ICCJ. Decizia nr. 1174/2013. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1174/2013
Dosar nr. 41252/3/2006
Şedinţa publică din 6 martie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 41252/3/29 noiembrie 2006, reclamantul V.V. a chemat în judecată pe pârâţii L.T., M.T. şi E.I., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor la repararea prejudiciului moral cuantificat la suma de 300.000 euro, cauzat prin faptele ilicite ale pârâţilor care au editat şi publicat articole denigratoare şi defăimătoare la adresa sa în ediţiile din datele de 27 octombrie 2006, 28 octombrie 2006, 29 octombrie 2006, 30 octombrie 2006, 31 octombrie 2006, 05 noiembrie 2006, 06 noiembrie 2006, 07 noiembrie 2006 şi 09 noiembrie 2006 ale cotidianului J.N. editat de E.I. precum şi prin opiniile exprimate de aceştia în mass-media.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că la data de 27 octombrie 2006, pârâtul L.T. a publicat un articol de presă în cotidianul J.N., prin care l-a acuzat că a desfăşurat activităţi de poliţie politică şi că ar fi fost „informator al securităţii". Ulterior acestui articol au fost publicate mai multe articole ale acestui autor prin care a fost denigrat sistematic, acestea constituind o adevărată campanie de presă, fapt care a condus la deteriorarea imaginii sale politice şi la pierderea credibilităţii sale pe plan intern şi internaţional, credibilitate care era esenţială pentru exercitarea funcţiei de comisar european pentru care fusese nominalizat.
Reclamantul a mai arătat că aceste articole au fost publicate într-un moment important al carierei sale politice, având rolul de a-l discredita şi defăima nejustificat şi au produs prejudicii însemnate imaginii, credibilităţii şi vieţii sale private şi politice.
S-a mai arătat că pârâtul M.T., în calitate de director al cotidianului J.N., a tolerat şi încurajat publicarea articolelor defăimătoare, a perpetuat confuzia între ştire şi părerea lui L.T. şi nu a făcut nicio verificare a acestei ştiri, ignorând astfel obligaţiile care îi reveneau în calitate de director al ziarului potrivit Legii nr. 3/1974 şi normelor deontologiei profesionale jurnalistice.
Reclamantul a precizat că, ulterior, această informaţie falsă a fost menţinută şi accentuată sistematic, atât în articolul de presă menţionat cât şi în cele ce au urmat, „ştirea" fiind promovată de către directorul cotidianului J.N. şi prin mijloace audiovizuale (emisiunea „S.Z." din data de 26 octombrie 2006 a postului de televiziune A.).
S-a arătat că informaţia pe care J.N. şi L.T. au prezentat-o drept ştire nu are corespondenţă în realitate, aşa cum rezultă şi din Decizia nr. 1479 din 07 noiembrie 2006 a Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art 30 alin. (6) şi (8) şi art. 31* din Constituţia României, art. 998 - 999 şi 1000 C. civ., art. 30, 32, 69 alin. (2) lit. j), 70, 76, 90 şi 99 din Legea nr. 3/1974, republicată în B. Of. nr. 3/19.01.1978; Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 25/1994 şi Hotărârea Senatului nr. 32/1994 de adoptare a Rezoluţiei nr. 1003/1993 cu privire la etica ziaristică a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Prin Sentinţa civilă nr. 1199 din 08 iulie 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins ca neîntemeiate excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive apăraţilor T.M. şi E.I. şi a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor T.M. şi E.I. este neîntemeiată, deoarece reclamantul a precizat că în privinţa E.I. răspunderea este una duală, respectiv atât cea pentru fapta proprie conform art. 998 - 999 C. civ., cât şi cea pentru fapta altuia conform art. 1000 alin. (3) C. civ., iar în privinţa pârâtului T.M., răspunderea invocată este doar pentru fapta proprie, respectiv cea prevăzută de art. 998 - 999 C. civ.
Pentru a respinge excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, tribunalul a constatat şi aplicabilitatea în drept a dispoziţiilor art. 32, 28, 77 alin. (1), 90 coroborate cu art. 69 alin. (2) lit. j) şi art. 30 din Legea nr. 3/1974.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că la data de 27 octombrie 2006, în paginile ziarului J.N., pârâtul T.L. a publicat un articol în cadrul căruia afirma „candidatul României pentru postul de comisar european, liberalul V.V. a fost recrutat la începutul anilor 80 de unul din ofiţerii aflaţi direct în subordinea serviciului pe care L.T. l-a condus în cadrul Centrului de Informaţii Externe".
Respectivul articol era publicat în cadrul unui întreg serial de analize pe tema fenomenului colaboraţionist moştenit de la fostul regim, cauzat de decizia prezidenţială de la acea vreme ca întreaga arhivă a fostului D.S.S. şi deci inclusiv Centrul de Informaţii Externe să fie transferată urgent la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.
Tribunalul a mai reţinut, că, pe marginea acestui subiect au fost publicate ulterior datei de 27 octombrie 2006, un întreg şir de articole semnate de acelaşi pârât, articole având ca scop principal prezentarea sistemului politic din România, a securităţii dinainte şi după 1989 fiind „adevărate rechizitorii la adresa celor care au şantajat, manipulat şi condus din umbră serviciile secrete pe scena politică".
Analizând întrunirea în cauză a cerinţelor legale pentru angajarea răspunderii civile delictuale reglementată de art. 998 - 999 C. civ. coroborat cu art. 1000 alin. (3) C. civ. în persoana pârâţilor, Tribunalul a constatat că nu este îndeplinită condiţia privind comiterea unei fapte ilicite, deoarece nu s-au administrat dovezi în sensul că pârâţii T.L. şi T.M. în exercitarea atribuţiilor lor (primul, de colaborator al ziarului J.N. iar al doilea, în calitate de director) au săvârşit fapte de natură a cauza un prejudiciu care să atragă necesitatea reparării acestora.
S-a apreciat că răspunderea nu poate fi angajată nici din perspectiva art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât afirmaţiile sunt de natură factuală, fiind făcute în contextul abordării unui subiect de interes public, scopul fiind acela de a informa cititorii interesaţi despre problemele sistemului politic din România, a securităţii dinainte şi după 1989, demersul jurnalistic nefiind determinat de existenţa vreunui interes personal sau de intenţia de a leza imaginea reclamantului, astfel cum pârâtul a declarat expres în articolul publicat la 18 ianuarie 2007 în J.N.
Mai mult, tribunalul a constatat că reclamantul nu a dovedit nici prejudiciul de imagine suferit, acesta ocupând în continuare funcţii importante în Guvernul României.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul V.V., care a criticat soluţia din perspectiva normelor dreptului intern, arătând că sunt îndeplinite cerinţele răspunderii civile delictuale [ cu referire la art. 998, 999, 1000 alin. (3), art. 30 alin. (8) din Constituţie ] , precum şi din punct de vedere al normelor convenţionale (art. 8 din Convenţia europeană referitor la respectarea vieţii private, art. 10 parag. 2 privind limitele libertăţii de exprimare, interpretate în lumina jurisprudenţei instanţei europene).
În faza apelului a fost suplimentat probatoriul, fiind audiaţi doi martori la propunerea reclamantului, iar în privinţa probei testimoniale propuse de către pârâţi făcându-se aplicarea art. 186 alin. (2) C. proc. civ., respectiv, decăderea din proba încuviinţată.
Proba cu interogatoriul intimatului-pârât L.T. a fost administrată în conformitate cu dispoziţiile art. 223 C. proc. civ.
Prin Decizia civilă nr. 236/A din 8 iunie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat, a schimbat în tot sentinţa, în sensul că a admis în parte acţiunea şi a obligat pe pârâţii T.L., T.M., E.I., în solidar, la plata sumei de 40.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, către reclamant, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral.
S-a dispus restituirea către reclamant, a taxei de timbru în sumă de 13.666 RON.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat că, pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală a intimaţilor-pârâţi este necesar să fie îndeplinite, în mod cumulativ, condiţiile privind existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu, a raportului de cauzalitate între acestea şi stabilirea vinovăţiei celui ce a determinat prejudiciul.
S-a reţinut, în mod prioritar, că intimaţii-pârâţi T.M. şi E.I. nu au apelat soluţia primei instanţe prin care a fost respinsă excepţia lipsei calităţii lor procesuale pasive, cu motivarea că răspunderea invocată în cauză este una pentru fapta proprie în privinţa pârâtului M.T. şi una duală, pentru fapta proprie cât şi pentru fapta altuia, pentru pârâta E.I. Astfel, aceste considerente, împreună cu stabilirea cadrului procesual pasiv şi reţinerea incidenţei dispoziţiilor privind răspunderea civilă delictuală în privinţa celor doi pârâţi, au intrat sub puterea lucrului judecat.
În privinţa elementelor răspunderii pentru fapta proprie reglementată de art 998 - 999 C. civ., Curtea a reţinut că intimatul-pârât L.T. a publicat în ziarul J.N. o serie de articole, respectiv în datele de 27 octombrie 2006, 30 octombrie 2006 şi 06 noiembrie 2006, în care afirma despre reclamant că „a fost informator al Securităţii", că „a fost recrutat la începutul anilor 80 de unul din ofiţerii aflaţi direct în subordinea serviciului pe care l-a condus în cadrul Centrului de Informaţii Externe" sau că „liderii liberali în frunte cu premierul C.P.T. au decis să facă abstracţie de statutul de informator al domnului V.V."; iar intimatul-pârât M.T. a afirmat în data de 26 octombrie 2006, în cadrul emisiunii „S.Z." că îşi asumă informaţiile, publicate de L.T., pe care le vor găzdui în ziarul J.N. în sensul că V.V. a fost informator al securităţii şi a publicat un articol în J.N. din data de 31 octombrie 2006 în care a afirmat că are încredere în informaţiile pe care i le-a dat L.T. deoarece este un colaborator de prestigiu al J.N.
În calificarea faptelor expuse ca fiind licite sau ilicite, Curtea a avut în vedere, în primul rând, distincţia dintre fapte şi judecăţi de valoare (în terminologia Curţii Europene a Drepturilor Omului), respectiv dintre ştiri şi păreri (în terminologia Rezoluţiei nr. 1003/1993 cu privire la etica jurnalistică), precum şi regulile de etică jurnalistică.
Astfel, s-a constatat că, potrivit pct. 3 din Rezoluţia nr. 1003/1993 cu privire la etica ziaristică a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, principiul de bază al oricărei evaluări etice a ziaristicii este că trebuie făcută o distincţie clară între ştiri şi păreri, evitându-se orice confuzie între acestea. Ştirile sunt informaţii, adică fapte şi date, în timp ce opiniile exprimă gânduri, idei, convingeri sau judecăţi de valoare ale mijloacelor de informare în masă, editorilor sau ziariştilor.
Or, din examinarea conţinutului articolelor incriminate de reclamant, Curtea a constatat că afirmaţiile făcute de intimatul-pârât L.T., preluate de intimatul-pârât M.T., sunt exclusiv informaţii factuale, deoarece persoana reclamantului este identificată exact prin nume, prenume şi funcţie, iar afirmaţia este clară, directă, în sensul că a fost recrutat ca informator al Securităţii comuniste într-o perioadă determinată (respectiv, la începutul anilor 1980) şi de o persoană determinată (respectiv, de un ofiţer de Securitate aflat direct în subordinea serviciului din cadrul Centrului de Informaţii Externe, serviciu despre care s-a arătat că a fost condus de intimatul L.T.).
Potrivit pct. 4 din Rezoluţia nr. 1003/1993 cu privire la etica ziaristică a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, ştirile trebuie difuzate cu respectarea adevărului, după ce au fost efectuate verificările de rigoare, prezentarea, descrierea sau naraţiunea fiind făcute într-un mod imparţial.
Prin urmare, Curtea a reţinut că intimaţii-pârâţi aveau obligaţia de a face verificările de rigoare şi de a cerceta dacă informaţia furnizată publicului despre reclamant este adevărată.
A rezultat, din analiza conţinutului articolelor incriminate de reclamant, că intimaţii-pârâţi nu au făcut minime verificări în vederea stabilirii veridicităţii afirmaţiilor publicate.
Totodată, conform art. 225 C. proc. civ., Curtea a socotit refuzul nejustificat al intimatului-pârât M.T. de a răspunde la interogatoriul propus de reclamant, drept un început de dovadă în folosul reclamantului, în special, întrebarea nr. 10 a interogatoriului, raportat la care lipsa răspunsului echivalează cu acceptarea faptului că intimatul-pârât „nu a întreprins niciun demers la vreunul din serviciile sau la organele competente în scopul de a se informa exact cu privire la faptul dacă reclamantul V.V. a fost sau nu informator al Securităţii".
De asemenea, intimatul-pârât L.T. nu a putut invoca în sprijinul afirmaţiei, în legătură cu dovezile pe care le-ar deţine, niciun mijloc de probă, în înţelesul dat de C. proc. civ. acestei noţiuni.
Or, potrivit pct. 13 şi 14 din Rezoluţia nr. 1003/1993 cu privire la etica ziaristică a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, un element esenţial al respectării dreptului fundamental al cetăţenilor la informaţie este dat de imperativul absolut al corectitudinii, în cazul ştirilor, şi al onestităţii, în cazul opiniilor. Consecinţa acestor imperative este necesitatea de a întări garanţiile libertăţii de expresie a ziariştilor, dezvoltarea cadrului legal al clauzei de conştiinţă şi al secretului profesional faţă de sursele confidenţiale.
La fel, potrivit pct. 21 din aceeaşi Rezoluţie, ziaristica nu trebuie să denatureze informaţia adevărată, imparţială, deoarece legitimitatea sa se bazează pe respectul efectiv al dreptului fundamental al cetăţenilor la informaţie, ca parte a respectului pentru valorile democratice, iar potrivit pct. 22, în redactarea informaţiilor şi a opiniilor, ziariştii trebuie să respecte principiul prezumţiei de nevinovăţie şi să se abţină de la formularea de verdicte.
S-a reţinut şi pct. 23 din Rezoluţie, conform căruia „trebuie respectat dreptul cetăţenilor la viaţa privată. Persoanele care deţin funcţii publice au dreptul ca viaţa lor particulară să fie apărată, cu excepţia acelor cazuri în care viaţa lor particulară are un efect asupra vieţii publice. Faptul că o persoană deţine o funcţie publică nu înseamnă că poate fi privată de dreptul la viaţa particulară".
S-a constatat că, în speţă, apelantul-reclamant a administrat probe care infirmă afirmaţia făcută de cei doi intimaţi-pârâţi, constând în Decizia nr. 1479 din 07 noiembrie 2006 emisă de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, în care se face menţiunea, la art. 1, că „domnul V.V. (..) nu a fost agent/colaborator al poliţiei politice comuniste"; şi adresa Serviciului de Informaţii Externe nr. 22657/27 octombrie 2006, în care se precizează că „Serviciul de Informaţii Externe nu deţine informaţii privind presupusa legătură a domnului V.V. cu Centrul de Informaţii Externe".
Cu privire la condiţia existenţei unui prejudiciu, instanţa a reţinut că prin publicarea articolelor incriminate, intimaţii-pârâţi au intenţionat să inducă publicului cititor ideea că reclamantul a fost informator al Securităţii, afirmaţie concretă lipsită de orice temei factual suficient pentru justificarea ei, ceea ce a făcut ca reclamantul să sufere un prejudiciu asupra imaginii şi reputaţiei sale, asupra credibilităţii sale ca om politic.
Curtea a reţinut, de asemenea, îndeplinirea condiţiei referitoare la vinovăţia intimaţilor-pârâţi în săvârşirea faptelor imputate de reclamant, aspect dedus din împrejurarea că aceste afirmaţii factuale au fost reluate în mai multe articole, concretizându-se într-o campanie mediatică.
În ce priveşte condiţia referitoare la legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, s-a constatat că publicarea articolelor incriminate a fost de natură să aducă atingere unui drept fundamental al reclamantului şi anume, dreptul la imagine ca formă a dreptului la reputaţie. Prin urmare, legătura de cauzalitate dintre acţiunea ilicită şi prejudiciu rezultă ex rem, din chiar săvârşirea faptei, prin vătămarea valorilor sociale fundamentale ocrotite de normele constituţionale şi internaţionale.
Faţă de toate aceste aspecte, Curtea a constatat că sunt întemeiate criticile formulate de apelantul-reclamant privind netemeinicia hotărârii pronunţate de prima instanţă, din probele administrate rezultând că intimaţii-pârâţi L.T. şi M.T. nu au respectat principiile de etică jurnalistică prevăzute de Rezoluţia nr. 1003/1993, motiv pentru care sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie în sarcina acestora.
În privinţa răspunderii delictuale a intimatei-pârâte E.I., Curtea a reţinut că răspunderea civilă a editorului pentru fapta altuia derivă din principiile stabilite de legea fundamentală în art. 30 alin. (8), care enumeră editorul printre subiectele cărora le aparţine răspunderea civilă pentru informaţia adusă la cunoştinţa publicului, precum şi din dispoziţiile de drept comun prevăzute de art. 1003 C. civ. (1864).
De asemenea, potrivit pct. 13 din Rezoluţia nr. 1003/1993 cu privire la etica ziaristică, editorii şi ziariştii trebuie să coabiteze, ţinând seama de faptul că respectul legitim faţă de orientarea ideologică a editorilor sau patronilor este limitat de imperativul absolut al corectitudinii, în cazul ştirilor, şi al onestităţii, în cazul opiniilor, acesta fiind un element esenţial al respectării dreptului fundamental al cetăţenilor la informaţie.
Intimata-pârâtă S.C. E.I. S.A. este editorul ziarului J.N., în care au fost publicate articolele incriminate de apelantul-reclamant, cuprinzând informaţia conform căreia acesta ar fi fost informator al Securităţii comuniste, a permis publicarea articolelor fără efectuarea unor minime demersuri pentru a se stabili veridicitatea afirmaţiilor.
De asemenea, la data publicării articolelor incriminate de reclamant (octombrie - noiembrie 2006) era în vigoare Legea nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea poliţiei politice comuniste, care la art. 2 alin. (1) lit. b) reglementa posibilitatea pentru orice cetăţean român, inclusiv pentru presa scrisă şi audiovizuală din ţară sau străinătate, de a fi informate, la cerere, în legătură cu calitatea de agent sau de colaborator al poliţiei politice, iar la art. 5 alin. (5) prevedea că implicarea în activitatea de poliţie politică comunistă a persoanelor prevăzute la art. 2 se stabileşte de Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii pe baza datelor, probelor şi indiciilor existente în dosarele care fac obiectul cercetării, precum şi prin orice înscrisuri prezentate de orice persoană interesată în cazul lipsei, alterării sau descompletării dosarului.
Prin urmare, instanţa a reţinut că la momentul publicării articolelor în J.N., cadrul legislativ în vigoare la acea dată garanta dreptul oricărei persoane, presei scrise sau audiovizuale de a avea acces la informaţiile în legătură cu calitatea de agent sau de colaborator al poliţiei politice a persoanelor care ocupă demnităţi sau funcţii publice, ca în cazul reclamantului.
Obligaţia de a efectua aceste verificări şi de a nu permite exercitarea abuzivă a libertăţii de exprimare aparţine organelor de conducere ale persoanei juridice, iar fapta omisivă a acestora este fapta persoanei juridice înseşi.
În consecinţă, Curtea a constatat că sunt întemeiate criticile legate de netemeinicia hotărârii de primă instanţă şi în ceea ce priveşte pe intimata-pârâtă E.I., din probele administrate rezultând că aceasta nu a respectat principiile de etică jurnalistică prevăzute de Rezoluţia nr. 1003/1993, fiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale şi în sarcina acesteia.
Privind cauza din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene, instanţa a analizat conflictul între două drepturi fundamentale garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv dreptul la viaţă privată şi dreptul la libertatea de exprimare, punând în balanţă dreptul reclamantului, în calitate de om politic, la protecţia reputaţiei şi demnităţii sale, şi dreptul intimaţilor-pârâţi, în calitate de ziarişti şi editor, de a comunica fapte şi idei fără amestecul autorităţilor publice.
S-a reţinut că, în situaţiile în care se pune o problemă de apărare a reputaţiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că acest drept este un element al vieţii private, astfel că intră în sfera de protecţie a art. 8 din Convenţie.
Intrând sub incidenţa art. 8 din Convenţie, care apără individul de ingerinţele arbitrare ale puterilor publice, Curtea europeană a afirmat, în jurisprudenţa sa, că există nu numai obligaţii negative ale autorităţilor publice, de a se abţine de la orice ingerinţe în viaţa privată, ci şi obligaţii pozitive legate de respectarea efectivă a vieţii private sau de familie. Acestea constau în adoptarea de măsuri vizând respectarea vieţii private până la relaţiile indivizilor între ei.
Graniţa dintre obligaţiile pozitive şi negative ale statului potrivit art. 8 nu se pretează la o definiţie precisă, trebuind păstrat echilibrul just dintre interesul general şi interesele individului, statul beneficiind oricum de o marjă de apreciere (Petrina, parag. 35), în privinţa persoanelor publice, cum este şi cazul reclamantului, acestea expunându-se unei limite mai largi de „critică acceptabilă" .
Obligaţia pozitivă ce decurge din art. 8 din Convenţie pentru autorităţile statului, deci şi pentru instanţă, impune de a verifica dacă afirmaţiile în cauză, susceptibile de a afecta reputaţia reclamantului, au depăşit limitele criticilor acceptabile conform art. 10 din Convenţie, de a veghea la menţinerea justului echilibru între dreptul reclamantului la protecţia reputaţiei, element constitutiv al dreptului la protecţia vieţi private, şi interesul public faţă de libertatea de exprimare protejată de art. 10, interes în care jurnaliştii joacă un rol esenţial de gardian public.
În ceea ce priveşte libertatea de exprimare, instanţa europeană a subliniat constant că aceasta „constituie una din bazele esenţiale ale unei societăţi democratice", că „ presa joacă un rol esenţial într-o societate democratică: dacă nu trebuie să depăşească anumite limite, fiind vorba în special de apărarea reputaţiei şi drepturilor altuia, îi revine totuşi sarcina de a comunica, respectându-şi obligaţiile şi responsabilităţile, informaţiile şi ideile asupra tuturor chestiunilor de interes general" (Petrina parag. 38; Von Hannover împotriva Germaniei, 59320/00, parag. 56).
Totodată, s-a reţinut că în practica sa, instanţa de contencios a drepturilor omului face distincţia între fapte (a căror concreteţe se poate dovedi) şi judecăţi de valoare (în privinţa cărora nu se poate demonstra exactitatea) şi că „faptul de a acuza anumite persoane implică obligaţia de a furniza o bază reală suficientă, inclusiv o judecată de valoare putându-se dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală (Ivanciuc c. României; Cumpănă şi Mazăre C. României).
În privinţa rolului atribuit presei, Curtea europeană a subliniat faptul că presa „are efectiv datoria de a alerta publicul atunci când este informată asupra presupuselor abuzuri din partea aleşilor locali şi funcţionarilor publici, fapta de a acuza direct anumite persoane, indicându-le numele şi funcţiile, implica pentru ziarişti în speţă obligaţia de a furniza o bază reală suficientă (Lesnik împotriva Slovaciei, nr. 35640/97, parag. 57 in fine, CEDH 2003-IV; Vides Aizsardzibas Klubs împotriva Letoniei, nr. 57829/00, parag. 44, 27 mai 2004; Petrina, parag. 42).
Raportat la aceste principii, degajate din jurisprudenţa instanţei europene, în conformitate şi cu dispoziţiile art. 11 şi art. 20 din Constituţie, potrivit cărora normele internaţionale convenţionale în materia drepturilor omului sunt direct aplicabile în dreptul intern, având o forţă supra-legislativă, instanţa de apel a verificat dacă ingerinţa în dreptul intimaţilor-pârâţi la libertatea de exprimare (constând în obligarea intimaţilor la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral) se încadrează în limitele legale impuse de art. 10 alin. (2) din Convenţie.
Pe acest aspect, s-a constatat că este îndeplinită condiţia de a fi prevăzută de lege, natura ilicită a faptei imputate intimaţilor-pârâţi derivând din nerespectarea principiile de etică jurnalistică prevăzute de Rezoluţia nr. 1003/1993, a dispoziţiilor generale prevăzute la art. 998 - 999 şi art. 1000 C. civ. şi a dispoziţiilor art. 30 alin. (6) şi (8) din Constituţia României.
De asemenea, s-a constatat că este îndeplinită şi cerinţa conform căreia ingerinţa în libertatea de exprimare a intimaţilor urmăreşte un scop legitim şi anume, protecţia dreptului la imagine şi bună reputaţie a reclamantului.
În ceea ce priveşte condiţia ca ingerinţa să fie necesară într-o societate democratică, instanţa de apel a reţinut că „o ingerinţă este considerată necesară într-o societate democratică pentru a atinge un scop legitim dacă răspunde unei nevoi sociale imperioase şi, în particular, dacă rămâne direct proporţională cu scopul urmărit" (cauza Ozpinar împotriva Turciei, cererea nr. 20999/04, Hotărârea din 19 octombrie 2010, parag. 67).
Din acest punct de vedere, instanţa de apel a reţinut că articolele incriminate se referă la o temă de interes public, problema legată de calitatea de informator a unor persoane ocupând funcţii publice înscriindu-se într-o dezbatere largă privind rolul persoanelor care au colaborat cu Securitatea comunistă în cadrul noului regim politic democratic.
Aplicând principiile generale consacrate în jurisprudenţa Curţii Europene, instanţa de apel a reţinut ca fiind întemeiate susţinerile apelantului-reclamat conform cărora existenţa interesului public al dezbaterii nu justifică în niciun fel afirmaţii fără nicio bază factuală credibilă, care impută fapte extrem de grave şi ilegale.
Având în vedere gravitatea faptei imputate reclamantului - activitatea de poliţie politică fiind legată de săvârşirea unor acţiuni prin care s-au încălcat drepturi fundamentale ale omului - era obligaţia intimaţilor de a furniza o bază reală suficientă şi credibilă.
Or, verificând acest aspect în cadrul analizei coroborate a probatoriului în baza căruia a stabilit situaţia de fapt, instanţa de apel a ajuns la concluzia că afirmaţia intimaţilor, conform căreia reclamantul ar fi fost informator al Securităţii şi că ar fi fost recrutat la începutul anilor 1980 de un agent al securităţii, este lipsită de suport probatoriu.
Dimpotrivă, probele administrate în cauză de apelantul-reclamant, inclusiv răspunsul oficial al Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, au infirmat această informaţie pusă la dispoziţia publicului de către intimaţii-pârâţi.
Totodată, instanţa de apel a avut în vedere şi faptul că apelantul-reclamant este om politic, situaţie în care limitele criticii admisibile sunt mai ample în comparaţie cu un simplu particular, însă ingerinţa a fost analizată în lumina întregii cauze, inclusiv gravitatea afirmaţiilor şi contextul în care au fost făcute (respectiv, în perioada după desemnarea apelantului-reclamant în calitate de candidat al României pentru postul de comisar european, când acesta urma să aibă întâlniri pe această temă cu oficialii europeni).
S-a avut în vedere şi principiul conform căruia libertatea jurnalistică include recurgerea la o doză de exagerare sau chiar de provocare, cu condiţia însă ca limbajul folosit să nu fie ofensator (cauza Victor Truţă c. României, cererea nr. 20121/04, decizie, parag. 52), dar din examinarea conţinutului articolelor incriminate de reclamant, nu s-a putut reţine îndeplinirea acestei condiţii, având în vedere termenii şi expresiile folosite („cunoscut ca ghicitor în palmă şi cafea", „s-au repezit orbeşte, să-şi apere colegul, punând serios în primejdie interesele statului român ").
În analiza condiţiei caracterului necesar într-o societate democratică şi, implicit, a proporţionalităţii dintre scopurile urmărite, Curtea a constatat că art. 10 alin. (2) din Convenţie prevede că exercitarea libertăţii de exprimare presupune îndatoriri şi responsabilităţi, garanţia oferită jurnaliştilor de art. 10 din Convenţie fiind supusă condiţiei ca aceştia să acţioneze cu bună-credinţă, astfel încât să transmită informaţii exacte şi demne de încredere, cu respectarea deontologiei jurnalistice (Radio France şi alţii împotriva Franţei, parag. 37; Papaianopol împotriva României, parag. 32). Faptul că s-au referit la persoana reclamantului, indicând numele şi funcţia acestuia, impunea intimaţilor-pârâţi obligaţia de a preciza o bază factuală suficientă şi credibilă, fapt ce nu a fost îndeplinit de către intimaţii-pârâţi nici în cuprinsul articolelor incriminate, nici în fata instanţei.
Faţă de toate aceste considerente, Curtea a constatat că obligarea intimaţilor-pârâţi la repararea prejudiciului suferit de reclamant datorită publicării în presă a unor informaţii lipsite de o bază factuală suficientă este proporţională şi se încadrează în limitele legale impuse de art. 10 alin. (2) din Convenţie.
În conformitate cu dispoziţiile art. 1003 C. civ. (din 1864), s-a dispus obligarea în solidar a pârâţilor la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral.
Sub aspectul întinderii prejudiciului, Curtea a reţinut că apelantul-reclamant a suferit un prejudiciu moral în legătură directă cu încălcarea dreptului său nepatrimonial la onoare, reputaţie şi imagine, garantat de art. 8 din Convenţie şi că, datorită gravităţii faptei imputate reclamantului, a frecvenţei cu care a fost reluată această informaţie şi a contextului în care a fost făcută (respectiv, în perioada în care reclamantul fusese desemnat candidatul României pentru postul de comisar european), au fost resimţite cu siguranţă sentimente de frustrare şi nelinişte.
Dând eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, instanţa de apel a constatat ca fiind justificat numai în parte cuantumul sumei pretinse de reclamant cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, suma de 40.000 euro fiind apreciată ca o reparaţie pentru fapta ilicită reţinută în sarcina intimaţilor-pârâţi.
Împotriva deciziei au declarat recurs pârâţii T.M., S.C. E.I. S.R.L. şi T.L..
1. în memoriul de recurs, pârâţii T.M. şi S.C. E.I. S.R.L. au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând, de o manieră nesistematizată şi incompatibilă cu structura recursului, următoarele aspecte:
- Decizia prin care „presa a fost obligată pentru prima dată în practica instanţelor" la plata sumei de 40.000 euro a trecut cu uşurinţă peste probele administrate şi peste practica instanţelor din tară.
Probele administrate în apel ar fi trebuit să întărească motivele avute în vedere de Tribunalul Bucureşti la luarea hotărârii de respingere a acţiunii reclamantului.
- Au fost reţinute greşit elementele răspunderii civile delictuale, prin raportare la probele administrate.
Astfel, instanţa de apel, prezentând situaţia de fapt, respectiv menţionând articolele în litigiu, a căutat prin modul de redactare a hotărârii, să sublinieze, în primul rând, titlurile acestora, prin bolduirea literelor, fără a trata corect conţinutul real şi intenţia autorului.
Articolele de presă prezentate la situaţia de fapt, se pot împărţi în două categorii - cele scrise de intimatul L.T. şi emisiunea T.V. prezentată la „S.Z." de la A. -, scopul primei categorii fiind de a prezenta sistemul politic din România, iar în cazul emisiunii T.V., de a promova ziarele cu subiecte deosebite, cum era şi cel legat de securitatea din România.
Faţă de probele administrate în faţa instanţei de apel, reclamantul nu a reuşit să facă dovada săvârşirii vreunei fapte ilicite cu intenţie de către T.M., deoarece publicitatea făcută la un post T.V. ziarului său, intră în obligaţiile sale de serviciu, în calitatea sa de director.
Referitor la certificatele „exculpatorii" ale Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, pe care le menţionează ca probe instanţa de apel, sunt deja de notorietate situaţii în care oamenii cu asemenea certificate au fost ulterior deconspiraţi, cu documente existente chiar în arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.
Actele depuse la dosar de către reclamant, pentru a face dovada calităţilor sale deosebite, profesionale şi de om politic, ar fi trebuit să prevaleze faţă de afirmaţiile aşa-zise defăimătoare aduse prin articolele incriminate, astfel încât nu se poate reţine în sarcina recurentului-pârât T.M. vreo faptă ilicită, săvârşită cu intenţia de a denigra.
- De asemenea, reclamantul nu a făcut dovada că pârâta S.C. E.I. S.R.L. nu a întreprins măsurile necesare ce îi reveneau în calitatea sa de editor al ziarului J.N., ştiut fiind că acesta din urmă are o conducere proprie care asigură politica editorială a ziarului.
Neexistând fapta ilicită, nu se pune problema prejudiciului sau a legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.
- Cu privire la temeiul de drept, instanţa de apel reţine că răspunderea civilă a editorului pentru fapta altuia derivă din principiile stabilite de legea fundamentală [ art. 30 alin. (8) din Constituţie ] şi din normele de drept comun [ art. 998 - 999, art. 1000 alin. (3) C. civ. ] înlăturând, nejustificat, motivarea tribunalului ca instanţă de fond, care, analizând întrunirea cerinţelor pentru răspunderea civilă delictuală, a stabilit că acestea nu se regăsesc în speţă.
- Afirmaţiile considerate de reclamant ca fapte ilicite, denigratoare trebuie analizate şi din perspectiva art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar decizia curţii de apel aduce o gravă atingere libertăţii presei.
Conform Convenţiei, atunci când elementele cazului permit să se tragă concluzia că ziaristul a urmărit să-şi îndeplinească cu bună-credinţă sarcina de a informa opinia publică şi nu a fost determinat în demersul său de existenţa unei animozităţi personale, suntem în prezenţa unui demers jurnalistic legitim.
În cauza de faţă, afirmaţiile autorului articolelor, L.T., sunt de natură factuală, fiind făcute în contextul abordării unui subiect de interes public, scopul fiind acela de a-i informa pe cititorii interesaţi, despre problemele sistemului politic din România.
- Cu privire la condiţia existenţei unui prejudiciu, instanţa de apel a reţinut că prin publicarea articolelor incriminate, intimatul-reclamant a suferit un prejudiciu asupra imaginii şi reputaţiei sale, dar nu a avut în vedere probele administrate chiar de către reclamant din care rezultă că şi după apariţia articolelor a deţinut importante funcţii politice, economice, academice.
Deşi instanţa de apel menţionează că s-a raportat, atunci când a stabilit cuantumul despăgubirilor, la criteriul folosit de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale în jurisprudenţa sa în aplicarea art. 41 din Convenţie, conform căruia determinarea oricărei despăgubiri trebuie să fie subordonată unei aprecieri rezonabile şi pe o bază echitabilă, totuşi, stabileşte un cuantum exagerat al prejudiciului, de 40.000 euro, sumă pe care nu o poate achita niciunul dintre pârâţi.
2. Recurentul-pârât T.L., invocând aceleaşi dispoziţii, prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susţinut, de o manieră procedurală asemănătoare redactării memoriului de recurs al celorlalţi doi pârâţi, următoarele aspecte:
- Instanţa de apel a considerat, contrar primei instanţe a fondului, că sunt întrunite cerinţele răspunderii civile delictuale, deşi probele administrate în faza apelului ar fi trebuit să conducă la concluzia contrară.
În aceste condiţii, se solicită instanţei de recurs „să lectureze în termeni logici şi factuali comparativi cele trei documente: apelul reclamantului, întâmpinarea pârâtului T. şi decizia instanţei de apel".
- Instanţa de apel a ignorat în mod inexplicabil, în procesul elaborării deciziei finale, probe şi argumente de mare importanţă pentru soluţionarea cauzei, prezentate în întâmpinarea pârâtului (şi reluate în conţinutul memoriului de recurs).
- Reclamantul a invocat în mod abuziv drept probă irefutabilă şi în mod surprinzător, instanţa de apel a preluat-o necritic, afirmaţia formal incorectă a Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, conform căreia reclamantul nu a fost agent/colaborator al poliţiei politice comuniste.
Pe de altă parte, instanţa a ignorat „proba factuală" adusă de pârâtul-recurent în legătură cu „alegaţiile complet independente de cele ale sale referitoare la legăturile reclamantului cu fosta Securitate".
În acest sens, recurentul-pârât a făcut referire şi la alte publicaţii, emisiuni T.V. în care s-ar fi făcut afirmaţii asemănătoare la adresa reclamantului, dar care au fost ignorate de către instanţă.
În condiţiile complexe ale cauzei, a susţinut recurentul, instanţei îi revenea sarcina de a evalua „probele de ordin circumstanţial" şi de a răspunde la întrebarea „interesului, avantajelor şi beneficiilor personale directe pe care le-ar fi urmărit pârâtul T. prin dezvăluirile făcute".
- Instanţa de apel şi-a însuşit şi a folosit necritic sintagma folosită de către reclamant conform căreia cele şapte articole apărute sub semnătura pârâtului T.L. reprezintă expresia unei campanii defăimătoare, în condiţiile în care o atentă lectură ar fi trebuit să conducă la concluzia indubitabilă că materialele au un caracter pur explicativ.
- Decizia recurată încalcă, fiind în direct conflict, principiul libertăţii presei, în conformitate cu art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Aplicând cerinţa art. 10 din Convenţie cu privire la ziarişti, respectiv a cercetării bunei-credinţe a jurnalistului ca autor, trebuia reţinut că în cauză nu există nicio probă „incriminatoare" la adresa pârâţilor care să demonstreze neîndeplinirea acestei condiţii.
- Instanţa de apel nu a observat că reclamantul a schimbat „motivaţia solicitării de daune", iniţial pretinzând în justificarea sumei de 300.000 euro, pierderile salariale ca urmare a neacceptării candidaturii de comisar european, pentru ca ulterior să transfere explicaţia daunelor în direcţia exclusivă a prejudiciului de ordin moral, de imagine publică.
Intimatul-reclamant a depus întâmpinare, arătând că recursurile declarate în cauză nu au caracter devolutiv, prin urmare situaţia de fapt stabilită prin decizia din apel, potrivit probatoriului administrat, este câştigată cauzei şi nu poate forma obiectul cenzurii judiciare a instanţei de recurs.
Întrucât nu se rejudecă fondul cauzei, ci doar se analizează legalitatea deciziei din apel, orice punere în discuţie a faptelor reţinute de prima instanţă este lipsită de orice relevanţă juridică.
S-a susţinut că decizia este legală, instanţa de apel reţinând corect că sunt îndeplinite cerinţele răspunderii civile delictuale în sarcina pârâţilor.
De asemenea, cu ocazia dezbaterilor orale, intimatul-reclamant a arătat că toate argumentele recurenţilor-pârâţi se subsumează unor motive de fapt, neexistând critici de nelegalitate în sensul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând aspectele deduse judecăţii prin intermediul recursurilor exercitate în cauză, Înalta Curte constată următoarele:
- Ignorând exigenţele procedurale ale căii extraordinare de atac a recursului în cadrul căreia pot fi valorificate, în limitele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., doar critici de nelegalitate, pârâţii deduc judecăţii aspecte care ţin de evaluarea probatoriului şi de stabilirea situaţiei de fapt.
În felul acesta se tinde, de o manieră inadmisibilă procedural, la o devoluare a fondului, la stabilirea altei situaţii de fapt, în raport de care să se apreciere de către instanţa de recurs că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale şi, ca atare, acţiunea reclamantului trebuie respinsă.
- Deşi recurenţii-pârâţi au indicat ca temei de drept al cererii de recurs, dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acest fundament juridic este menţionat doar formal, în condiţiile în care dezvoltarea argumentelor nu permite încadrarea acestora în motivul invocat („hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii").
Aceasta, întrucât pe de o parte, dezvoltarea criticilor vizează mijloacele de probă administrate de către instanţă şi modalitatea de apreciere a acestora iar, pe de altă parte, atunci când fac referire la textele din legea internă sau internaţională pe care instanţa şi-a fundamentat soluţia, recurenţii nu combat considerentele justificative ale hotărârii, aşa încât afirmaţiile lor să se poată circumscrie unor critici de nelegalitate.
- Astfel, se constată în sensul celor menţionate anterior că, de o manieră neprocedurală, recurenţii-pârâţi deduc judecăţii în recurs faptele pe care s-a fundamentat acţiunea reclamantului, făcând referire punctuală la articolele de presă incriminate, emisiuni T.V. cu desfăşurătorul acestora (inclusiv la alte publicaţii, conform recursului pârâtului T.), afirmaţii făcute de alte persoane, în diferite contexte, la adresa aceluiaşi reclamant, pretinzând reaprecierea asupra acestora.
O asemenea modalitate de redactare a memoriului de recurs nesocoteşte caracterul non-devolutiv al căii de atac exercitate, împrejurarea că stabilirea faptelor se află în competenţa exclusivă a instanţelor fondului şi că, în contextul abrogării art. 304 pct. 11 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000 (vizând greşeala gravă de fapt decurgând din aprecierea eronată a probelor administrate) nu mai pot fi supuse judecăţii instanţei de recurs astfel de aspecte.
- De asemenea, ignorând cadrul procedural în care se poate desfăşura judecata recursului, pârâţii fac referire la o serie de mijloace de probă (certificate „exculpatorii" ale Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, C.D.-ul unei emisiuni la care a participat reclamantul şi din care rezultă că nu a obţinut funcţia de comisar european din alte considerente decât cele referitoare la articolele de presă, declaraţii publice ale fostului preşedinte al Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, adresa S.I.E.) pretinzând fie că au fost ignorate din analiză, fie că ar fi trebuit să primească altă valoare probatorie.
În felul acesta, din punct de vedere legal, recurenţii nesocotesc împrejurarea că dispoziţiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ. care permiteau cenzura jurisdicţională în recurs atunci când „instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii" au fost, de asemenea, abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000, tocmai pentru a nu se ajunge la o reevaluare a faptelor în faza recursului.
- Făcând trimitere la temeiul de drept al deciziei atacate, recurenţii procedează, în realitate, la o reevaluare a elementelor de fapt, pentru a susţine că nu există faptă ilicită şi nici celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale.
Pe de altă parte, atunci când fac referire la normele de drept convenţional pe care instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia, pârâţii se limitează la a susţine că art. 10 din Convenţia europeană reglementează dreptul la libertatea de exprimare fără amestecul autorităţilor publice iar în privinţa informaţiilor verificabile trebuie luată în considerare şi atitudinea subiectivă a jurnalistului, buna-credinţă a acestuia fiind un criteriu pentru a determina dacă exercitarea libertăţii de exprimare se menţine sau nu în limitele Convenţiei.
Or, pe acest din urmă aspect, instanţa de apel a constatat, cu trimitere la jurisprudenţa instanţei de contencios european, că buna-credinţă presupune transmiterea de informaţii exacte şi demne de încredere, cu respectarea deontologiei jurnalistice, iar faptul că pârâţii s-au referit la persoana reclamantului indicându-i numele şi funcţia, impunea obligaţia de a preciza o bază factuală suficientă şi credibilă, ceea ce nu a fost îndeplinit nici în cuprinsul articolelor incriminate şi nici în faţa instanţei.
S-a constatat, astfel, că nu a fost respectată cerinţa proporţionalităţii între scopurile urmărite prin darea publicităţii a unor asemenea articole, ceea ce nu justifică protecţia art. 10 alin. (2) din Convenţie în favoarea pârâţilor.
Fără să combată aceste argumente ale instanţei de apel, pârâţii se limitează la a afirma, în memoriul de recurs, existenţa bunei-credinţe ca atitudine subiectivă ce i-ar fi caracterizat.
Susţinerea nu este însă susceptibilă de încadrare într-o critică de nelegalitate, câtă vreme acesta a fost un element luat în considerare de către instanţa de apel, care a fost demonstrat, în motivarea soluţiei, contrariul, cu referire punctuală la încălcarea cerinţei proporţionalităţii, iar pârâţii nu arată în ce ar consta neegalitatea acestei abordări (care este una conformă jurisprudenţei instanţei europene).
Pârâţii-recurenţi susţin doar într-o manieră nesusceptibilă de cenzură de legalitate, faptul că „afirmaţiile sunt de natură factuală, fiind făcute în contextul abordării unui subiect de interes public, cu scopul de a-i informa pe cititorii interesaţi".
Or, aceste aspecte au fost reţinute ca atare de către instanţa de apel, atunci când a analizat rolul şi importanţa presei într-o societate democratică, statuând că articolele incriminate se referă într-adevăr, la o temă de interes public (înscriindu-se într-o dezbatere largă privind rolul persoanelor care au colaborat cu Securitatea comunistă în cadrul noului regim politic democratic) dar că interesul public al dezbaterii nu justifică în niciun fel afirmaţii fără nicio bază factuală credibilă, care impută fapte grave şi ilegale.
Prin recursul declarat, fără să critice şi să demonstreze în ce ar consta baza factuală credibilă, aptă să le justifice demersul jurnalistic şi să-i situeze în sfera de protecţie a art. 10 alin. (2) din Convenţie, pârâţii reiterează de fapt, statuări care se regăsesc în considerentele deciziei din apel.
În consecinţă, se va constata că cererile de recurs ale pârâţilor au fost redactate fără respectarea exigenţelor procedurale ale acestei căi de atac care permite declanşarea unui control de legalitate asupra soluţiei, în limitele strict prevăzute prin dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Pe de o parte, întrucât aşa cum s-a arătat anterior, sunt aduse judecăţii în recurs elemente de fapt ale pricinii şi de evaluare a probatoriului.
Pe de altă parte, deoarece atunci când fac referire la fundamentul de drept al soluţiei, pârâţii nu combat argumentele instanţei de apel şi nu demonstrează, sub forma unor critici susceptibile de cenzură de legalitate, în ce ar consta nelegalitatea deciziei prin raportare la normele de drept intern şi a celor convenţionale.
De aceea, se va face aplicarea art. 302 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. şi, reţinându-se că cererile de recurs nu se fundamentează pe motive de nelegalitate în sensul art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., se va constata nulitatea acestora.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nule recursurile declarate de pârâţii T.L. şi de T.M. şi SC E.I. SRL împotriva Deciziei nr. 236 A din 8 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1101/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 1266/2013. Civil. Drept de autor şi drepturi... → |
|---|
