în acest fel a unui înscris care are un caracter provizoriu, după cum rezultă chiar din titlul său, şi care exprima doar o intenţie de delimitare agreată temporar de cele două părţi, ce urmează să fie definitivată după realizarea bazei bornate a litoralului şi întocmirea cadastrului plajelor şi după verificarea modului de deţinere şi de folosinţă a terenurilor afectate de linia de demarcaţie (după cum rezultă chiar din cuprinsul acestuia), este lipsită de temei legal.
Motivarea instanţei, potrivit căreia forţa legală a acestui înscris provine din semnarea sa de către „persoanele desemnate de lege să reprezinte interesele Municipiului Constanţa” şi din necontestarea sa de către aceiaşi reprezentanţi, este o motivare lipsită de substanţă, printre altele, şi pentru faptul că nu poţi să conteşti o obligaţie nematerializată, un înscris care nu produce niciun fel de drepturi şi obligaţii, deci, este lipsit de efecte legale.
În realitate, procesul-verbal a rămas provizoriu până în prezent, una din cauzele pentru care, la mai bine de 10 ani de la încheierea sa, acesta nu a fost definitivat, cum, de altfel, nu a fost definitivat nici cadastrul plajelor, a fost tocmai intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, care a permis revendicarea terenurilor preluate abuziv de stat, printre care şi terenuri afectate de aceasta intenţie de delimitare.
Astfel, dacă s-ar considera propunerea de delimitare, utilizată prin procesul-verbal, drept definitivă şi legală, precum şi faptul că terenul aparţine domeniului public de interes naţional, fiind plaja, aşa cum a procedat instanţa de apel, ar echivala cu faptul că, prin acest proces-verbal, s-a realizat transferul de proprietate, din domeniul Municipiului Constanţa, în domeniul public al statului, forma de transfer ilegala, sancţionată cu nulitatea de art. 21 alin. (5) al Legii nr. 10/2001.
Recurenta a invocat şi motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocând existenţa unei contradicţii în motivarea instanţei de apel, constând în aceea că, deşi pârâtul Municipiul Constanta a susţinut, pe tot parcursul procesului, că are calitatea de unitate deţinătoare doar pentru o parte din acest teren, instanţa de apel a ajuns la concluzia ca Municipiul Constanta nu deţine nicio parte din acest teren, unitatea deţinătoare fiind doar C.N.A.R.
Intimaţii nu au formulat întâmpinare, obligatorie în condiţiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat, pentru considerentele ce vor succede:
În drept, potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001, persoanele îndreptăţite la restituirea imobilelor au obligaţie de a notifica, în termenul legal, persoana juridică deţinătoare a imobilului, iar, potrivit art. 25 din lege, aceasta este obligată să se pronunţe asupra cererii persoanei îndreptăţite, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată.
Conform art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dispoziţiile art. 25 din acest act normativ sunt aplicabile şi în situaţia în care persoana juridică notificată deţine numai în parte bunurile imobile solicitate. În această situaţie, persoana juridică deţinătoare va emite dispoziţie motivată de retrocedare numai pentru partea din imobil pe care o deţine.
Conform alin. (2) al acestui din urmă articol, persoana juridică notificată va comunica persoanei îndreptăţite toate datele privind persoana fizică sau juridică deţinătoare a celeilalte părţi din imobilul solicitat. Totodată, va anexa la comunicare şi copii de pe actele de transfer al dreptului de proprietate sau, după caz, de administrare. În cazul în care nu deţine aceste date, persoana juridică notificată va comunica acest fapt persoanei îndreptăţite.
În interpretarea dispoziţiilor art. 22 şi 25 ale Legii nr. 10/2001, deşi instanţa de apel reţine că, prin unitate deţinătoare, se înţelege persoana juridică de drept public sau privat, creată de stat sau, după caz, de autorităţile administraţiei publice centrale ori locale, precum şi organizaţiile cooperatiste, care deţin, cu orice titlu, imobilele preluate în mod abuziv, în condiţiile prevăzute de art. 2 din Legea nr. 10/2001, şi că, în baza rolului activ, instanţa are obligaţia să verifice dacă persoana juridică chemată să răspundă unei notificări are calitatea de unitate deţinătoare a imobilului, nesocotind acest principiu al rolului activ, impus de dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., instanţa nu stabileşte, în mod cert, cine are, în cauza dedusă judecăţii, calitatea de unitate deţinătoare a terenului în suprafaţă de 479,96 mp, situat în Staţiunea Mamaia, solicitat de reclamanta M.V.I.
În acest context, este corectă susţinerea recurentei reclamante, conform căreia, deşi pârâtul Municipiul Constanta a recunoscut, inclusiv în conţinutul motivelor de apel, că este deţinătorul unei părţi din terenul în litigiu, instanţa de apel a înlăturat această recunoaştere, exclusiv în baza procesului-verbal provizoriu din 31 iulie 2000, privind stabilirea vecinătăţilor între domeniul public de interes naţional - plajele litoralului românesc al Mării Negre, administrat de C.N.A.R. SA şi domeniul public şi privat al Primăriei Municipiului Constanţa, în absenţa unei concluzii în acest sens, cuprinsă în raportul de expertiză administrat în cauză, şi în absenţa oricăror probe noi administrate în apel, care să combată înscrisurile depuse în primă instanţă, emanând de la autorităţile publice locale.
Or, în opinia instanţei de recurs, un proces-verbal cu caracter provizoriu, încheiat în anul 2000, deci anterior intrării în vigoare a legii speciale de reparaţie, Legea nr. 10/2001, nu are aptitudinea de a transfera bunul imobil în litigiu, din domeniul privat al Municipiului Constanţa, în domeniul public de interes naţional al statului, administrat de C.N.A.R. SA, iar instanţa de apel va trebui să verifice subzistenţa acestui înscris, după apariţia Legii nr. 10/2001.
Mai mult, se constată că asemenea constatări şi aprecieri de către Curtea de Apel a materialului probator al cauzei, în sensul că imobilul în litigiu nu se află, nici măcar în parte, în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale - Municipiul Constanţa, nu putea fi reevaluată în apel, decât în măsura în care, prin motivele de apel ale pârâţilor, se aduceau critici referitoare la această dezlegare dată de prima instanţă, având în vedere dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ.
Înalta Curte constată însă că memoriul de apel al pârâţilor nu conţine asemenea critici, ci se raportează la faptul că Primarul Municipiului Constanţa trebuia să fie obligat la înaintarea propunerii de acordare a despăgubirilor doar pentru partea de teren ce aparţinea domeniului public al unităţii pe care o reprezintă, respectiv Municipiul Constanţa.
În acest context, instanţa de apel, în vederea respectării principiului contradictorialităţii şi al dreptului părţilor la apărare, avea obligaţia, în baza art. 129 alin. (4) C. proc. civ., să pună în dezbaterea părţilor motivul reţinut pentru adoptarea soluţiei în cauză, dacă acesta putea fi conceput în termenii unei excepţii procesuale absolute, ori a unui motiv de ordine publică, astfel cum dispune norma de la art. 295 alin. (1) teza finală C. proc. civ., pentru ca reclamanta să nu fie surprinsă prin reţinerea unor motive care nu au fost dezbătute în contradictoriu şi asupra cărora i-a fost suprimat dreptul de a-şi face apărări sau de a răspunde la ele.
Or, din considerentele deciziei recurate ca şi din consultarea încheierilor dosarului, nu rezultă exercitarea rolului activ în sensul menţionat.
Încălcarea principiilor procesului civil este asimilată încălcării unor norme prevăzute sub sancţiunea nulităţii (virtuală, în acest caz), astfel cum dispune art. 105 alin. (2) C. proc. civ., pricinuindu-se astfel vătămarea dreptului reclamantei, prin încălcarea dreptului său la apărare, ceea ce atrage incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
În acest sens, pentru lămurirea aspectelor esenţiale ale cauzei, instanţa de apel, în rejudecare, va fi necesar să stabilească care este situaţia juridică a imobilului în litigiu, atât la momentul apariţiei Legii nr. 10/2001, cât şi la momentul actual, şi, în consecinţă, să determine, în condiţii de contradictorialitate şi cu respectarea dreptului la apărare, care este unitatea deţinătoare a acestui imobil, ce va trebui obligată în raportul juridic dedus judecăţii.
În ipoteza în care, în baza probelor ce se impune a fi administrate, în sensul art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, şi a altor probe ce se vor considera concludente şi utile cauzei, se va confirma existenţa mai multor unităţi deţinătoare ale imobilului pretins, instanţa de apel se va raporta la dispoziţiile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Tot astfel, instanţa de apel va analiza şi celelalte critici ale reclamantei vizând posibilitatea aplicării principiului prevalenţei restituirii în natură a imobilului în litigiu, în raport de dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 10/2001, republicată, critici ce nu pot fi examinate de către instanţa de recurs, la acest moment procesual, în raport de faptul că situaţia de fapt, sub aspectul deţinerii terenului, nu este lămurită.
Pentru considerentele expuse, constatând că instanţa de apel nu a stabilit, pe deplin, împrejurările de fapt ale cauzei deduse judecăţii, în sensul art. 314 C. proc.civ., şi că este incident motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanta M.V.I. împotriva Deciziei nr. 302C din 22 decembrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, precum şi pentru cauze privind conflictele de muncă şi asigurări sociale; va casa decizia recurată şi va trimite cauza la aceeaşi instanţă, pentru rejudecarea apelului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta M.V.I. împotriva Deciziei nr. 302C din 22 decembrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, precum şi pentru cauze privind conflictele de muncă şi asigurări sociale.
Casează decizia atacată şi trimite cauza la aceeaşi instanţă, pentru rejudecarea apelului.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 953/2012. Civil. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 959/2012. Civil → |
|---|
