ICCJ. Decizia nr. 1266/2013. Civil. Drept de autor şi drepturi conexe. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1266/2013
Dosar nr. 10991/3/2008
Şedinţa publică din 8 martie 2013
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a Civilă sub nr. 10991/3 din 18 martie 2008, reclamanta Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România Asociaţia pentru Drepturi de autor (UCMR - ADA) a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC C.R.P. SRL: să se constate ca pârâta a încălcat drepturile patrimoniale de autor de opere muzicale, radiodifuzând opere muzicale, în cadrul programelor posturilor de radio, începând cu 01 ianuarie 2007, fără a deţine autorizaţie licenţă neexclusivă din partea sa; să se dispună obligarea pârâtei sa înceteze orice act de radiodifuzare a operelor muzicale pe posturile de radio, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii ce se va pronunţa, fără să deţină autorizaţie licenţă neexclusivă; să se dispună obligarea pârâtei să publice, pe cheltuiala sa, hotărârea ce se va pronunţa, în 5 ziare de largă răspândire naţională şi să încuviinţeze ca această publicare să poată fi realizată şi de UCMR-ADA pe cheltuiala pârâtei; să fie obligată pârâta la plata către UCMR-ADA, pentru perioada 01 ianuarie 2007 - data pronunţării hotărârii, a sumei reprezentând triplul remuneraţiilor ce ar fi fost legal datorate, inclusiv TVA-ul aferent, în cazul în care radiodifuzarea operele muzicale în cadrul posturilor de radio ar fi fost realizată de pârâtă în mod legal; în subsidiar, sa fie obligată pârâta la plata către UCMR-ADA a remuneraţiilor reprezentând drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale, remuneraţii reprezentând 4% din veniturile obţinute de pârâtă din activitatea de radiodifuzare, la care se adaugă şi TVA-ul aferent; să fie obligată pârâta să plătească UCMR-ADA penalităţile reprezentând 0,1%/zi de întârziere aplicabile asupra remuneraţiilor restante datorate pentru perioada 01 ianuarie 2007 - data efectuării raportului de expertiză; să fie obligată pârâta să predea UCMR-ADA rapoartele cuprinzând lista cu operele muzicale radiodifuzate zilnic începând cu data de 01 ianuarie 2007 în cadrul posturilor de radio, (emisiuni, spoturi publicitare, promo-uri etc. cu menţionarea pentru fiecare opera muzicală utilizată a denumirii, autorului/autorilor, a numărului de difuzări zilnice şi a duratei de utilizare a fiecărei opere muzicale; să fie obligată pârâta la plata către UCMR-ADA de daune cominatorii de 5.000 RON/fiecare zi de întârziere, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii şi până la data predării efective către UCMR- ADA a rapoartelor privind operele muzicale utilizate de pârâtă începând cu 01 ianuarie 2007, rapoarte cuprinzând informaţiile mai sus menţionate; cu cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, se arată că pârâta SC C.R.P. SRL avea obligaţia legală de a încheia cu UCMR-ADA autorizaţia licenţă neexclusivă pentru utilizarea operelor muzicale în cadrul programelor de radio ale posturilor, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 13 alin. (1) lit. g), art. 151, art. 1231 alin. (1) lit. d), 130 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996, cu modificările ulterioare şi cele ale Metodologiei privind utilizarea prin radiodifuzare a operelor muzicale de către organismele de radiodifuziune publicate în M. Of., Partea I, nr. 93 din 06 februarie 2007 prin Decizia ORDA nr. 432 din 07 decembrie 2006.
În pofida numeroaselor notificări transmise de către UCMR-ADA, pârâta a înţeles să încalce drepturile autorilor de opere muzicale, gestionate colectiv în mod obligatoriu şi a radiodifuzat operele muzicale în cadrul programelor sale de radio pe posturile de radio ce-i aparţin, fără a deţine autorizaţie licenţă neexclusivă, astfel încât radiodifuzarea s-a făcut în mod nelegal, ceea ce justifică obligarea acesteia să înceteze încălcarea drepturilor de autor prin radiodifuzarea operelor muzicale fără a deţine autorizaţie licenţă neexclusivă acordată de UCMR-ADA şi obligarea pârâtei să publice, pe cheltuiala sa, în 5 ziare de largă răspândire naţională, hotărârea ce va fi pronunţată şi să încuviinţeze ca aceasta publicare să poată fi realizată şi de UCMR-ADA pe cheltuiala pârâtei, dacă aceasta nu se conformează.
De asemenea, potrivit art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, reclamata a mai arătat că este justificată obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând triplul remuneraţiilor ce ar fi fost legal datorate, la care se adaugă şi TVA, dacă utilizarea s-ar fi făcut cu respectarea dispoziţiilor legale, în baza unei autorizaţii licenţă neexclusivă. În aceste condiţii, suma datorată de pârâta UCMR-ADA reprezintă 12% (4% X 3) din veniturile obţinute de aceasta din activitatea de radiodifuzare (baza de calcul) cum ar fi (dar fără a se limita la): veniturile din publicitate, anunţuri şi informaţii, barter, sponsorizări, numere suprataxate, concursuri şi jocuri radiodifuzate, închirieri spaţiu emisie, venituri din radiodifuzări realizate în urma unei comenzi, venituri din asocieri în participaţiune etc., suma la care se adaugă TVA-ul corespunzător.
În subsidiar, dacă s-ar constata că pârâta nu ar fi încălcat drepturile de autor de opere muzicale prin radiodifuzarea neautorizată a operelor muzicale, cu toate ca pârâta a refuzat să încheie cu UCMR-ADA autorizaţie licenţă neexclusivă şi s-ar stabili că pârâta nu ar datora UCMR-ADA suma reprezentând triplul remuneraţiilor, se justifică obligarea acesteia la plata remuneraţiei reprezentând drepturi patrimoniale de autor prevăzută de Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 432/2006, potrivit celor deja arătate.
În acest caz, obligaţia de plată a pârâtei faţă de UCMR-ADA va reprezenta 4% din veniturile obţinute de pârâta din activitatea de radiodifuzare.
În această din urmă situaţie, pârâta datorează UCMR-ADA şi penalităţi de 0,1% /zi de întârziere aplicabile asupra remuneraţiilor restante datorate pentru perioada 01 ianuarie 2007- data efectuării raportului de expertiză, potrivit pct. 11 din Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 432/2006.
Reclamanta a mai arătat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 130 alin. (1) lit. h) coroborate cu cele ale art. 134 lit. d) din Legea nr. 8/1996 şi prevederile punctului 8 din Metodologie, se impune obligarea pârâtei să predea UCMR-ADA, pentru fiecare trimestru în parte, raportul cuprinzând: lista cu operele muzicale utilizate zilnic începând cu data de 01 ianuarie 2007 în cadrul posturilor de radio (emisiuni, spoturi publicitare, promo-uri etc.) cu menţionarea pentru fiecare operă muzicală utilizată a: denumirii, autorului/autorilor, a numărului de difuzări zilnice şi duratei de utilizare a fiecărei opere muzicale.
Reclamanta a mai arătat că a încercat în nenumărate rânduri să soluţioneze acest litigiu pe cale amiabilă trimiţând în acest sens notificări prin care a solicitat pârâtei îndeplinirea obligaţiilor legale: de a încheia autorizaţie licenţa neexclusivă, de a plăti remuneraţiile corespunzătoare şi de a comunica rapoartele privind operele muzicale utilizate, însă pârâta a înţeles să încalce drepturile autorilor de opere muzicale şi să utilizeze operele muzicale fără autorizaţie licenţă neexclusivă, să nu plătească remuneraţiile şi să nu comunice rapoartele corespunzătoare.
În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 8/1996, a drepturilor de autor şi a drepturilor conexe, cu modificările ulterioare, Metodologia privind utilizarea prin radiodifuzare a operelor muzicale de către organismele de radiodifuziune, publicată în M. Of., Partea I, nr. 93 din 06 februarie 2007 prin Decizia ORDA nr. 432 din 07 decembrie 2006, art. 111 şi urm. C. proc. civ., art. 998 şi urm. C. civ., Convenţia de la Berna ratificată de România prin Legea nr. 77/1998.
La termenul din 12 februarie 2009, reclamanta şi-a precizat câtimea obiectului celui de-al patrulea capăt al cererii, conform concluziilor raportului de expertiză.
Prin întâmpinarea formulată la data de 17 aprilie 2008, pârâta SC C.R.P. a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată arătând că în luna decembrie 2006 între părţi a intervenit un Protocol prin care au convenit metodologia de plată a remuneraţiilor datorate autorilor pentru utilizarea operelor muzicale prin radiodifuzare, fiind demarate şi discuţiile pentru acordarea de către UCMR ADA a licenţei neexclusive.
Întrucât reclamanta a încercat să impună obligaţii suplimentare faţă de conţinutul prevederilor Legii nr. 8/1996 şi metodologiei în vigoare, discuţiile au trenat, fiind reluate abia la începutul anului 2008 la iniţiativa pârâtei, care a pus la dispoziţia reclamantei toate informaţiile şi documentele necesare permiţând şi accesul reprezentanţilor acesteia la documentele financiar contabile. În acest context în care pârâta a solicitat obţinerea licenţei neexclusive, iar reclamanta a amânat eliberarea ei, aceasta se află în situaţia de a-şi invoca propria culpă, primele două capete de cerere fiind neîntemeiate. În ce priveşte capătul 4 de cerere, pârâta a arătat că nu a încălcat drepturile autorilor de opere muzicale
Pârâta a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, faţă de dispoziţiile art. 139 alin. (1) din lege, nefiind făcută dovada mandatului acordat de titularii drepturilor. Această excepţie a fost respinsă prin încheierea de şedinţă de la termenul in 15 mai 2008, în raport de prevederile art. 123 alin. (1) lit. d) şi alin. (2) din lege, reţinându-se că dreptul de reprezentare în cazul gestiunii obligatorii izvorăşte din lege.
Pârâta a mai arătat că a predat reclamantei raportările prevăzute în metodologia în vigoare, astfel încât capetele 5 şi 6 de cerere sunt neîntemeiate.
În cursul judecăţii, prin adresa depusă la 04 decembrie 2008, pârâta a învederat schimbarea denumirii sale în SC M.P.M.E. SRL.
Prin sentinţa civilă nr. 349 din 12 martie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a V a Civilă în dosar nr. 10991/3/2008, a fost admisă în parte acţiunea formulată şi precizată de reclamantă; s-a constatat ca pârâta a încălcat drepturile patrimoniale de autor de opere muzicale, radiodifuzând opere muzicale, în cadrul programelor posturilor de radio, începând cu 01 ianuarie 2007, fără a deţine autorizaţie licenţă neexclusivă; a fost obligată pârâta să înceteze orice act de radiodifuzare a operelor muzicale pe posturile de radio fără să deţină autorizaţie licenţă neexclusivă, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii; a fost respinsă cererea de obligare a pârâtei să publice, pe cheltuiala sa, hotărârea ce se va pronunţa, în 5 ziare de larga răspândire naţională şi să încuviinţeze ca aceasta publicare să poată fi realizată şi de UCMR-ADA pe cheltuiala pârâtei, ca neîntemeiată; a fost respinsă cererea de obligare a pârâtei la plata sumei reprezentând triplul remuneraţiilor legal datorate pentru activitatea de radiodifuzare a operelor muzicale începând cu data de 01 ianuarie 2007, ca neîntemeiată; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 111.798,47 RON reprezentând diferenţă neachitată din remuneraţia de 4 % datorată pentru perioada 06 februarie 2007-30 aprilie 2008 şi a sumei de 166.608,01 RON penalităţi calculate până la data de 03 noiembrie 2008 pentru remuneraţia achitată cu întârziere şi diferenţa neachitată pe perioada 01 ianuarie 2007-30 aprilie 2008; a fost obligată pârâta să predea reclamantei rapoartele cuprinzând lista operelor muzicale radiodifuzate zilnic, începând cu data de 01 ianuarie 2007 în cadrul posturilor; a fost respinsă cererea de obligare a pârâtei la daune cominatorii de 5.000 lei pe zi de întârziere ca lipsită de interes; a fost obligată pârâta la 4.309 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:
Începând cu data de 01 ianuarie 2007, pârâta a radiodifuzat opere muzicale in cadrul programelor de radio difuzate pe posturile sale de radio fără a deţine autorizaţie licenţa neexclusivă, deşi această condiţie era impusă de art. 130 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996 repub.
Astfel, potrivit acestei dispoziţii normative, pârâta, în calitate de utilizator de opere muzicale, avea obligaţia de a formula o cerere către organismul de gestiune colectivă, în speţă reclamanta, pentru a obţine autorizarea utilizării repertoriului protejat, în schimbul unei remuneraţii, prin licenţă neexclusivă, prealabil utilizării operelor muzicale din repertoriul protejat.
În cauză, nu s-a făcut dovada faptului că pârâta ar fi obţinut autorizarea prealabilă a reclamantei pentru utilizarea repertoriului muzical protejat, pentru care aceasta exercita gestiunea colectivă obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 1231 alin. (1) lit. d) din lege.
Prin urmare, Tribunalul a constatat că pârâta a încălcat drepturile patrimoniale de autor de opere muzicale, astfel cum acestea sunt configurate prin dispoziţiile art. 12 şi art. 13 alin. (1) lit. g) şi art. 151 din Legea nr. 8/1996 repub.
Tribunalul a apreciat că nu poate fi reţinută încălcarea drepturilor patrimoniale de autor de opere muzicale, întrucât aceasta a procedat la radiodifuzarea operelor muzicale în baza unui protocol încheiat cu reclamanta, iar neemiterea licenţei obligatorii este imputabilă exclusiv reclamantei, care a încercat să îi impună pârâtei condiţii de autorizare care excedeau metodologiei legale, precum şi un cuantum al remuneraţiei mai mare decât cel legal.
Astfel, în virtutea art. 130 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996 republicată, reclamanta, în calitate de organism de gestiune colectivă, avea obligaţia de a o autoriza pe pârâtă pentru utilizarea repertoriului protejat.
În cauză însă, nu s-a făcut nicio dovadă în sensul că reclamanta ar fi refuzat emiterea acestei autorizări, sau ar fi condiţionat-o de acceptarea de către pârâtă a unor clauze neprevăzute de lege sau de metodologia de stabilire a remuneraţiei sau a unor clauze excesive ori abuzive.
Deşi pârâta a invocat existenţa unui protocol încheiat între părţi, instanţa a constatat că nu a făcut şi dovada acestuia. Reclamanta a recunoscut implicit la interogatoriu faptul că între părţi s-au purtat negocieri începând cu luna decembrie 2006, însă nu a confirmat în niciun fel faptul că negocierile nu s-ar fi finalizat din cauza sa, iar tribunalului nu i-au fost furnizate niciun fel de relaţii din care să rezulte natura negocierilor şi clauzele asupra cărora părţile au avut neînţelegeri.
Susţinerile pârâtei că ar fi permis reprezentanţilor reclamantei accesul la documentele sale contabile şi ar fi furnizat toate elementele necesare emiterii licenţei obligatorii nu au fost confirmate de reclamantă, care a precizat că verificările sale nu au privit activitatea de radio a pârâtei, ci pe cea de televiziune şi nici nu au fost susţinute prin alte mijloace de probă.
Instanţa a apreciat că şi în ipoteza în care raporturile dintre părţi ar fi stat astfel cum a susţinut pârâta, aceasta avea la dispoziţie mijloace juridice prin care să solicite şi să obţină obligarea reclamantei la încheierea unui contract de licenţă obligatorie care să îi dea dreptul să utilizeze operele muzicale din repertoriul protejat, prealabil începerii utilizării, astfel cum cer dispoziţiile art. 130 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996, republ. Neprocedând în acest fel şi adoptând o atitudine pasivă faţă de conduita reclamantei, difuzând însă opere muzicale fără a fi autorizată, pârâta a încălcat dispoziţiile legale menţionate şi, implicit, drepturile autorilor de opere muzicale.
Prin urmare, Tribunalul a constatat întemeiat primul de capăt de cerere şi l-a admis ca atare.
Cu privire la al doilea capăt de cerere, prima instanţă a constatat că până la momentul pronunţării prezentei hotărâri, pârâta nu a obţinut licenţa obligatorie la care s-a făcut referire, astfel încât şi acest capăt de cerere s-a apreciat a fi întemeiat.
Nu au fost probate de către pârâtă nici susţinerile potrivit cărora obţinerea de către aceasta a autorizaţiei licenţă neexclusivă nu mai este necesară ca urmare a preluării în anul 2008 a licenţelor audiovizuale pentru posturile de radio de către SC P. SA, pentru a se pune în discuţie obiectul sau interesul acestui capăt de cerere.
Prin urmare, tribunalul a admis şi cel de-al doilea capăt de cerere.
Cu privire la capetele 3 şi 4 de cerere, instanţa de fond a constatat că acestea cuprind modalităţi de reparare a prejudiciului suferit de reclamantă, urmare a săvârşirii de către pârâtă a faptei de utilizare neautorizată a operelor muzicale din repertoriul protejat al reclamantei, întemeiate pe dispoziţiile art. 139 alin. (14) lit. d) şi art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996.
Tribunalul a apreciat, prin raportare la fapta săvârşită de către pârâtă, constând în radiodifuzarea operelor muzicale, că nu au fost aduse prejudicii de natură morală titularilor acestor drepturi, prin asocierea cu evenimente sau subiecte contestate, prin modificarea conţinutului sau alterarea mesajului în orice fel, ori folosirea în scopuri discutabile, astfel încât s-a apreciat că această modalitate de repare nu se justifică.
Tribunalul a avut în vedere faptul că atare reparaţie are ca finalitate aducerea la cunoştinţa publică a unor aspecte care vizează în principal repararea încălcării drepturilor morale de autor, iar în cazul reparaţiei încălcării drepturilor patrimoniale, numai în măsura în care în acest fel pot fi limitate efectele prejudiciabile ale încălcării, ipoteze care nu se regăsesc în cauză.
De asemenea, prima instanţă a avut în vedere dispoziţiile art. 139 alin. (17) din lege, potrivit cărora, „în dispunerea măsurilor prevăzute la alin. (14), instanţa de judecată va respecta principiul proporţionalităţii cu gravitatea încălcării drepturilor protejate de prezenta lege şi va lua în considerare interesele terţilor susceptibili de a fi afectaţi de aceste măsuri”, apreciind că o asemenea măsură ar excede scopului urmărit de legiuitor, nu ar fi aptă să confere o reparaţie reală, nefiind respectat nici principiul proporţionalităţii impus de dispoziţia legală.
Prin urmare, s-a respins ca neîntemeiat cel de-al treilea capăt de cerere.
În ce priveşte cel de-al patrulea capăt de cerere, prima instanţă l-a constatat în parte întemeiat.
Astfel, potrivit art. 139 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, titularii drepturilor recunoscute şi protejate prin prezenta lege pot solicita instanţelor de judecată sau altor organisme competente după caz, recunoaşterea drepturilor lor şi constatarea încălcării acestora şi pot pretinde acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat. Aceleaşi solicitări pot fi formulate în numele şi pentru titularii de drepturi de către organismele de gestiune, de către asociaţiile de combatere a pirateriei sau de către persoanele autorizate să utilizeze drepturi protejate prin prezenta lege.
Constatând întemeiat primul capăt de cerere, pentru motivele arătate, instanţa a constatat că se impune şi repararea prejudiciului cauzat titularilor de opere muzicale difuzate de pârâtă ale căror drepturi şi interese sunt reprezentate de organismul de gestiune colectivă.
Cu privire la întinderea prejudiciului şi corespunzător a despăgubirii la care urmează a fi obligată pârâta, tribunalul a avut în vedere dispoziţiile art. 139 alin. (2) lit. a) şi b) din Legea nr. 8/1996, constatându-se însă că deşi reclamanta a solicitat în principal obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând triplul remuneraţiilor ce ar fi fost legal datorate (aşadar, în baza art. 139 alin. (2) lit. b) din lege) şi numai în subsidiar obligarea paratei la plata remuneraţiilor reprezentând 4% din veniturile obţinute de pârâtă din activitatea de radiodifuzare, instanţa a apreciat că se impune aplicarea criteriilor prevăzute la art. 139 alin. (2) lit. a) din lege, ceea ce atrage consecinţa admiterii doar a capătului subsidiar de cerere.
Instanţa a apreciat că acest criteriu prevăzut la art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 este un criteriu subsidiar, ce îşi găseşte aplicabilitate în cazul în care nu pot fi aplicate criteriile prevăzute la lit. a), respectiv consecinţele economice negative şi, în special, câştigul nerealizat.
De asemenea, instanţa a constatat că există elemente care să determine cuantumul beneficiului nerealizat de către reclamantă, prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile.
Astfel, potrivit art. 3 lit. c) şi d) din Metodologia privind utilizarea prin radiodifuzare a operelor muzicale de către organismele de radiodifuziune aprobată prin Decizia ORDA nr. 432 din 07 decembrie 2006, utilizatorii au obligaţia să plătească organismului de gestiune colectivă prevăzut la pct. 1 o remuneraţie procentuală trimestrială, reprezentând drepturile patrimoniale ale autorilor de opere muzicale radiodifuzate, stabilită astfel: 3,5% - organismele de radiodifuziune ce radiodifuzează opere muzicale a căror durată cumulată reprezintă peste 50 %, dar nu mai mult de 75 % din durata totală de emisie; 4%-organismele de radiodifuziune ce radiodifuzează opere muzicale a căror durată cumulată reprezintă peste 75% din durata totală de emisie.
În cauză, pârâta a susţinut constant că ponderea operelor muzicale difuzate din totalul emisiei postului este de 70 %, restul de 30 % fiind publicitate, informaţii, ştiri, iar ponderea operelor muzicale difuzate din totalul emisiei postului este de 60 %, restul de 40 % fiind publicitate, informaţii, ştiri, astfel cum rezultă din adresele din 15 februarie 2008, 13 iulie 2008 şi 22 iulie 2008, filele 47-49 dosar şi din întrebările formulate în interogatoriu.
Din centralizatorul realizat de către reclamantă pe baza raportărilor înaintate de către pârâtă, a rezultat că ponderea utilizării operelor muzicale de către postul P.F. a fost de 63,17 % în anul 2008, iar ponderea utilizării operelor muzicale de către postul I.P. a fost de 59,57% în anul 2007, de 50,79% în lunile ianuarie - martie 2008 şi de 44,89% în luna aprilie 2008.
Din referatul care însoţeşte acest centralizator, a rezultat că pentru cele două posturi de radio nu au fost depuse niciun fel de informări privind operele muzicale folosite ca generic sau cuprinse în spoturile publicitare (filele 136-137 dosar).
Şi din răspunsul dat la 15 februarie 2008 de reprezentantul pârâtei la notificarea nr. 133 din 13 februarie 2008 trimisă de reclamantă, instanţa a reţinut că rezultă că nu a fost comunicată şi situaţia difuzării operelor muzicale din spoturile publicitare, aceasta nefiind definitivată (fila 138 dosar).
Prin includerea şi acestor elemente omise de către pârâtă rezultă o pondere medie de utilizare a operelor muzicale de 88,5% din timpul de emisie, astfel cum a reieşit din raportul întocmit de societatea de monitorizare E.S., pentru perioada 18 mai 2008-30 iunie 2008.
Deşi acest raport de monitorizare nu priveşte toată perioada în discuţie, diferenţele semnificative faţă de aprecierile pârâtei prin raportare chiar la perioada monitorizată, conform adresei din 22 iulie 2008 privind perioada 01 aprilie-30 iunie 2008 ( fila 49 dosar), instanţa a apreciat că acestea permit prezumţia simplă, necombătută în niciun fel, că şi pentru restul perioadei, ponderea de utilizare a operelor muzicale de către cele două posturi de radio a fost superioară procentului de 75%, impunându-se deci a se lua în calcul pentru stabilirea remuneraţiei datorate pentru utilizarea operelor muzicale procentul de 4%, începând cu data de 06 februarie 2007 şi de 3%, pentru perioada 01 ianuarie 2007-05 februarie 2007.
Din raportul de expertiză întocmit în cauză, a rezultat că pentru perioada 01 ianuarie 2007-05 februarie 2007, pârâta datora cu titlu de remuneraţie suma de 19.832,06 lei, sumă care a fost achitată de către pârâtă cu O.P. nr. 5762957 din 25 martie 2008.
Pentru remuneraţia achitată cu întârziere, s-a constatat că pârâta datorează penalităţi de întârziere de 1% pe fiecare zi, conform punctului 11 al Metodologiei privind utilizarea prin radiodifuzare a operelor muzicale de către organismele de radiodifuziune, aprobată prin Decizia ORDA nr. 432 din 07 decembrie 2006, calculate de expert ca fiind în cuantum de 6.624,09 lei.
Din raportul de expertiză, a rezultat, de asemenea, că pentru perioada 06 februarie 2007-30 aprilie 2008, pârâta datora cu titlu de remuneraţie suma de 894.580,83 lei, din care a achitat suma de 782.782,36 lei, rămânând de achitat suma de 111.798,47 lei (remuneraţie aferentă trimestrului II al anului 2008, în sumă de 90.758,59 lei şi, parţial, remuneraţia aferentă trimestrului I al anului 2008, în sumă de 21.039,88 lei).
Pentru remuneraţia aferentă perioadei 06 februarie 2007-30 aprilie 2008, parţial achitată cu întârziere, parţial neachitată, s-a constatat că pârâta datorează penalităţi de întârziere în cuantum de 159.983,92 lei.
Conform calculului efectuat de expert, penalităţile au fost stabilite până la data de 03 noiembrie 2008.
Prin urmare, tribunalul a admis în parte cel de-al patrulea capăt de cerere, în sensul că a respins cererea de obligare a pârâtei la plata sumei reprezentând triplul remuneraţiilor legal datorate şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 111.798,47 Ron, reprezentând diferenţă neachitată din remuneraţia de 4% datorată pentru perioada 06 februarie 2007-30 aprilie 2008 şi a sumei de 166.608,01 lei penalităţi, calculate până la data de 03 noiembrie 2008 pentru remuneraţia achitată cu întârziere şi diferenţa neachitată pe perioada 01 ianuarie 2007-30 aprilie 2008.
Şi cel de-al cincilea capăt de cerere a fost constatat întemeiat, date fiind dispoziţiile art. 130 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 8/1996 republ.
În condiţiile în care raportările îndeplinite de către pârâtă au fost făcute cu întârziere şi în mod incomplet, şi având în vedere considerentele reţinute în analiza celui de-al doilea capăt de cerere, tribunalul a admis această cerere şi a obligat pârâta să predea reclamantei rapoartele cuprinzând lista operelor muzicale radiodifuzate zilnic, începând cu data de 01 ianuarie 2007 în cadrul posturilor I.P. şi P.F.
Referitor la cel de-al şaselea capăt de cerere, tribunalul a constatat că, la acest moment, interesul în formularea cererii nu este născut, faţă de dispoziţiile art. 581-5813 C. proc. civ., întrucât numai după rămânerea definitivă a hotărârii şi neexecutarea de către pârâtă a obligaţiei stabilite în sarcina sa, urmează a se naşte interesul corelativ dreptului reclamantei de a obţine executarea obligaţiei de a face stabilită în sarcina pârâtei; în consecinţă, acest capăt de cerere a fost respins ca lipsit de interes.
S-a făcut şi aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., dispunându-se obligarea pârâtei la 4.309 lei cheltuieli de judecată către reclamantă, reprezentând taxă de timbru, timbru judiciar, onorariu avocat şi onorariu expert.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel la data de 10 august 2009 (data poştei) pârâta SC M.P.M.E. SRL, solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei, iar pe fond respingerea în tot a cererii de chemare în judecată.
Prin decizia civilă nr. 76A din 17 mai 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, apelul a fost admis, sentinţa apelată a fost schimbată în parte, astfel: s-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumelor de 6.624,09 lei reprezentând penalităţi aferente remuneraţiei pentru perioada 1 ianuarie 2007-5 februarie 2007 şi de 122.206,02 lei reprezentând penalităţi aferente remuneraţiei de 3,5 % pentru perioada 6 februarie 2007 - 30 aprilie 2008; au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei; s-a respins cererea intimatei reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în apel.
Pentru dovedirea motivelor de apel, precum şi în apărare, au fost încuviinţate probe, astfel: înscrisuri pentru apelantă, cu privire la protocolul invocat şi la modul de raportare a difuzărilor; adresă către Consiliul Naţional al Audiovizualului; lista completă cu programele difuzate, la termenul de judecată din 25 februarie 2010; la termenul din 10 iunie 2010, a fost încuviinţată proba cu expertiza tehnică de specialitate, probă depusă la dosar la 19 octombrie 2011; lucrarea a fost întocmită de specialistul desemnat de instanţă, respectiv, dr. ing. Ş.S. (filele 199-223).
Curtea de apel a respins cererea intimatei reclamante de anulare a raportului de expertiză formulată de intimata-reclamantă, fiind încuviinţate în parte obiecţiunile formulate de aceeaşi parte, iar specialistul a răspuns acestora la data de 1 martie 2012.
La termenul din 03 mai 2012, instanţa de apel a respins cererea formulată de către intimata-reclamantă prin apărător privind proba cu o nouă expertiză, care să fie efectuată de 1 sau 3 specialişti, conform art. 212 C. proc. civ., ca nefiind utilă soluţionării cauzei, pentru considerentele arătate în cuprinsul încheierii de şedinţă de la acea dată şi a luat act de renunţarea intimatei-reclamante la proba cu martori şi la administrarea probei cu privire la înregistrarea emisiunilor radio, probe solicitate conform încheierii din 25 februarie 2010.
Analizând cauza de faţă prin prisma motivelor de apel formulate de apelantă, faţă de ansamblul probator administrat în cauză, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Într-un prim motiv de apel, apelanta a susţinut că în mod greşit prima instanţă a reţinut că a încălcat drepturile patrimoniale de autor prin radiodifuzarea operelor muzicale, critică înlăturată ca nefondată de curtea de apel.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 130 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996, pârâta, în calitate de utilizator de opere muzicale, avea obligaţia de a formula o cerere către organismul de gestiune colectivă, în speţă, reclamanta, pentru a obţine autorizarea utilizării repertoriului protejat, în schimbul unei remuneraţii, prin licenţă neexclusivă, prealabil utilizării operelor muzicale.
În cauză, nu s-a făcut dovada faptului că pârâta ar fi obţinut autorizarea prealabilă a reclamantei pentru utilizarea prin radiodifuzare, astfel că, s-a apreciat că în mod corect prima instanţă a constatat că pârâta a încălcat drepturile patrimoniale de autor de opere muzicale, astfel cum acestea sunt configurate prin dispoziţiile art. 12 şi art. 13 alin. (1) lit. g) şi art. 151 din Legea nr. 8/1996, republ.
Apelanta a mai susţinut că prima instanţa a omis că există un protocol încheiat de apelanta cu reclamanta UCMR-ADA, având ca obiect metodologia privind utilizarea operelor muzicale şi plata remuneraţiei aferente, respectiv, cel publicat în M. Of. nr. 93 din 06 februarie 2007 prin Decizia Directorului General al ORDA nr. 432 din 01 decembrie 2006.
Curtea de apel a constatat că existenţa acestui protocol nu putea fi negată, însă simpla sa existenţă nu era de natură să înlăture producerea unei încălcări de către pârâtă, câtă vreme aceasta nu a procedat conform Metodologiei conţinute de acest protocol.
Cum în mod corect a reţinut tribunalul, în cauză însă nu s-a făcut nicio dovadă în sensul că reclamanta ar fi refuzat emiterea acestei autorizări sau ar fi condiţionat-o de acceptarea de către pârâtă a unor clauze neprevăzute de lege sau de metodologia de stabilire a remuneraţiei sau a unor clauze excesive ori abuzive.
Faptul că între părţi s-au purtat negocieri începând cu luna decembrie 2006, care nu au fost finalizate nu poate reprezenta o exonerare pentru utilizarea repertoriului fără autorizaţia de licenţă neexclusivă şi nici pentru neplata remuneraţiei. Nefinalizarea negocierilor este în egală măsură culpa ambelor părţi, însă obligaţia de a nu folosi repertoriul protejat decât cu autorizaţie revenea apelantei. Faptul că apelanta şi-a îndeplinit ulterior obligaţiile stabilite de lege şi de Metodologie şi a comunicat reclamantei baza de calcul, ponderea de utilizare, raportările prevăzute de metodologie şi a achitat remuneraţiile datorate, s-a apreciat de instanţa de apel că nu poate conduce la înlăturarea constatării că a existat o utilizare în lipsa unei autorizaţii, iar îndeplinirea ulterioară a obligaţiilor decurgând din metodologie nu este de natură a acoperi lipsa autorizaţiei.
Se mai invocat de către apelantă faptul că în mod greşit prima instanţa a reţinut că nu s-a făcut dovada faptului că aceasta a permis reprezentanţilor UCMR-ADA să verifice în contabilitatea societăţii veniturile realizate din activitatea de radiodifuzare, câtă vreme acest fapt s-a întâmplat.
Instanţa de apel a constatat ca nerelevantă o asemenea împrejurare de fapt, în condiţiile în care o atare permisiune, chiar acordată şi dovedită, nu poate acoperi utilizarea fără autorizaţie şi nu poate înlocui obligaţia de a începe utilizarea după obţinerea autorizaţiei. Împrejurarea că reprezentanţii UCMR-ADA au avut la dispoziţie toate datele solicitate, acesta fiind de altfel şi motivul pentru care cuantumul pretenţiilor din cererea de chemare în judecata era unul determinat şi raportat în mod direct la veniturile realizate de apelanta din radiodifuzare, venituri pe care nu le-ar fi cunoscut dacă apelanta nu i-ar fi pus la dispoziţie documentele solicitate, este una de natură să faciliteze atât raporturile juridice dintre părţi, cât şi pe cele dintre părţi şi instanţă în soluţionarea prezentului litigiu, dar nu poate primi efecte juridice mai largi decât cele deja enunţate.
Cum în mod corect a reţinut şi tribunalul, instanţa de apel a constatat, la rândul său, pârâta avea la dispoziţie mijloace juridice prin care să solicite şi să obţină obligarea reclamantei la încheierea unui contract de licenţă obligatorie, care să îi dea dreptul pârâtei să utilizeze operele muzicale din repertoriul protejat, prealabil începerii utilizării, astfel cum cer dispoziţiile art. 130 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996 republicată.
Într-un al patrulea argument, apelanta a invocat faptul că nu a dat dovada de o atitudine pasivă fata de omisiunea UCMR-ADA de a emite autorizaţia - licenţă neexclusivă, solicitând în repetate rânduri emiterea acestei autorizaţii şi participând la şedinţele de negociere a conţinutului autorizaţiei.
Curtea de apel a apreciat că un asemenea comportament nu este de natură să înlocuiască efectele juridice ale neobţinerii autorizaţiei, pentru aceleaşi argumente.
Printr-o altă critică, apelanta pârâtă a arătat că în mod greşit prima instanţă a reţinut că nu s-a făcut dovada faptului că licenţele posturilor de radio ar fi fost preluate în anul 2008 de către SC P.T. SA, întrucât aceasta situaţie a fost recunoscută de mai multe ori de către reclamantă, prin mai multe înscrisuri depuse la dosarul cauzei. La data pronunţării hotărârii primei instanţe, apelanta nu mai deţinea licenţele audiovizuale pentru posturile de radio I.P. şi P.F., iar de la data cesionarii licenţelor încetase să mai radiodifuzeze, condiţii în care, primele două capete de cerere au rămas fără obiect.
Instanţa de apel a constatat că împrejurarea de fapt a preluării licenţelor posturilor de radio în anul 2008 de către SC P.T. SA nu are relevanţă sub aspectul motivului de apel legat de constatarea încălcării metodologiei, prin utilizarea repertoriului muzical fără autorizaţie. De asemenea, nu are relevanţă nici sub aspectul obiectului primelor două capete de cerere, în măsura în care perioada pentru care se solicită remuneraţie este 1 ianuarie 2007-30 aprilie 2008, respectiv o perioadă anterioară datei de la care se pretinde că a operat preluarea de licenţe. Cesiunea produce efecte juridice numai pentru viitor, astfel încât perioada în litigiu este inclusă în perioada cu privire la care pârâta nu a invocat că pretinsa licenţă ar fi aparţinut unei alte persoane.
Pentru aceste considerente, primul motiv de apel legat de greşita reţinere a încălcării drepturilor patrimoniale de autor prin radiodifuzarea operelor muzicale, a fost înlăturat ca nefondat.
Într-un al doilea motiv de apel, apelanta a arătat că în mod greşit prima instanţa a reţinut că ponderea utilizării operelor muzicale este cea invocată de reclamantă, constatare ce are relevanţă pentru determinarea remuneraţiei datorate, potrivit dispoziţiilor art. 3 din Metodologia publicată în Decizia ORDA nr. 432/2006.
Perioada în litigiu priveşte intervalul 1 ianuarie 2007-30 aprilie 2008.
Reclamanta a invocat o pondere de utilizare a operelor muzicale de peste 75% din timpul total de emisie al utilizatorului. Aceasta şi-a întemeiat punctul de vedere pe următoarele argumente:
- monitorizarea posturilor de radio P.F. şi I.P. efectuată de un terţ la cererea reclamantei, din care a rezultat un procent de 87 % din timpul total de emisie pentru postul de radio I.P. şi 88,5 % din timpul total de emisie pentru postul de radio P.F.
- raportările incomplete depuse de pârâtă, unde apar opere muzicale difuzate fără a fi indicat minutajul
- timpul difuzat cu titlu de publicitate, informaţii şi ştiri, necomunicat ca fiind susceptibil de remuneraţie.
În acelaşi timp, reclamanta a depus la dosarul de primă instanţă un centralizator, realizat de aceasta pe baza raportărilor înaintate de către pârâtă, prin care a invocat faptul că ponderea utilizării operelor muzicale de către postul P.F. a fost de 63,17 % în anul 2008, iar ponderea utilizării operelor muzicale de către postul I.P. a fost de 59,57% în anul 2007, de 50,79% în lunile ianuarie - martie 2008 şi de 44,89 % în luna aprilie 2008.
Din referatul care însoţeşte acest centralizator, rezultă că pentru cele două posturi de radio nu au fost depuse niciun fel de informări privind operele muzicale folosite ca generic sau cuprinse în spoturile publicitare (filele 136-137 dosar de primă instanţă).
Şi din răspunsul dat la 15 februarie 2008 de reprezentantul pârâtei la notificarea nr. 133 din 13 februarie 2008 trimisă de reclamantă, rezultă că nu a fost comunicată şi situaţia difuzării operelor muzicale din spoturile publicitare, aceasta nefiind definitivată (fila 138 dosar de primă instanţă).
Pârâta a invocat faptul că ponderea operelor muzicale difuzate din totalul emisiei postului P.F. este de 70 %, restul de 30 % reprezintă publicitate, informaţii, ştiri, iar ponderea operelor muzicale difuzate din totalul emisiei postului I.P. este de 60 %, restul de 40 % fiind publicitate, informaţii, ştiri, astfel cum rezultă din adresele din 15 februarie 2008, 13 iulie 2008 şi 22 iulie 2008, filele 47-49 dosar primă instanţă.
Prima instanţă a reţinut că, prin includerea şi acestor elemente omise de către pârâtă rezultă o pondere medie de utilizare a operelor muzicale de 88,5% din timpul de emisie, astfel cum reiese din raportul întocmit de societatea de monitorizare E.S., pentru perioada 18 mai 2008-30 iunie 2008. Deşi acest raport de monitorizare nu priveşte toată perioada în discuţie, diferenţele semnificative faţă de aprecierile pârâtei prin raportare chiar la perioada monitorizată, conform adresei din 22 iulie 2008 privind perioada 01 aprilie-30 iunie 2008 ( fila 49 dosar), conduc la prezumţia simplă, necombătută în niciun fel, că şi pentru restul perioadei ponderea de utilizare a operelor muzicale de către cele două posturi de radio a fost superioară procentului de 75%, impunându-se deci a se lua în calcul, pentru stabilirea remuneraţiei datorate pentru utilizarea operelor muzicale, procentul de 4% începând cu data de 06 februarie 2007 şi de 3% pe perioada 01 ianuarie 2007-05 februarie 2007.
Instanţa de apel a constatat însă că soluţia dată de prima instanţă sub aspectul ponderii utilizării de către pârâtă a operelor muzicale nu este temeinică, pentru următoarele considerentele:
Astfel, cum a susţinut apelanta-pârâtă prin motivele de apel, faţă de disp. art. 1169 din vechiul C. civ., reclamanta avea datoria de a face dovada susţinerilor sale în ceea ce priveşte procentul concret al ponderii utilizării operelor muzicale în emisiunile posturilor de radio ale pârâtei, instanţa de apel raportându-se la dispoziţiile art. 8 şi 12 din Decizia nr. 432/2006, cel din urmă text permiţând reclamantei să realizeze sau să comande unor terţi monitorizări ale activităţii de radiodifuzare a utilizatorilor.
În consecinţă, s-a apreciat că stabilirea obligaţiei de plată se face în raport de ponderile comunicate şi recunoscute de către pârâta utilizatoare. Dacă însă, reclamanta, ca organism de gestiune colectivă însărcinat cu colectarea acestei remuneraţii, pretinde că pârâta are o pondere de utilizare mai mare decât cea comunicată de aceasta, reclamantei îi revine sarcina acestei probe.
Sarcina probei nu se referă numai la depăşirea unui anumit prag al ponderii, ci chiar la stabilirea în concret a acesteia, prin administrarea de probe certe.
Prevederile art. 12 din Metodologie dau dreptul reclamantei de a monitoriza activitatea de radiodifuzare a utilizatorului, dar aceasta nu presupune că monitorizarea depusă la dosar de către reclamantă nu va putea fi contestată de partea adversă ori că nu va putea fi supusă cenzurii instanţei.
În evaluarea forţei probante a acestei monitorizări, instanţa de apel a avut în vedere şi probatoriul administrat în apel cu privire la acest aspect.
Astfel, raportul de monitorizare întocmit de societatea de monitorizare E.S., pentru perioada 18 mai 2008-30 iunie 2008, a folosit programul C.M.T. (CMT), o soluţie integrată de monitorizare a muzicii din programele radio şi tv, dezvoltată de C. şi E.
Conform descrierii cuprinse în raportul de monitorizare (fila 113 dosar de primă instanţă), C.M.T. este un sistem integrat hardware şi software care realizează evaluarea procentului de muzică dintr-un program tv sau radio, prin muzică, înţelegându-se orice combinaţie de sunete care durează mai mult de 2 secunde la rând şi care poate fi clasificată de urechea umană drept muzică.
S-a mai arătat că acest sistem este capabil să achiziţioneze şi să proceseze date în timp real dintr-un semnal de intrare audio-video care respectă un anumit standard. Algoritmii de procesare a datelor permit extragerea datelor brute din semnalul de intrare MPEG. Algoritmii de procesare sunt rulaţi în paralel cu procesul de achiziţie de date, realizând un management în timp real al datelor de intrare. Rezultatul algoritmilor de procesare este disponibil în timp real pentru stocare şi afişare. Sistemul asociază pasajele ambigue cu lipsa muzicii (non-muzica). Aplicaţia raportează procentul de muzică din totalul timpului de emisie cu o precizie foarte mare.
În faţa procesuală a apelului, a fost administrată proba cu expertiza tehnică, la dosar fiind depus raportul întocmit de specialistul Ș.S.
Acest raport de expertiză a concluzionat că, din cauza complexităţii operaţiilor implicate şi a dificultăţii problemei de a defini conţinutul muzical al unui semnal, ponderea lunară a utilizării operelor muzicale de către pârâtă prin radiodifuzare pe posturile de radio ale acesteia, în perioada de referinţă din cauza de faţă, nu poate fi determinată de expert, estimarea minimă cea mai apropiată de realitate fiind cea declarată unilateral de pârâtă. Deoarece au fost identificate categorii de semnale clasificate cu marje de eroare inacceptabile, implementarea algoritmului în cadrul aplicaţiei M.T. nu conduce la comunicarea ponderii muzicii în semnalul audio de intrare cu o marjă de eroare rezonabilă. Pe de altă parte, au fost identificate categorii de semnale clasificate cu marje de eroare inacceptabile, astfel că aplicaţia M.T. nu se încadrează din punct de vedere tehnic în vreunul dintre cazurile stabilite de lege pentru avizare sau certificare.
Întrucât semnalul transmis în perioada de referinţă nu mai este accesibil, volumul de date şi durata procedurilor sunt foarte mari, expertul nu a reuşit să stabilească ponderea medie lunară sau trimestrială, a utilizării operelor muzicale din totalul timpului de emisie pentru posturile de radio I.P. şi P.F., rezultate din procesarea semnalului audio de intrare cu ajutorul aplicaţiei C.M.T.
În conţinutul raportului, expertul a mai arătat că luând o definiţie asupra unui concept mai restrâns de muzică, cel care are la bază reguli ale armoniei şi ritmului, în sensul clasic de muzică, bazat pe melodie, moduri, tonalităţi, prin respectarea unor reguli generale ale teoriei generale a muzicii, se constată că aplicaţia M.T. urmăreşte criterii de evaluare care par a fi potrivite pentru astfel de concepte generale de muzică.
Din testările efectuate pe mai multe eşantioane, expertul a constatat însă că, deşi principiile de la baza programului M.T. sunt corecte, implementarea prezentată nu reuşeşte să deceleze, cu o marjă de eroare acceptabilă, porţiunile de semnal muzicale de la care sunt considerate ca nemuzicale. Au fost constatate, pe eşantioane de semnal semnificative, diferenţe importante (-29,63% - +100%) între interpretările subiective, umane şi interpretările automate ale aplicaţiei. Chiar referinţa la interpretarea umană reprezintă un argument al impreciziei sistemice a evaluării automate.
Se mai arată că scopul aplicaţiei, acela de a decide caracterul semnalului audio ca fiind muzică sau non-muzică, este greşit fixat, deoarece conceptul de muzică nu este posibil a fi stabilit prin reguli automat aplicabile.
Expertul a evaluat eşantioanele puse la dispoziţie de pârâtă, constatând că diferenţele mari de apreciere în cazul semnalelor cu zgomote de diferite surse, artificiale sau naturale, de ordinul a 100 % (eroare de interpretare inversă), fac evidentă constatarea că automatizarea procesului de decizie privind caracterul muzical al unui semnal este practic imposibilă şi pune sub semnul întrebării aprecierea producătorului programului asupra ratei de erori afişată ca fiind 7 %.
În ceea ce priveşte înregistrările audio pe DVD prezentate de intimata-reclamantă, expertul a constatat că înregistrările au fost efectuate anterior de intimată, pentru perioade intermitente, nu au fost agreate de ambele părţi, nu este identificată lista de producţii de autor pe care apelanta-pârâtă le-a declarat pentru perioada înregistrată şi presupun un volum de muncă şi complexitate, care au depăşit posibilităţile expertizei.
Prin raportul de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit de exp. V.L. şi C.N., la cererea intimatei-reclamante şi ataşat obiecţiunilor formulate la raportul de expertiză judiciară al specialistului Ș.S., instanţa de apel a constatat că aplicaţia are la bază un algoritm de funcţionare bazat pe un fundament teoretic şi experimental solid, acceptat de comunitatea ştiinţifică şi de utilizatori. Testele efectuate de experţi pe eşantioane de semnal audio, cât şi monitorizarea dublă (operator şi automat) au demonstrat că implementarea algoritmului în cap. II în cadrul aplicaţiei C.M.T. conduce la comunicarea ponderii muzicii în semnalul audio de intrare cu o acurateţe de cel puţin 95 %. S-a mai reţinut că legislaţia în vigoare nu are prevederi referitoare la obligativitatea avizării sau a certificării produselor din care face parte aplicaţia. Cu toate acestea, şi acest raport a statuat că, la obiectivul de stabilire a ponderii medii trimestriale, ca rezultat al procesării semnalului audio de intrare cu ajutorul aplicaţiei, expertul nu se poate pronunţa asupra acestei cerinţe.
Prin raportul de expertiză tehnică întocmit de expert A.C., la cererea intimatei-reclamante, s-a constatat că aplicaţia M.T. conduce la comunicarea ponderii muzicii în semnalul audio de intrare, cu acurateţe ridicată; aplicaţia nu se încadrează din punct de vedere tehnic şi legal în niciunul din cazurile de certificare şi avizare metodologică; ponderea medie trimestrială, pentru fiecare trimestru şi post de radio în parte, este cea indicată de UCMR-ADA.
Prin completarea la raportul de expertiză depusă de expert Ș.S., prin care i s-a cerut să analizele mostrele audio puse la dispoziţie de intimata-reclamantă, acesta a arătat că rezultatele corespund exact sau cu erori foarte mici faţă de cele raportate de specialistul parte, dar nu aduc modificări la răspunsurile pentru obiectivele fixate expertizei tehnice deja efectuate. Expertul a reţinut că mostrele audio analizate suplimentar confirmă buna funcţionare a algoritmilor în condiţii obişnuite de transmisie, pentru setul ales de specialistul parte, dar nu infirmă funcţionarea defectuoasă în cazuri în care transmisia se face în condiţii dificile sau neuzuale.
Prin răspunsul la obiecţiuni, expertul a arătat că soluţiile din programul în cauză nu sunt aplicabile principial de sine stătător domeniului muzical şi nici nu au un caracter de certificare, prin care să fie acceptate ca mecanism de reglementare de sine stătător şi a respins toate obiecţiunile formulate cu privire la raport.
În cântărirea valorii probatorii a raportului de expertiză judiciară întocmit de specialistul Ș.S., pe de o parte, şi a celor două rapoarte de expertiză extrajudiciare depuse la dosar de intimata-reclamantă, pe de altă parte, curtea de apel a dat o forţă probantă superioară raportului întocmit de către specialistul Ș.S.
În argumentarea acestei opţiuni, instanţa de apel a arătat că acesta explică în mod suficient de clar şi de documentat ştiinţific, pe baza analizării eşantioanelor puse la dispoziţie de ambele părţi, de ce aplicaţia C.M.T. folosită de intimata-reclamantă la estimarea ponderii muzicii în programele radiodifuzate de pârâtă nu se verifică din punct de vedere al rezultatelor şi nu poate constitui o bază ştiinţifică de calculare a acestei ponderi. Niciunul dintre rapoartele extrajudiciare nu a analizat eşantioanele puse la dispoziţie de apelanta-pârâtă, iar primul raport extrajudiciar (cel întocmit de exp. V.L. şi C.N., la cererea intimatei-reclamante şi ataşat obiecţiunilor formulate la raportul de expertiză judiciară al specialistului Ș.S.) concluzionează că nu poate stabili ponderea de utilizare.
Cel de al doilea raport extrajudiciar ajunge la concluzia că ponderea medie trimestrială, pentru fiecare trimestru şi post de radio în parte, este cea indicată de UCMR-ADA, fără a da detalii de calcul cu privire la modul în care s-a ajuns la această concluzie.
Astfel, curtea de apel a considerat că expertiza judiciară efectuată în cauză, cu asistenţa a câte unui reprezentant din partea fiecărei părţi, are valoare probatorie superioară, fiind întocmită în condiţii de contradictorialitate şi cu respectarea principiului egalităţii armelor, cu analizarea eşantioanelor puse la dispoziţie de ambele părţi, concluziile sale bucurându-se de prezumţia de obiectivitate şi corectitudine.
Faţă de acest aspect, însuşindu-şi concluziile acestui raport de expertiză, instanţa de apel a constatat că orice estimări cu privire la ponderea utilizării operelor muzicale de către pârâtă, făcute ca urmare a monitorizării prin aplicaţia C.M.T., nu au valoare probatorie.
Prin urmare, acestea nu pot fi luate în considerare şi reţinute ca dovedinde ponderile invocate de intimata-reclamantă şi întemeiate pe raportul de monitorizare întocmit de societatea E.S., care a folosit programul C.M.T.
Pe de altă parte, în apel, intimata-reclamantă a depus o serie de estimări cu privire la ponderea de utilizare trimestrială şi lunară de către cele două posturi de radio, invocând că acestea sunt stabilite conform utilizărilor raportate de aceste posturi.
Dincolo de faptul că ponderile invocate prin aceste estimări, depuse la ultimul termen de judecată din apel, sunt mai mari decât cele invocate în faţa primei instanţe (ceea ce ar putea pune în discuţie şi o modificare a obiectului cererii direct în apel), curtea de apel a constatat că aceste ponderi rezultă numai din calcule matematice efectuate de către intimata-reclamantă; or, pentru a trece peste ponderile deja recunoscute de către pârâtă, nu este suficientă o manifestare de voinţă din partea reclamantei, fiind necesară, aşa cum s-a reţinut mai sus, o dovadă clară şi certă a unei ponderi mai mari.
Nici structura serviciului de programe depusă la Consiliul Naţional al Audiovizualului nu este de natură să conducă la o concluzie contrară, deoarece ponderea programelor de divertisment nu este echivalentă cu ponderea operelor muzicale din totalul timpului de emisie.
Astfel, singura pondere ce poate fi luată în considerare este cea recunoscută de pârâtă, respectiv de 70 % pentru postul P.F. şi de 60 % pentru postul I.P., ceea ce înseamnă că procentul de remuneraţie aplicabil perioadei ulterioare datei de 06 februarie 2007 este de 3,5 %, iar nu de 4 %, cum a reţinut prima instanţă.
Apelanta a susţinut şi că în mod greşit prima instanţa a reţinut ca datorează penalităţi de întârziere aferente remuneraţiilor, motiv de apel ce a fost apreciat ca nefondat de instanţa de apel.
În ceea ce priveşte critica de nemotivare a acordării penalităţilor de întârziere, instanţa de apel a considerat că este nefondată, astfel cum rezultă din lecturarea sentinţei apelate; totodată, s-a arătat că motivarea unei hotărâri nu presupune ca instanţa să combată fiecare subargument invocat de parte, ci să arate care este raţiunea de fapt şi de drept pentru care a ajuns la soluţia adoptată, exigenţă îndeplinită de motivarea primei instanţe.
Pe fondul problemei invocate, apelanta a arătat că avea posibilitatea legală de a plăti remuneraţia fie în baza unei facturi fiscale emise de UCMR-ADA, fie în baza unui contract încheiat cu organismul de gestiune colectivă, care a refuzat atât să emită facturi fiscale, cât şi să emită autorizaţia licenţa neexclusivă. Or, în lipsa facturii fiscale apelanta nu ar fi putut plăti TVA aferent remuneraţiei decât acceptând faptul ca TVA-ul, astfel plătit, nu va putea fi evidenţiat în contabilitate, raportat la autorităţile fiscale şi dedus din TVA-ul datorat bugetului de stat, condiţii în care suma achitată cu acest titlu ar fi reprezentat o pagubă directă în patrimoniul său.
Instanţa de apel a reluat argumentul redat în soluţionarea primului motiv de apel, în sensul că faptul neemiterii autorizaţiei de licenţă neexclusivă este imputabil în egală măsură ambelor părţi, iar o împrejurare de fapt fie şi parţial imputabilă unei părţi nu poate fi folosită de aceasta pentru a obţine exonerarea de la executarea unei obligaţii legale. Constatându-se culpa apelantei în utilizarea repertoriului muzical fără obţinerea autorizaţiei, această culpă se menţine şi cu privire la obligaţia accesorie de plată a penalităţilor de întârziere. În plus, Metodologia nu condiţionează scadenţa obligaţiei de plată de emiterea facturilor de către intimată, art. 7 statuând că „remuneraţia se plăteşte până la data de 26 a lunii următoare expirării trimestrului pentru care este datorată, dată până la care utilizatorul are obligaţia de a transmite organismului de gestiune colectivă a drepturilor patrimoniale de autor de opere muzicale şi un raport cuprinzând baza de calcul a remuneraţiei, purtând semnătura şi ştampila reprezentantului legal.”
În ce priveşte ultimul motiv de apel, prin care apelanta a invocat faptul că în mod greşit prima instanţă a reţinut că aceasta nu a transmis reclamantei raportările prevăzute de lege, instanţa de apel l-a înlăturat, de asemenea, ca nefondat.
Curtea de apel a constatat că prima instanţă a reţinut că raportările au fost făcute cu întârziere şi sunt incomplete, iar prin trimiterea la capătul nr. 2 din cerere s-a avut în vedere ca un argument suplimentar, care nu mai apărea ca necesar faţă de cele două argumente deja reţinute, astfel că nu se poate constata o nemotivare a hotărârii sub acest aspect.
În ceea ce priveşte fondul acestui motiv de apel, apelanta a susţinut că a făcut dovada depunerii acestor raportări la UCMR-ADA şi a depus spre exemplificare lista operelor muzicale radiodifuzate în luna ianuarie 2008, cu un volum fizic impresionant.
Curtea de apel a constatat că la filele 42 şi 43 din dosar se află dovada depunerii şi confirmării de primire a playlist-urilor operelor muzicale radiodifuzate de cele două posturi de radio numai pentru o perioadă din intervalul dedus judecăţii, ceea ce nu corespunde celor stabilite prin art. 8 din Metodologie.
Faptul distribuirii de către reclamantă a sumelor încasate cu titlu de remuneraţie nu dovedeşte raportarea totală, fiind o obligaţie a reclamantei, care trebuie executată independent de existenţa unei raportări complete sau incomplete.
Prin urmare, s-a apreciat că nu s-a făcut dovada certă a executării complete de către pârâtă a obligaţiei impuse de art. 8 din Metodologie.
În concluzie, din raportul de expertiză întocmit în cauză, s-a reţinut că pentru perioada 01 ianuarie 2007-05 februarie 2007, pârâta datora cu titlu de remuneraţie suma de 19.832,06 lei, sumă care a fost achitată de către pârâtă cu O.P. din 25 martie 2008. Pentru remuneraţia achitată cu întârziere, s-a constatat că pârâta datorează penalităţi de întârziere de 1% pe fiecare zi, conform punctului 11 al Metodologiei privind utilizarea prin radiodifuzare a operelor muzicale de către organismele de radiodifuziune aprobată prin Decizia ORDA nr. 432 din 07 decembrie 2006, calculate de expert ca fiind în cuantum de 6.624,09 lei.
Din conţinutul suplimentului la raportul de expertiză contabilă efectuat în faţa primei instanţe (filele 94 şi 95 dosar de primă instanţă), a rezultat că pentru perioada 06 februarie 2007-30 aprilie 2008, pârâta datora cu titlu de remuneraţie în cuantum de 3,5 % suma de 782.758,23 lei, iar pârâta a achitat suma de 782.782,36 lei, fiind achitată în plus suma de 24,13 lei.
Pentru remuneraţia aferentă perioadei 06 februarie 2007-30 aprilie 2008, achitată cu întârziere, s-a reţinut că pârâta datorează penalităţi de întârziere în cuantum de 122.230,15 lei, din care a rămas neachitată suma de 122.206,02 lei.
În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanta a formulat recurs, indicând ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.
1. Pentru susţinerea tezei de la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta reclamantă a învederat că decizia recurată este dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Se susţine că în mod nelegal instanţa de apel a respins excepţia nulităţii raportului de expertiza întocmit de expert Ș.S., reţinând că excepţia nulităţii nu a poate fi primită întrucât motivul invocat de UCMR-ADA ar fi fost doar unul generic, apreciind, totodată, că încălcarea de către expert a obligaţiei legale (art. 21 lit. b) din O.G. nr. 2/2000) a menţiona în raport şi observaţiile şi explicaţiile UCMR-ADA prin specialist ca şi de a le analiza ţine seama de ele la formularea concluziilor raportului, nu ar constitui un motiv de nevaliditate a raportului de expertiză.
Recurenta susţine că soluţia este dată cu ignorarea şi încălcarea prevederilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., întrucât: raportul de expertiză a fost întocmit cu neobservarea formelor legale; s-a pricinuit o vătămare UCMR-ADA; vătămarea nu a fost şi nu poate fi înlăturată decât prin anularea raportului de expertiza. În acelaşi timp, soluţia dată acestei excepţii de nulitate este şi nemotivată în drept, întrucât instanţa de apel nu a analizat şi nu s-a pronunţat asupra nulităţii prin prisma întrunirii sau nu a cerinţelor prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., ci a invocat aprecieri personale fără nicio motivare în drept a acestei soluții.
Recurenta reclamantă demonstrează întrunirea cerinţelor legale pentru justificarea sancţiunii de procedură a nulităţii raportului de expertiză.
Astfel, în esenţă, se arată că formele legale privind expertiza tehnică judiciară sunt reglementate de art. 201-214 C. proc. civ. (norma generală), însă, O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză judiciară şi extrajudiciară, cu modificările si completările ulterioare, constituie norma specială în ce priveşte regulile procedurale privind expertiza tehnică judiciară, sens în care face referire la Cap. III - Reguli procedurale privind expertiza tehnică judiciară şi se invocă prevederile art. 18 alin. (1) şi art. 21 lit. a) şi b) din acest act normativ.
În opinia recurentei, normele juridice la care a făcut trimitere sunt obligatorii şi trebuie respectate în raport de exigenţele art. 6 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului ce impun instanţei să asigure dreptul la un proces echitabil.
Or, contrar acestor texte, nu a fost permisă participarea la toate lucrările expertizei a expertului parte (specialist) al UCMR-ADA încuviințat de instanţă.
Expertiza se finalizează numai după întocmirea raportului de expertiză, iar întocmirea lucrării reprezintă cel mai important act din cadrul efectuării expertizei; cu încălcarea art. 18 din O.G. nr. 2/2000 expertul desemnat de instanţă, Ș.S., nu încunoștințat şi nu a permis participarea expertului (specialistului) UCMR-ADA încuviințat de instanţa, la efectuarea celui mai important act al efectuării expertizei, respectiv la analizarea şi întocmirea raportului însuşi.
Se mai arată de recurentă că raportul redactat în aceste condiţii nu cuprinde menţiunile prevăzute în mod expres de normele de procedură privind analizarea expertizei, respectiv, obiecţiile şi explicaţiile formulate de UCMR-ADA prin specialistul său parte şi nici analiza şi explicaţiile acestuia, deşi normele procedurale privind efectuarea raportului de expertiză dispun în acest sens (art. 21 lit. b)), ceea ce dovedeşte totodată, încălcarea de către expertul judiciar a prevederilor art. 18 alin. (1) din O.G. nr. 2/2000.
Recurenta susţine că prin neobservarea formelor legale anterior menţionate, i-au fost vătămate interesul şi dreptul la un proces echitabil, proba fiind administrată şi cu ignorarea principiul contradictorialităţii şi a dreptului la apărare al reclamantei; consecinţa nu poate fi decât aceea a administrării în mod nelegal a probei contestate.
Se învederează de către recurentă că este întrunită şi cea dea treia condiţie ce decurge din dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., anume, că vătămarea nu poate fi înlăturată decât prin anularea raportului de expertiză, întrucât, în opinia sa, efectuarea raportului de expertiză cu încălcarea şi înainte de îndeplinirea cerinţelor art. 21 lit. b) din O.G. nr. 2/2000 reprezintă o antepronunțare asupra obiectivelor expertizei.
Mai mult, expertul a arătat în mod subiectiv fără niciun argument ştiinţific că, personal, nu poate determina ponderea muzicii din timpul de emisie şi, din acest motiv, trebuie apreciat că ponderea declarată de pârâtă în mod unilateral o apreciază ca estimare minimă cea mai apropiată de realitate; în aceste condiţii, a devenit improbabil ca expertul să îşi mai schimbe opinia formată şi exprimată înainte a analiza obiecțiunile şi explicaţiile UCMR-ADA prin intermediul specialistului său parte.
În plus, deşi prin încheierea din 24 noiembrie 2011 instanţa a dispus în sarcina expertului să analizeze şi răspundă la obiecţiile şi explicaţiile pe care le-a formulat reclamanta prin intermediul specialistului său A.C., acesta nu s-a conformat.
Prin încheierea menţionată, instanţa de apel a dispus refacerea raportului de expertiză prin analizarea mostrelor audio puse la dispoziţie de UCMR-ADA, precum şi să răspundă la obiecţiile şi explicaţiile formulate de UCMR-ADA prin specialistul parte A.C.
Expertiza nu a fost însă refăcută, ci expertul a realizat doar o completare la raportul de expertiză în care a fost reţinut numai primul punct al dispozițiilor instanţei, în sensul că au fost analizate doar înregistrările indicate prin încheiere.
Asupra acestui motiv de recurs, recurenta conchide că vătămarea ce i-a fost produsă nu a fost înlăturată, drept pentru care consideră că raportul de expertiza este lovit de nulitate, în raport de dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
2. Recurenta reclamantă dezvoltă critici şi pe temeiul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, se susţine că hotărârea este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a art. 212 C. proc. civ., întrucât în mod nelegal a fost respinsă cererea UCMR-ADA de efectuare a unui nou raport de expertiză.
Se învederează că deşi instanţa de apel a reţinut în sens contrar prin încheierea din 3 mai 2012, recurenta reclamanta nu a solicitat o suplimentare a obiectivelor de expertiză, iar obiectivele încuviinţate anterior, în special obiectivul 1, priveau tocmai analiza programului de calculator.
Recurenta susţine că expertul Ș.S. nu a realizat o expertiză științifică a programului de calculator, ci a ascultat scurte fragmente de zeci de secunde de înregistrări de sunete, de regulă, atipice, comparând rezultatul ascultării acestora cu rezultatul generat de program.
Recurenta a solicitat instanţei de apel, iar instanţa a încuviinţat ca expertul desemnat să întrunească mai multe cerinţe privind calificarea profesională, printre care şi studii aprofundate în domeniul Matematici – Statistice, cu experienţă dovedită în acest domeniu. Acest aspect era esenţial pentru stabilirea pe fundamente ştiinţifice a marjei de eroare pe unitate de timp monitorizată, echivalentă cu un trimestru (trei luni).
Însă, expertiza s-a realizat de către o persoană ce nu a întrunit această condiţie, iar obiecțiunile UCMR-ADA fundamentate pe argumente ştiinţifice au fost respinse instanţa de apel, deşi opinia unui specialist în domeniul statistic era esenţială pentru justa soluţionare a cauzei.
Deşi prin încheierea de şedinţă din 13 mai 2010 instanţa a dispus ca expertul să facă dovada capacităţii sale de a proceda la calcularea ponderii operelor muzicale din cadrul emisiunilor difuzate de către pârâtă, acesta nu a făcut o astfel de dovada ci, dimpotrivă, potrivit concluziilor din raportul său: „din cauza complexităţii operaţiunilor implicate şi a dificultăţilor problemei de a defini conţinutul muzical al unui semnal, ponderea lunară a utilizării operelor muzicale utilizate de apelanta-parata M. prin radiodifuzare pe posturile de radio ale acesteia, în perioada de referinţa precizată în cauza de faţă, nu poate fi determinată de către expert.”
În concluzie, precizează recurenta, expertul nu a întrunit cerinţele stabilite de instanţă şi nu a avut pregătirea necesară în raport de complexitatea operaţiunilor necesare şi de definirea conţinutului muzical pentru a efectua expertiza, dar cu toate acestea, instanţa, în mod nelegal, a considerat că în speţă, nu se impune o nouă expertiză, în condiţiile art. 212 C. proc. civ. deşi expertiza administrată nu lămurea cauza, respectiv, care este ponderea utilizării muzicale şi dacă rezultatul generat de softul de monitorizare se încadrează sau nu în marja de eroare statistică indicată de producătorul acestuia.
Se arată de recurentă că obiectivul nr. 1 al expertizei impunea tocmai analizarea programului informatic.
În contradicţie însă cu obiectivul încuviinţat, instanţa de apel a apreciat prin încheierea din 03 mai 2012 că analizarea implementării algoritmilor (programe informatice) în cadrul aplicaţiei C.M.T. (program informatic) nu ar reprezenta o analiză a unui program informatic.
Or, o atare analiză a instanţei de apel nu face decât să sublinieze necesitatea unei contraexpertize potrivit art. 212 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu a avut calificarea de specialitate necesară, deoarece nu a putut sesiza faptul ca algoritmii şi aplicaţia C.M.T. sunt programe informatice, astfel că analiza acestora şi a îmbinării lor, reprezintă tocmai analiza a unui program informatic. Analizarea modului de implementare a algoritmilor, parte componentă a unui program informatic, nu poate fi realizată, şi nu s-a solicitat a fi analizat, decât prin analiza programului informatic.
Din acest motiv expertul a şi solicitat şi i-au fost predate codurile sursă ale programului informatic, dar acesta nu a mai procedat la o astfel de analiză ştiinţifică, ci la un gen de analiză neprofesională pentru care nu sunt necesare studii de specialitate.
În concluzie, arată recurenta instanţa a aplicat greşit prevederile art. 212, dar şi ale art. 129 C. proc civ. atunci când a respins cererea UCMR-ADA de efectuare a unei noi expertize de către unul sau trei specialişti, de natură a conduce la o justa soluţionare a cauzei; atât instanţa de apel cât şi expertul desemnat în cauză a ignorat aspecte esenţiale în lămurirea cauzei, anume: programul informatic a fost conceput şi realizat pentru monitorizarea unor intervale mari de timp (minim 30 zile) pentru determinarea ponderii; programul a fost conceput cu o marja de eroare potrivit regulilor statistice; deşi expertul a fost informat despre aceste caracteristici tehnice, acesta nu le-a avut în vedere şi a procedat la prelucrarea unuia sau a mai multor cazuri particulare de câteva zeci de secunde sau minute, ceea ce nu corespunde caracteristicilor softului şi nu este relevant pentru funcţionarea lui.
Procedând astfel a denaturat realitatea şi a ajuns la concluzii greşite ce nu conduc la o justa soluţionare a cauzei.
3. Instanţa a interpretat si a aplicat greşit dispoziţiile metodologiei publicate prin Decizia ORDA nr. 432/2006.
Astfel, recurenta arată că instanţa de apel a apreciat în mod nelegal, cu referire la reclamantă că „sarcina probei nu se referă mai la depăşirea unui anumit prag al ponderii, ci chiar la stabilirea în concret a acesteia, prin administrarea de probe certe.”
Atare concluzie este contrară prevederilor pct. 3 al Metodologiei ca şi art. 1312 din Legea nr. 8/1996, cu modificările şi completările ulterioare.
Potrivit prevederilor Metodologiei, simpla depăşire a pragului de 75% al ponderii operelor muzicale atrage obligația plaţii unei remuneraţii procentuale de 4%; prin urmare este nerelevant, pentru determinarea remuneraţiei, cu cat anume a fost depăşit acest prag întrucât metodologia nu stabileşte o remuneraţie diferită în acest caz.
Se mai susţine de către recurentă că instanţa a interpretat şi aplicat în mod greşit şi dispoziţiile pct. 12 al aceleiaşi Metodologii cu privire la posibilitatea comandării unor terţi a monitorizării activităţii utilizatorilor, posibilitatea de care reclamanta a făcut uz; or, prin interpretarea dată de instanţa de apel, s-a transformat un drept al UCMR ADA într-o obligaţie de probatio diabolica, ceea ce este inadmisibil.
În consecinţă, în mod nelegal a reţinut instanţa de apel că reclamanta are obligaţia de a proba în concret ponderea utilizării operelor muzicale, prin probe absolute, infailibile, în condiţiile în care recurenta gestionează în mod obligatoriu drepturile pentru toate operele muzicale, inclusiv centru cele care nu deţine un mandat, iar utilizarea operelor muzicale se realizează 24 de ore din 24 pe sute de canale radio, de televiziune, naţionale sau locale, pe internet, pe sute de mii de site-uri, prin zeci de cinematografe, în concerte, spectacole, magazine, baruri, hoteluri etc.
4. Într-o altă critică dezvoltată pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susţine că decizia atacată este dată cu încălcarea art. 172 şi art. 174 C. poc. civ., coroborat cu art. 1200, 1202 -1203 şi 1204 C. civ., art. 43 din Anexa 1C a Acordului de la Marrakech - ratificat de România - prin Legea nr. 133/1994, cu art. 130 lit. h) din Legea nr. 8/1996 şi cu pct. 8 şi 12 din Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 432/2006.
Se arată de către recurentă că intimata – pârâtă, în raport de dispoziţiile Legii nr. 8/1996, are obligaţia de a utiliza opere numai cu respectarea recunoaşterii calităţii de autor şi numelui sub care opera este cunoscută şi adusă la cunoştinţa publicului.
Potrivit art. 130 lit. h) din Legea nr. 8/1996, intimata-pârâtă are obligaţia de a deţine şi de a comunica UCMR-ADA informaţii complete şi corecte cu privire la operele muzicale utilizate, aceeaşi obligaţie fiind prevăzut şi de pct. 8 din Metodologie.
Pe tot parcursul litigiului însă, intimata pârâtă a avut o atitudine negativistă şi nu a recunoscut decât ponderi ale utilizărilor mai mici de 75%, recunoaştere decurgând din corespondenţa purtată de părţi anterior litigiului; de asemenea, a negat utilizarea de opere muzicale în publicitate, ştiri, informaţii, sens în care autorii de opere muzicale au sesizat-o pe recurentă.
Totodată, recurenta a dovedit că răspunzând notificărilor UCMR-ADA, chiar şi după introducerea acţiuni, intimata pârâta a transmis UCMR-ADA informaţii privind operele muzicale utilizate; aceste rapoarte comunicate de pârâta cuprind informaţii asumate (mărturisite) de aceasta; toate raportările pârâtei au fost depuse în format electronic, din cauza volumului mare de informaţii (mii de pagini).
Instanţa de apel însă nu a analizat şi nu s-a pronunţat sub nicio formă asupra informaţiilor cuprinse în rapoartele comunicate de intimata - pârâtă la UCMR-ADA, pronunţându-se cu privire doar la sinteza depusă la dosar de către recurenta reclamantă (câteva tabele), ceea ce constituiau concluziile sale, iar nu probă însăşi administrată de UCMR ADA.
Se mai învederează că în egală măsură a administrat şi proba cu monitorizarea realizată de un terţ potrivit pct. 12 din Metodologie, însă această monitorizare a fost realizată numai pentru cele 25 de zile pentru care înregistrările au fost depuse la dosar de UCMR-ADA.
Pe de altă parte, în cadrul probei cu înscrisuri au fost depuse şi adresele transmise de CNA din care rezultă că pentru postul P.F. programele de divertisment reprezintă 84% din timpul de emisie; CNA defineşte în acel înscris programele de divertisment ca fiind cele al căror conţinut predominat este muzica, programele muzical distractive, spectacole de revistă, circ, programe sportive (cu excepţia informaţiilor sportive); potrivit aceluiaşi înscris emis de CNA, programele informative reprezintă numai 1% din timpul de emisie şi nu 30%, aşa cum pretinde intimata-pârâtă.
În plus, din cele 25 de zile de înregistrări ale celor două posturi de radio depuse de UCMR-ADA rezultă că pe acestea se difuzează preponderent muzică; programele de ştiri şi publicitate se difuzează în limita procentului indicat de CNA, dar si acestea includ muzică.
Or, toate aceste înscrisuri se coroborează şi cu rezultatul monitorizării realizate de terț, ce indică o pondere mai mare de 75% din timpul de emisie.
Prin urmare, mai arată recurenta, în favoarea sa operează o prezumţie legală potrivit căreia ponderea utilizării operelor muzicale de către pârâtă este mai mare de 75% din timpul de emisie al pârâtei, întrucât deşi intimata – pârâtă avea această obligaţie legală, nu a depus la dosar înscrisurile şi înregistrările privind programele sale de televiziune şi operele muzicale utilizate în perioada de referinţă din speţă.
Instanţa de apel a ignorat acest mijloc de probă (prezumţia legală) ce se corobora cu toate celelalte mijloace de probă, dând o valoare absolută mărturisirii intimatei pârâte, în condiţiile în care mijloacele de probă la care s-a făcut anterior referire, coroborate, dovedeau că ponderea utilizării operelor muzicale de către intimata-pârâtă pe cele două posturi de radio este mai mare de 75% din timpul de emisie.
Recurenta reclamantă semnalează şi existenţa unor contradicţii în motivarea deciziei recurate (fără a se prevala de motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ), întrucât instanţa reține, pe de o parte, că depunerea de către UCMR-ADA a raportului playlist comunicat de intimata - pârâtă ar reprezenta doar estimări ale UCMR-ADA, iar pe de altă parte, că intimata-pârâtă a depus la sediul UCMR-ADA o parte a rapoartelor - playlist privind operele muzicale utilizate; cele doua considerente, unul reţinut pentru admiterea motivului de apel privind ponderea şi remuneraţia, iar cel de al doilea pentru a respinge motivul de apel privind obligaţia de raportare, sunt contradictorii.
De asemenea, tot în mod contradictoriu reţine instanţa de apel, pe de o parte, că ponderea utilizării operelor muzicale este cea recunoscută de pârâtă prin corespondenţa cu UCMR-ADA, iar pe de altă parte că rapoartele playlist privind operele muzicale utilizate, nu au fost comunicate de intimata - pârâtă către UCMR-ADA integral.
Intimata pârâtă nu a formulat întâmpinare la motivele de recurs, depunând însă concluzii scrise prin care a solicitat menţinerea deciziei recurate prin respingerea recursului ca nefondat; a depus şi o copie a certificatului său de înmatriculare la ORC de pe lângă Tribunalul Bucureşti din care reiese schimbarea denumirii sale din SC M.P.M.E. SRL în SC M.E.C.B. SRL.
Recursul formulat este fondat, potrivit celor ce succed.
Prezentul litigiu are drept scop reglarea situaţiei determinate de utilizarea de opere muzicale prin radiodifuzare de către intimata pârâtă pe posturile de radio P.F. şi I.P. în perioada 31 ianuarie 2007 – 30 aprilie 2008, fără a deţine autorizaţie – licenţă neexclusivă emisă de recurenta reclamantă pentru utilizarea repertoriului protejat potrivit art. 130 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996 republ. şi, drept urmare, de neachitarea remuneraţiilor legal datorate pentru acest tip de utilizare.
Utilizarea unor opere muzicale prin radiodifuzare dă naştere unor drepturi patrimoniale pentru autorii de opere muzicale, conform art. 13 lit. g) din Legea nr. 8/1996, drepturi care sunt supuse gestiunii colective obligatorii conform art. 1231 lit. d), iar colectarea acestor remuneraţii datorate de terţii utilizatori a fost atribuită unui organism unic de gestiune colectivă, respectiv, recurentei reclamante UCMR ADA, potrivit art. 2 din Decizia ORDA nr. 432/2006; cuantumul acestor remuneraţii a fost stabilit prin Metodologia privind utilizarea prin radiodifuzarea operelor muzicale de către organismele de radiodifuziune ce constituie Anexa la Decizia ORDA nr. 432/2006, acesta fiind diferit în raport de ponderea radiodifuzării repertoriului protejat.
În această etapă procesuală, în absenţa unui recurs al pârâtei, este deja stabilit cu putere de lucru judecat că intimata pârâtă a utilizat prin radiodifuzare opere muzicale din repertoriul protejat cu încălcarea dispoziţiilor legale ce o obligau la obţinerea licenţei neexclusive pentru radiodifuzare de la UCMR ADA, disputa dintre părţii subzistând în ce priveşte ponderea utilizării de opere muzicale pe cele două posturi de radio din durata totală a emisiei, pondere ce constituie criteriul de determinare a remuneraţiilor datorate organismului de gestiune colectivă pentru titularii drepturilor de autor.
Astfel, recurenta reclamantă pretinde că pârâta radiodifuzează opere muzicale pe posturile P.F. şi I.P. într-o pondere de peste 75% din durata totală de emisie, în timp ce intimata pârâtă susţine că ponderea utilizării de opere muzicale este sub acest prag în cazul ambelor posturi de radio; potrivit variantei recurentei reclamante, conform art. 3 lit. d) din Metodologie, procentul datorat cu titlu de remuneraţie pentru autorii de opere muzicale este de 4% din baza de calcul prevăzută de Metodologie, pe când varianta intimatei pârâte a condus la aplicarea procentului de 3,5% din baza de calcul, în temeiul art. 3 lit. c) din aceeaşi Metodologie, astfel cum instanţa de apel a decis, reţinându-se ca pondere a utilizării cea recunoscută de intimata pârâtă (70% pentru P.F. şi 60% pentru I.P.).
Pentru a-şi dovedi susţinerile, recurenta reclamantă s-a prevalat de dispoziţiile art. 12 din Metodologii potrivit cărora „Gradul de utilizare a operelor muzicale de către posturile de radio va putea fi determinat de organismul de gestiune colectivă a drepturilor patrimoniale de autor din domeniul muzical, acesta fiind îndreptăţit să realizeze sau să comande terţilor monitorizări ale activităţii de radiodifuzare a utilizatorilor.”
În aplicarea acestei norme, recurenta a comandat unui terţ - societatea de monitorizare E.S. C. SRL, determinarea gradului de utilizare a operelor muzicale de către cele două posturi de radio ale intimatei, terţ care a întocmit un raport de monitorizare pentru perioada 18 mai 2008-30 iunie 2008, folosindu-se de un program informatic C.M.T. (între timp, G., conform precizării de la fila 169 dosar apel), o soluţie integrată de monitorizare a muzicii din programele radio şi tv, dezvoltată de C. şi E.; urmare a acestei monitorizări, s-a determinat un procent de 88,5% muzică din timpul total de emisie al postului P.F. şi, respectiv, de 87% pentru postul I.P.; pornind de la această monitorizare (faptul vecin şi conex cunoscut), recurenta reclamantă a solicitat aplicarea art. 1203 C. civ. astfel că, pe baza unei prezumţii simple, ponderea utilizării de opere muzicale prin radiodifuzare pe cele două posturi de radio să se considere şi pentru perioada în litigiu (31 ianuarie 2007 – 30 aprilie 2008) a fi cea determinată pentru perioada menţionată (18 mai 2008-30 iunie 2008), în mod real monitorizată, în condiţiile în care nu a intervenit nicio schimbare a structurii programelor de radio în perioada ulterioară.
Pentru intervalul de timp din litigiu, pe baza raportărilor comunicate la UCMR ADA de către intimata pârâtă, recurenta reclamantă a întocmit o sinteză asupra informaţiilor desprinse din aceste informări cu privire la ponderea utilizării operelor muzicale prin radiodifuzare, depunându-se însă în format electronic toate raportările efectuate de intimată cu privire la care s-a susţinut prin motivele de recurs că nu au fost analizate nemijlocit de instanţă (fila 85 dosar apel).
Conform descrierii cuprinse în raportul de monitorizare (fila 113 dosar de primă instanţă), C.M.T. este un sistem integrat hardware şi software care realizează evaluarea procentului de muzică dintr-un program tv sau radio, prin muzică, înţelegându-se orice combinaţie de sunete care durează mai mult de 2 secunde la rând şi care poate fi clasificată de urechea umană drept muzică.
Contestându-se de către pârâtă aptitudinea acestui program informatic de a furniza date caracterizate prin acurateţe din perspectiva ce interesează în speţă (monitorizarea ponderii utilizării operelor muzicale prin radiodifuzare într-o anumită perioadă – aprox. 60 de zile), probă pe care s-a fundamentat poziţia reclamantei în proces de a pretinde aplicarea unui procent de 4% la baza de calcul, în apel, la solicitarea reclamantei (aflată în poziţia de intimată) s-a admis proba cu expertiză de specialitate prin care se presupune că trebuia a se răspunde acestui obiectiv.
Proba a fost încuviinţată (după prorogarea la două termene anterioare a discutării admisibilităţii şi utilităţii ei), la termenul din 13 mai 2010, dispunându-se, în absenţa oricăror dezbateri asupra condiţiilor de admisibilitate a probei (concludenţă, pertinenţă şi utilitate), faţă de dispoziţiile luate în speţe similare, ca părţile să pună la dispoziţia instanţei o listă cu specialişti dintre care instanţa să desemneze unul, iar acesta să facă dovada capacităţii sale de a proceda la calcularea ponderii operelor muzicale ce se regăsesc în cadrul emisiunilor difuzate de pârâtă şi, de asemenea, s-a pus în vedere părţilor să depună la dosar lista cu obiectivele la care să răspundă specialistul desemnat în condiţiile art. 201 alin. (3) C. proc. civ.
Reclamanta este cea care a depus această listă cu indicarea a 3 specialişti (fila 93 dosar apel), părţile formulându-şi obiectivele prin înscrisurile de la fila 95-99, în timp ce instanţa le-a încuviinţat la termenul din 10 iunie 2010.
Lista specialiştilor depusă de reclamantă a privit următoarele domenii: prelucrarea digitală a semnalului, algoritmi şi tehnologii multimedia şi sisteme dedicate (prof. Dr. Ing. V.L.), electronică aplicată şi ingineria informaţiei (conf. dr. Ș.S.) şi inginerie audio, semnale şi sisteme şi prelucrarea digitală a semnalelor (prof. Dr. C.N.); dintre aceştia a fost desemnat în vederea efectuării expertizei conf. dr. Ș.S., specialist în electronică aplicată şi ingineria informaţiei.
Prin motivele de recurs, reclamanta critică, între altele, şi lipsa specializării adecvate a persoanei care a efectuat lucrarea dispusă în cauză, prevalându-se de neîndeplinirea condiţiei dispuse de instanţa de apel prin încheierea din 13 mai 2010 că acesta nu a făcut dovada capacităţii sale de a proceda la calcularea ponderii operelor muzicale ce se regăsesc în cadrul emisiunilor difuzate de pârâtă.
Pentru analiza acestei critici concepute de recurentă pe temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu poate evalua această critică în afara contextului în care atare condiţie a fost stabilită de instanţă.
Aşa cum deja s-a menţionat, proba cu expertiza de specialitate (opinia unor specialişti) a fost solicitată de reclamantă în apărare la termenul din 25 februarie 2010 fără a se indica specialitatea expertului, reclamanta însăşi solicitând prorogarea discutării acestei probe după administrarea celorlalte probe cu înscrisuri solicitate de părţi.
Or, faţă de obiectivele probei indicate de părţi ulterior încuviinţării expertizei (contrar dispoziţiilor art. 167 alin. (1) şi art. 168 alin. (1) care obligau instanţa de apel, în vederea încuviinţării probei, să discute pertinenţa, concludenţa şi utilitatea ei, dar şi teza probatorie vizată de partea care o solicită), se constată că specialitatea expertului a fost o chestiune lăsată la alegerea părţilor (în special a reclamantei, cea care a depus lista specialiştilor, în calitate de titular al probei, dar şi a pârâtei care avea vocaţia discutării în contradictoriu a tuturor chestiunilor litigioase ale pricinii), fără ca instanţa de apel să îşi exercite puterea de apreciere şi cenzura asupra utilităţii probei din perspectiva celor ce se tindeau a fi dovedite, cu încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (4) şi (5) dar şi ale art. 295 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.
Pe de altă parte, din cauza lipsei dezbaterilor contradictorii asupra acestei chestiuni (specialitatea expertului şi modalitatea de desemnare), se constată că s-a ivit o discrepanţă între specialitatea celui desemnat în vederea efectuării expertizei (electronică) şi obiectivele încuviinţate pentru probă, în special cele ale reclamantei, care a şi solicitat proba.
În ce priveşte specialitatea expertului aceasta trebuia identificată prin stabilirea neechivocă a tezei probatorii, ceea ce reiese cu claritate din cele concepute de recurenta reclamantă, solicitant al expertizei: 1. Să se stabilească dacă modalitatea de implementare a algoritmilor în cadrul aplicaţiei C.M.T. conduce la comunicarea ponderii muzicii în semnalul audio de intrare (semnal înregistrat); să se stabilească dacă aceeaşi aplicaţie se încadrează din punct de vedere tehnic în vreunul dintre cazurile stabilite de lege pentru avizare sau certificare, care ar fi acest caz şi autoritatea competentă să avizeze sau certifice; să se stabilească ponderea medie lunară sau trimestrială a duratei utilizării operelor muzicale din totalul timpului de emisie al celor două posturi de radio, rezultate din procesarea semnalului audio de intrare cu ajutorul aplicaţiei menţionate la obiectivul 1.
Singurul obiectiv al apelantei pârâte (fiind ca atare încuviinţat) a fost stabilirea ponderii lunare a utilizării operelor muzicale de către pârâtă prin radiodifuzare pe cele două posturi de radio, în perioada de referinţă din cauza de faţă.
Dată fiind soluţia pronunţată de prima instanţă (pe baza prezumţiei construite cu rezultatul furnizat de aplicaţia C.M.T. pentru perioada menţionată), poziţia apelantei pârâte care a contestat prin motivele de apel veridicitatea informaţiilor furnizate de programul informatic de care s-a folosit terţul căruia reclamanta i-a comandat monitorizarea ponderii utilizării operelor muzicale pe cele două posturi de radio (fila 15 dosar apel), reiese că obiectivele fiecăreia dintre părţi erau antagonice, fiind o chestiune contestată în cauză (chiar dacă regula este că reclamantul şi pârâtul sunt pe poziţii adverse, cele două părţi se pot afla, totuşi, într-un consens asupra anumitor aspecte ale pricinii).
Astfel, obiectivul reclamantei având poziţia de intimată în apel era acela de a susţine soluţia primei instanţe (bazată pe rezultatele aplicaţiei C.M.T.), în timp ce apelanta pârâtă contestând rezultatele furnizate de acest program informatic, tindea la realizarea unei măsurări directe, nemijlocite de către o persoană de specialitate chiar a raportărilor transmise reclamantei în format electronic, astfel încât să se determine ponderea utilizării de opere muzicale prin radiodifuzare în mod direct, iar nu prin modalităţi echivalente (mijloace IT), chiar dacă volumul acestor raportări este unul impresionant, astfel cum instanţa de apel a reţinut.
Înalta Curte constată că şi dacă s-ar admite că este posibil ca o persoană specializată într-un anumit domeniu ar avea aptitudinile profesionale adecvate pentru rezolvarea tuturor obiectivelor (pe de o parte, stabilirea însuşirilor aplicaţiei de a furniza datele pentru care a fost concepută şi gradul de veridicitate a acestora, iar pe de altă parte să stabilească ea însăşi ponderea acestei utilizări, în substituirea programului informatic), acest lucru este puţin probabil.
Or, în absenţa unor dezbateri contradictorii a acestor chestiuni, Înalta Curte constată că nu este posibilă exercitarea controlului de legalitate din acest punct de vedere, mai înainte ca instanţa de apel să facă aplicarea normelor procedurale deja enunţate (art. 167 alin. (1), art. 168 alin. (1) – norme de trimitere în contextul art. 298, dar şi ale art. 295 C. proc. civ.), astfel încât se impune casarea cu trimitere spre rejudecare în aplicarea dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Totodată, la în rejudecare, cu ocazia dezbaterilor asupra probei cu expertiză, instanţa va solicita părţilor indicarea specialităţii pe care acestea o consideră adecvată obiectivului probatoriu pe care fiecare dintre ele şi l-a propus; pentru aceste susţineri însă ar fi util ca părţile înseşi să consulte anterior specialişti pentru identificarea posibilităţilor uneia sau a alteia dintre persoanelor calificate în anumite domenii să răspundă obiectivelor lor şi să le prezinte instanţei în vederea stabilirii specialităţii celei mai adecvate, după dezbaterea contradictorie a acestei chestiuni.
Astfel, de vreme ce recurenta reclamantă intenţionează să valideze ştiinţific acest program informatic pentru monitorizarea utilizării de opere muzicale prin radiodifuzare şi stabilirea ponderii acestei utilizări prin intermediul acestui program informatic, date fiind obiectivele pe care le-a indicat la fila 99 dosar apel, pornind de la descrierea programului de la fila 113 dosar primă instanţă (un sistem integrat hardware şi software care realizează evaluarea procentului de muzică dintr-un program tv sau radio) nu este lipsit de utilitate a se consulta şi specialişti în informatică, cibernetică, electronică etc. sau orice alte persoane autorizate prin competenţe profesionale în acest sens, pentru a se identifica domeniul al cărui obiect permite verificarea modalităţii de implementare a algoritmilor în cadrul aplicaţiei C.M.T. şi dacă această implementare conduce la comunicarea ponderii muzicii în semnalul audio de intrare (semnal înregistrat) etc.
Relativ la pârâtă, se va constata că aceasta la momentul dezbaterii probelor în faţa instanţei de apel (încheierea din 25 februarie 2010) nu a solicitat alte probe decât înscrisuri, în timp ce prin motivele de apel a solicitat înscrisuri şi orice alte probe a căror administrare se va dovedi necesară; prin urmare, obiectivul său la expertiza încuviinţată în apărare intimatei reclamantei, a fost admis în contraprobă; în consecinţă, instanţa de rejudecare va pretinde apelantei pârâte clarificarea poziţiei sale procesuale cu privire la efectuarea expertizei, iar instanţa va decide asupra compatibilităţii obiectivelor în cadrul aceleiaşi lucrări, dacă este cazul; similar celor dispuse anterior cu privire la diligenţele reclamantei pentru susţinerea specialităţii expertului, apelanta va consulta, dacă va considera necesar, persoane competente pentru identificarea domeniului de specialitate care este potrivit în raport cu obiectivul propus.
În ce priveşte modalitatea de desemnare a persoanei de specialitate care să efectueze expertiza, instanţa de apel, invocând practica judiciară, a făcut direct aplicarea dispoziţiilor art. 201 alin. (3) C. proc. civ., recurgând la desemnarea unui specialist în domeniu (fără a se mai relua absenţa stabilirii anterioare a domeniului de interes pentru expertiză), conform celor deja arătate. Or, prevederile art. 201 alin. (3) C. proc. civ. constituie excepţia care devine aplicabilă numai în condiţiile în care s-a verificat inaplicabilitatea regulii instituite prin art. 201 alin. (1) (expert tehnic judiciar).
Ca atare, curtea de apel, după o prealabilă determinare a specialităţii expertizei, era ţinută de dispoziţiile procedurale invocate să verifice existenţa inexistenţa pe lista experţilor judiciari a unui specialist în materia de referinţă şi numai în cazul în care constata că nu există pe lista Biroului Local de Expertize un astfel de expert, putea recurge la aplicarea dispoziţiilor art. 201 alin. (3) C. proc. civ.
Totodată, astfel cum susţine recurenta, dispoziţiile O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză judiciară şi extrajudiciară reprezintă norma specială în materie care nu poate fi ignorată şi care explicitează norma generală, precum cea de la art. 201 alin. (3) C. proc. civ.; or, art. 13 alin. (1) şi (2) din acest act normativ dispun astfel:
„(1) În lipsa experţilor tehnici judiciari din specialitatea cerută, expertizele tehnice judiciare pot fi efectuate şi de alţi specialişti care nu au calitatea de expert tehnic judiciar, dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 10 alin. (1) lit. a) – f).
(2) Personale prevăzute la alin. (1), selecţionate de Biroul central pentru expertize tehnice judiciare, la propunerea instanţelor judecătoreşti, după testare vor fi ţinute într-o evidenţă nominală specială. (.)”
Pe de altă parte, deşi cu o semnificaţie subsidiară (faţă de cele deja reţinute), se constată a fi întemeiată şi critica dezvoltată de recurentă tot pe temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ. privind încălcarea dispoziţiilor art. 18 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001, deoarece cu toate că reclamantei (ca şi pârâtei, de altfel) i-a fost încuviinţat un expert parte, la efectuarea expertizei de către conf. dr. Ș.S. nu a fost permisă şi participarea consilierilor părţilor, în realitate, lipsindu-se de conţinut această dispoziţie procedurală specială care dispune participarea la efectuarea expertizei şi a experţilor consilieri; în plus, confidenţialitatea (având în vedere predarea către specialist a codurilor sursă ale programului informatic) nu poate fi invocată faţă de specialiştii care au abilitarea legală şi acordul instanţei de a participa la efectuarea expertizei prin simpla încuviinţare, iar dacă această confidenţialitate reprezenta un impediment serios, putea fi refuzată însăşi încuviinţarea experţilor parte.
În plus, raportul de expertiză efectuat de conf. dr. Ș.S. nu a cuprins nici şi obiecţiile şi explicaţiile părţilor (prin experţii parte, în acest caz) şi, cu atât mai puţin, nici analiza acestora, aceste cerinţe de conţinut al raportului de expertiză fiind reglementate prin dispoziţiile art. 21 lit. b) din O.G. nr. 2/2000; în consecinţă, nesocotirea acestei norme trebuia analizată în temeiul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., contrar celor reţinute de instanţa de apel, nefiind o susţinere generică a reclamantei.
Cu toate acestea, se constată că instanţa a dispus refacerea raportului de expertiză (măsură posibilă numai după anularea raportului) dar pentru alt motiv invocat în cuprinsul obiecţiunilor formulate de intimată (neanalizarea mostrelor audio de către specialistul desemnat de instanţă, potrivit celor indicate de expertul parte al reclamantei), astfel că sancţiunea procedurală a nulităţii probei a fost deja aplicată, iar susţinerea acestei critici nu mai are obiect.
Toate celelalte critici formulate de recurenta reclamantă pe temeiul art. 304 pct. 5 (antepronunţarea specialistului desemnat ca expert la momentul refacerii lucrării, soluţionarea cererii de contraexpertiză, conform art. 212 C. proc. civ.) ori în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum şi criticile de netemeinicie nu pot fi analizate de această instanţă de recurs pentru că, date fiind cele anterior arătate, fie au rămas fără obiect, fie sunt inadmisibile întrucât nu sunt compatibile cu o analiză de nelegalitate.
Potrivit celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) şi (3) rap. la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., va admite recursul reclamantei şi, în consecinţă, se va casa decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România - Asociaţia pentru Drepturi de Autor (UCMR-ADA) împotriva deciziei nr. 76A din 17 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1174/2013. Civil. Actiune in raspundere... | ICCJ. Decizia nr. 1352/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
