ICCJ. Decizia nr. 1352/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Decizii civile ICCJ 2013

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ȘI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 1352/2013

Dosar nr. 59297/3/2010

Ședinţa publică din 13 martie 2013

Prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii G.M. și G.Ș. împotriva pârâţilor Municipiul București prin Primar General și Ministerul Economiei și Finanţelor aceștia au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la restituirea sumei de 2.942,1756 reactualizată la data efectuării plăţii reprezentând preţul achitat pentru apartamentul nr. 12 din București, să fie obligaţi pârâţii la plata sumei de 3.000 Ron, reprezentând sporul de valoare adus imobilului și la plata diferenţei dintre valoarea de piaţă a apartamentului și suma restituită cu titlu de preţ reactualizat, cât și a sumei reprezentând sporul de valoare și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că prin contractul de vânzare cumpărare din 20 ianuarie 1997 au cumpărat de la Primăria Municipiului București apartamentul nr. 12 din București, pentru suma de 25.883.007 lei. Au arătat că apartamentul achiziţionat este compus din 4 camere, hol, bucătărie, cămară, culoar, wc, balcon, baie, pivniţă și 2 camere de serviciu la mansardă, cu o suprafaţă utilă de 132,08 mp precum și o cotă indiviză de 12,69 % din imobil.

Apartamentul a fost deţinut anterior de reclamanţi în calitate de chiriași prin contractul de închiriere din 15 iulie 1989, contract reînnoit sub nr. 23176 din 10 iunie 1994. Ulterior, reclamanţii au solicitat prin cererea nr. 38325 din 06 octombrie 1996 cumpărarea imobilului, ocazie cu care mandatara Primăriei Municipiului București, a precizat că imobilul a trecut în proprietatea statului cu titlu prin Decretul Lege nr. 92/1950 și intră sub incidenţa Legii nr. 112/1995. Oficiul juridic al SC F. SA a confirmat că imobilul nu a fost revendicat de fostul proprietar.

S-a arătat că, în calitate de chiriași și ulterior proprietari ai apartamentului, reclamanţii au efectuat lucrări de conservare și întreţinere a acestuia având drept consecinţă mărirea valorii sale.

Așa fiind, apartamentul a fost tencuit, gletuit și zugrăvit integral, s-a montat faianţă în baie și bucătărie, s-a înlocuit instalaţia electrică și instalaţia de alimentare cu apă și gaze, s-au înlocuit toate instalaţiile sanitare, uși, etc., arătând că aceste lucrări s-au executat datorită stării avansate de degradare în care se afla imobilul, fiind construit în jurul anului 1920, cu materialele existente la acea epocă.

După mai bine de 9 ani de la cumpărarea imobilului, respectiv la data de 15 martie 2006, G.M.G.D. a chemat în judecată Municipiul București prin Primar General, SC F. SA și pe reclamanţi, solicitând constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare din 20 ianuarie 1997, lăsarea în deplină proprietate a imobilului și evacuarea reclamanţilor.

Prin sentinţa civilă nr. 1974 din 14 martie 2007 pronunţată în dosarul nr. 13189/300/2006 al Judecătoriei Sectorului 2 București s-a admis în parte cererea privind obligarea la lăsarea în deplină proprietate și posesie a imobilului, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului de a solicita nulitatea contractului de vânzare cumpărare și s-a respins evacuarea. Sentinţa a rămas irevocabilă prin respingerea căilor de atac.

Prin efectul admiterii acţiunii în revendicare formulate de G.M.G.D., în calitate de terţ faţă de contractul de vânzare cumpărare în prezenta cauză devin aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 privind restituirea preţului actualizat și a sporului de valoare adus imobilului și ale art. 1337 C. civ. referitoare la obligaţia de garanţie a vânzătorului pentru evicţiune.

În drept, au fost invocate art. 48 din Legea nr. 10/2001, art. 50 din Legea nr. 10/2001, art. 969, art. 1337-1351 C. civ.

Reclamanţii au formulat la data de 12 martie 2009 cerere modificatoare prin care au solicitat obligarea pârâţilor la plata preţului de piaţă al imobilului compus din apartamentul nr. 12 din București, format din 4 camere, hol, bucătărie, cămară, culoar, WC, balcon, baie, pivniţă, două camere de serviciu la mansardă în suprafaţă utilă de 132,08 m.p. și terenul situat sub construcţie în suprafaţă de 34,57 m.p.

În drept, s-au invocat art. 132 alin. (1) C. proc. civ., art. 50, art. 501 din Legea nr. 10/2001.

Pârâta Municipiul București, prin Primar General, a depus întâmpinare - cerere de chemare în garanţie în cuprinsul căreia a invocat excepţia lipsei calităţii procesual pasive.

S-a arătat că reglementarea cu caracter special din art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, este derogatorie de la dreptul comun în materia evicţiunii, impunând altei persoane decât vânzătorul, obligaţia de restituire a preţului vânzării. Este adevărat că textul legal menţionat face referire la situaţia în care contractul de vânzare cumpărare încheiat în temeiul legii 112/1995 a fost declarat nul prin hotărâre judecătorească, însă în practica judecătorească el se aplică prin analogie și în situaţia în care cumpărătorul în temeiul legii nr. 112/1995 a fost evins de proprietar, fără a i se desfiinţa contractul de vânzare cumpărare.

În cazul în care instanţa va trece peste această excepţie, pârâta solicită chemarea în garanţie a Ministerului Economiei și Finanţelor.

Pe fond răspunderea pentru evicţiune presupune două elemente cumulativ prevăzute de lege, respectiv plata preţului și despăgubiri pentru prejudiciul cauzat.

În speţă, cele două elemente nu sunt întrunite. Acţiunea de faţă este una în pretenţii, respectiv obţinerea unei sume de bani care potrivit legii nr. 112/1995 și Hotărâre de Guvern nr. 20/1996 nu a intrat în bugetul Primăriei Municipiului București, ci în contul Ministerului Economiei și Finanţelor.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanţelor a formulat întâmpinare - cerere de chemare în garanţie la data de 06 martie 2009 prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanţelor pentru că art. 50, alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001 arată că restituirea preţului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate prin hotărâri definitive și irevocabile se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar.

Având în vedere că la acest moment nu există o sentinţă definitivă și irevocabilă prin care să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare, nu se poate justifica calitatea procesual pasivă a Ministerului Economiei și Finanţelor.

De asemenea, potrivit principiului relativităţii contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terţ. Or, Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanţelor, nefiind parte la încheierea contractului dintre Primăria Municipiului București și autorii reclamantei este terţ faţă de contract.

Pe plan procesual calitate procesuală pasivă nu poate avea decât unitatea administrativ teritorială vânzătoare. Mai mult în situaţia evingerii cumpărătorilor prin deposedarea acestora de imobilul pe care l-au deţinut în baza contractului de vânzare cumpărare, în conformitate cu disp. art. 1337 C. civ., devine aplicabilă obligaţia de garanţie pentru evicţiune a vânzătoarei, Primăria Municipiului București.

În situaţia în care instanţa va trece peste excepţia lipsei calităţii procesual pasive a solicitat chemarea în garanţie a Municipiului București prin Primar General și a SC F. SA.

Prin sentinţa civilă nr. 5712 din 18 iunie 2009, pronunţată de Judecătoria Sector 2 București - Secţia Civilă în dosarul nr. 680/300/2009, s-a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de G.M. și G.Ș. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul București prin Primar General și Ministerul Economiei și Finanţelor.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii G.M. și G.Ș., cererea lor fiind înregistrată sub nr. unic dosar 680/300/2009 pe rolul Tribunalului București - Secţia a V-a Civilă.

Prin decizia civilă nr. 538 din 17 mai 2010 pronunţată de Tribunalul București Secţia a V-a Civilă în dosarul nr. 680/300/2009, s-a admis apelul formulat de apelanţii reclamanţi G.M., G.Ș., împotriva sentinţei civile nr. 5712 din 18 iunie 2009 pronunţata de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr. 680/300/2009 în contradictoriu cu intimaţii pârâţi Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul București prin Primar General, SC F. SA; s-a admis excepţia de necompetenţă materială a judecătoriei invocată din oficiu; s-a anulat sentinţa atacata și s-a trimis cauza la Registratura Generală spre repartizare aleatorie pentru judecarea de către tribunal ca primă instanţa de fond.

Prin sentinţa civilă nr. 1584 din data de 27 septembrie 2011, Tribunalul București - Secţia a V-a Civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului București prin Primarul General și SC F. SA și în consecinţă a respins acţiunea, așa cum a fost modificată, în contradictoriu cu Municipiul București prin Primarul General, și SC F. SA, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis în parte acţiunea, așa cum a fost modificată, formulată de reclamanţii G.M. și G.Ș., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice și a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamanţi a sumei de 25.883.07 lei reactualizată, reprezentând preţul plătit de reclamanţi.

Prin încheierea de ședinţă din 13 decembrie 2011, Tribunalul București - Secţia a V-a Civilă a admis cererile de îndreptare erori materiale formulate de reclamanţii G.M. și G.Ș. și de către pârâtul Ministerul Finanţelor Publice și a dispus îndreptarea erorilor materiale strecurate în dispozitivul sentinţei civile nr. 1584 din 27 septembrie 2011 în sensul că suma la plata căreia este obligat Ministerul Finanţelor Publice către reclamanţii G.M. și G.Ș. este de 25.883.007 lei (ROL), reactualizată la data punerii în executare a hotărârii și nu a sumei de 25.883.07 lei reactualizată, cum din eroare s-a menţionat.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii G.M., G.Ș. și apelantul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului București.

Prin decizia nr. 275A din 28 iunie 2012, Curtea de Apel București - Secţia a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondate, apelurile.

În motivarea deciziei s-au reţinut următoarele.

Analizând cu prioritate motivele de apel invocate de apelantul-pârât care repune astfel în discuţie chestiunea normelor ce se aplică raportului juridic dedus judecăţii și, corelativ, lipsa calităţii sale procesuale faţă de pretenţiile formulate de reclamanţi, Curtea a constatat că în mod corect instanţa de fond a apreciat că în speţă sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001 cu modificările aduse prin Legea nr. 1/2009, cât timp ipoteza avută în vedere de aceste norme speciale se regăsește în prezenta cauză, neputându-se aplica norma generală, respectiv dreptul comun în materia evicţiunii – Codul civil, de la care se derogă prin legea reparatorie în materia imobilelor preluate abuziv în perioada regimului politic comunist.

Potrivit art. 50 din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel, cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul Economiei și Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Aceste prevederi legale trebuie corelate cu cele cuprinse în art. 501 din același act normativ, introdus de asemenea, prin Legea nr. 1/2009, conform cărora „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare".

În condiţiile în care fondul extrabugetar menţionat este constituit din preţul contractual, fără nicio legătură cu valoarea reală actuală a imobilului („preţul de piaţă") rezultă că singura raţiune acestor modificări legislative a fost aceea de a facilita accesul la despăgubiri echitabile foștilor proprietari care au achiziţionat imobilele ca făceau obiectul acestei legi prin contracte de vânzare-cumpărare desfiinţate ulterior ca urmare a recunoașterii în justiţie a dreptului de proprietate al foștilor proprietari deposedaţi abuziv în perioada regimului politic comunist, calitatea procesuală aparţinând Ministerului Finanţelor Publice, potrivit prevederilor exprese ale legii - criticile apelantului vizând lipsa legitimării sale procesuale în cadrul acţiunii neputând fi deci primite.

De asemenea, faţă de cele expuse anterior privind normele legale incidente în speţă, sunt vădit neîntemeiate susţinerile apelantului-pârât privind regulile din materia evicţiunii și răspunderea vânzătorului în această materie conform dreptului comun - Codul civil.

Curtea constată că nu sunt întemeiate nici criticile aceluiași apelant cu privire la respingerea prin sentinţa atacată a cererii de chemare în garanţie a SC F. SA, având în vedere că obligaţia de a restitui contravaloarea întregului preţ achitat de reclamanţi este stabilită de prevederile exprese ale legii speciale exclusiv în sarcina sa.

Astfel, trebuie observat că aceste prevederi impun restituirea integrală a preţului - indiferent de împrejurarea încasării unei părţi din acesta, comisionul de 1% din preţ, de societăţile ce administrau patrimoniul imobiliar, conform art. 41 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995. Prin urmare, nu pot fi reţinute apărările apelantului-pârât privind faptul că la restituirea sumelor pretinse de reclamanţi trebuia să se ţină seama și de împrejurarea că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare comisionul de 1% nu a fost încasat de pârât, în sarcina Ministerului Finanţelor Publice fiind, conform legii, restituirea preţului actualizat "plătit" de foștii chiriași.

În raport de pretenţiile apelantului-pârât și susţinerile formulate de acesta în sprijinul solicitării sale, nu se poate reţine existenţa vreunei obligaţii de garanţie, legală sau convenţională, care să poată fi valorificată pe această cale, Curtea remarcând în acest context și că principalul argument al apelantului-pârât este împrejurarea că pronunţarea sancţiuni anulării contractului de vânzare-cumpărare ar fi imputabilă și mandatului vânzătorului, împrejurare care nu se regăsește însă în prezenta cauză.

Apelul formulat de reclamanţi este, de asemenea, nefondat.

Astfel cum se reţine din textul legal mai sus-menţionat, o condiţie pentru nașterea dreptului la despăgubiri constând în preţul de piaţă al imobilului în patrimoniul cumpărătorilor al căror titlu - contractul de vânzare-cumpărare perfectat în baza Legii nr. 112/1995 - a fost desfiinţat este ca respectivul contract să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor acestui act normativ special în privinţa caselor naţionalizate.

Faţă de situaţia premisă avută în vedere de legiuitor - desfiinţarea contractului - o noţiune care, pe de altă parte, în prezent are un sens mai larg decât lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulităţii acestuia, în același cadru fiind inclusă acum în această materie și „ineficacitatea" actului juridic ca și titlu de proprietate asupra imobilului apărută în urma admiterii unei acţiuni în revendicare îndreptată împotriva titularului dreptului de proprietate, ce a exhibat un contract valabil încheiat, așa cum rezultă din interpretarea alin. (21) al art. 20 introdus prin Legea nr. 1/2009 - instanţa trebuie să analizeze condiţia respectării Legii nr. 112/1995 în acest caz prin corelare cu celelalte dispoziţii ale Legii nr. 10/2001, în vigoare, care conferă foștilor chiriași ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, numai la restituirea preţului actualizat (art. 50 alin. (1)).

Prin urmare, instanţa este chemată să distingă între o desfiinţare a contractului respectiv cauzată de «eludarea» prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea acestuia și o desfiinţare a contractului, intervenită în condiţiile în care contractul a fost încheiat cu respectarea strictă a prevederilor Legii nr. 112/1995.

Pe de altă parte, toată această analiză a întrunirii cerinţelor de valabilitate a actului trebuie realizată exclusiv prin raportare la aspectele de fapt și de drept reţinute prin hotărârea judecătorească, definitivă și irevocabilă, prin care contractul a fost desfiinţat, hotărâre de desfiinţare la care normele legale fac trimitere în vederea acordării despăgubirii solicitate.

Curtea constată că în mod corect prima instanţă a reţinut, prin raportare la cele statuate prin decizia civilă nr. 326 din 25 februarie 2008 de Curtea de Apel București - Secţia a IlI-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie, că nu este întrunită în speţă condiţia menţionată impusă de Legea nr. 10/2001 pentru restituirea preţului de piaţă al imobilului.

Chiar dacă prin respectiva decizie a fost menţinută de către instanţa de recurs hotărârea instanţei de apel, decizia civilă nr. 1211 din 17 octombrie 2007 a Tribunalului București Secţia a IV-a Civilă, prin care se arătase că se poate proceda la compararea titlurilor de proprietate în acţiunea în revendicare, fără anularea prealabilă a contractului de vânzare-cumpărare ce reprezenta titlul reclamanţilor din prezenta cauză, neavând relevanţă nici buna credinţă a acestora la momentul perfectării contractului, instanţa de control judiciar a înţeles să răspundă criticilor de recurs aduse deciziei tribunalului făcând propria analiză a problemelor de drept discutate în acea cauză, arătând expres din această perspectivă că "constatarea nevalabilităţii titlului statului are drept consecinţă, faptul că fostul proprietar nu și-a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului înstrăinat astfel, cu nesocotirea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995".

Contrar celor afirmate de apelanţii-reclamanţi, instanţa de fond nu putea, în analiza acţiunii de faţă, să nu ţină seama de faptul că printr-o hotărâre irevocabilă s-a statuat că titlul invocat de reclamanţi, respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 20 ianuarie 1997, a fost încheiat cu eludarea Legii nr. 112/1995 și, ca atare, nu mai poate avea efecte juridice, legitimând pretenţiile acestora.

Decizia amintită, pronunţată în contradictoriu cu reclamanţii din prezenta cauză, produce faţă de aceștia efectele relativităţii lucrului judecat, astfel încât, în raport de dispoziţiile art. 1201 C. civ., ei nu mai pot solicita reluarea verificării jurisdicţionale asupra aspectelor deja tranșate în mod irevocabil.

Apelanţii-reclamanţi, prin critica adusă sub acest aspect sentinţei apelate, ignoră incidenţa acestor efecte, omiţând că autoritatea sau puterea lucrului judecat este o calitate atașată verificării și sancţionării jurisdicţionale, împiedicând reluarea aceluiași litigiu asupra unor chestiuni dezbătute și analizate de o instanţă în cadrul și pe parcursul procedurii contencioase. Altfel spus, finalitatea puterii de lucru judecat impune ca drepturile recunoscute unei părţi sau constatările făcute printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o hotărâre posterioară, dată într-un alt proces.

Este adevărat că în doctrina și practica judecătorească în materie s-a arătat că autoritatea lucrului judecat se atașează în general dispozitivului hotărârii - adică la ceea ce realmente a fost judecat, fiind tranșat prin dispozitiv - iar nu considerentelor, care constituie justificarea în fapt sau în drept a dispoziţiilor instanţelor.

Totuși, beneficiază de autoritatea lucrului judecat acele considerente în lipsa cărora n-ar fi posibilă înţelegerea dispozitivului hotărârii sau acelea care constituie susţinerea necesară a dispozitivului, făcând corp comun cu acesta.

De asemenea, nu trebuie omis faptul că intră în sfera autorităţii lucrului judecat și chestiunile incidentale pe care instanţa nu le-a abordat direct și expres, dar care în mod necesar trebuiau rezolvate pentru a ajunge la soluţia de fond adoptată - întrucât dispozitivul hotărârii le cuprinde implicit.

Or, trebuie remarcat că în cadrul deciziei sus-menţionate analiza valabilităţii titlului statului asupra bunului revendicat este subsumată analizei acţiunii în revendicare, reprezentând o chestiune prealabilă care, în opinia instanţelor anterioare, trebuia stabilită în cadrul acţiunii petitorii cu care fuseseră învestite și care presupunea în speţă compararea titlurilor de proprietate exhibate de părţile litigante. Nu pot fi deci primite nici susţinerile apelanţilor-reclamanţi prin care se tinde la repunerea în discuţie a acestui aspect tranșat definitiv și irevocabil, cu justificarea că acesta nu s-ar regăsi și în dispozitivul hotărârii la care tribunalul s-a raportat în cauza de faţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001.

În consecinţă, fată de prevederile legale aplicabile cauzei deduse judecăţii, Curtea constată că este corectă statuarea tribunalului în sensul că reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la încasarea unei despăgubiri egale cu valoarea preţului de piaţă al imobilului.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii G.M. și G.Ș. și pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului București.

În motivarea recursului reclamanţii au arătat că hotărârea instanţei de apel este nelegală, pentru considerentele ce urmează.

Potrivit art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, restituirea preţului de piaţă al imobilelor este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a două condiţii, respectiv încheierea contractului de vânzare cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și desfiinţarea acestuia prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Reclamanţii G. îndeplinesc ambele condiţii prevăzute de lege pentru a beneficia de restituirea preţului de piaţă al apartamentului nr. 12 situat în București.

Legiuitorul a statuat în art. 20 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, republicată, că, prin contract desfiinţat, se înţelege atât situaţia în care contractul de vânzare - cumpărare a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească, cât și situaţia în care, deși contractul nu a fost anulat, dar s-a admis acţiunea în revendicare.

Ca urmare, termenul de „desfiinţare" a contractului are un sens mai larg decât lipsirea de efecte juridice a actului ca urmare a declarări nulităţii acestuia, în același cadru fiind inclusă în această materie, prin voinţa legiuitorului și „ineficacitatea" actului juridic ca și titlu de proprietate asupra imobilului, apărută în urma admiterii unei acţiuni în revendicare îndreptata împotriva titularului dreptului de proprietate, ce a exhibat un contract valabil încheiat, aspect ce rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Prin sentinţa civila nr. 1974 din 14 martie 2007 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr. 13189/300/200, recurenţii reclamanţi au fost obligaţi să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul apartament nr. 12 situat în București, format din 4 camere, hol, bucătărie, cămară, culoar, WC, balcon, baie, pivniţă, două camere de serviciu la mansardă, în suprafaţă utilă de 132,08 m.p. și terenul situat sub construcţie în suprafaţă de 34,57 m.p. reclamantului G.M.G.D. în urma comparării titlurilor de proprietate.

Prin decizia civila nr. 1211 din 17 octombrie 2007 a fost respins apelul declarat de reclamanţii din prezenta cauză, ca nefondat, tribunalul reţinând în considerentele hotărârii (fila 11 penultimul alineat) următoarele : „cu toate acestea tribunalul constata ca se impune menţinerea sentinţei apelate, având în vedere ca și fără acest argument, titlul reclamanţilor este mai bine caracterizat având în vederi ca provine de la adevăratul proprietar al imobilului, în timp ce apelanţii au dobândit bunul, de la un neproprietar".

Prin decizia civila nr. 326/2008 pronunţata de Curtea de Apel București - Secţia a III a Civila și pentru Cauze cu Minori și de Familie a fost respins recursul declarat de reclamanţii din prezenta cauză, ca nefondat.

Sentinţa civila nr. 1974/2007 este irevocabila ceea ce duce la concluzia ca reclamanţii din prezenta cauză îndeplinesc prima condiţie de admisibilitate prevăzuta de art. 501 din Legea nr. 10/2001, respectiv contractul de vânzare cumpărare din 20 ianuarie 1997 a fost desfiinţat printr-o hotărâre definitiva și irevocabila.

În ceea ce privește a doua condiţie prevăzută de art. 501 din legea nr. 10/2001, pentru a analiza dacă sunt întrunite cerinţele de validitate a contractului de vânzare cumpărare din 20 ianuarie 1997 instanţa trebuie să se raporteze la aspectele de fapt și drept reţinute prin hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă prin care contractul a fost desfiinţat, hotărâre de desfiinţare la care normele legale fac trimitere în vederea acordării despăgubirii solicitate.

Prin sentinţa civilă nr. 5510 din 28 iunie 2006 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr. 3865/300/2006, definitivă și în irevocabilă prin neapelare, s-a respins capătul de cerere formulat de G.G.M.D. în contradictoriu cu reclamanţii G.M. și G.Ș., având ca obiect anularea contractului de vânzare - cumpărare din 20 ianuarie 1997, ca fiind prescris, și s-a disjuns cauza cu privire la revendicare, formându-se dosarul nr. 13189/300/2006.

Pe de altă parte, prin sentinţa civilă nr. 1974/2007 pronunţată în dosarul nr. 13189/300/2006 de Judecătoria Sectorului 2 București, definitivă prin decizia civilă nr. 1211 din 17 octombrie 2007 și irevocabilă prin decizia civilă nr. 326/2008 pronunţată de Curtea de Apel București, a fost admisă acţiunea în revendicare, respectiv reclamanţii G. au fost obligaţi să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul, fără a cuprinde nicio dispoziţie privind valabilitatea contractului de vânzare - cumpărare din 20 ianuarie 1997.

Dimpotrivă, acţiunea în revendicare a fost admisa în urma comparării titlurilor de proprietate, cel al reclamantului G. cu al pârâţilor G., ceea ce înseamnă că instanţa a avut în vedere două titluri valabile, analizând criteriile de preferabilitate a acestora.

În situaţia în care, contractul de vânzare - cumpărare din 20 ianuarie 1997 nu era valabil - încheiat cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 - atunci instanţele nu ar fi comparat cele două titluri de proprietate și ar fi constatat în hotărârile pronunţate reclamantul G.G.M.D. are titlu de proprietate, iar pârâţii G.M. și G.Ș. nu deţin titlu de proprietate.

Constatarea nevalabilităţii titlului statului nu are drept consecinţă nulitatea contractului de vânzare - cumpărare din 20 ianuarie 1997, neexistând nicio hotărâre prin care să se fi constatat nulitatea sau anularea actului de vânzare - cumpărare al reclamanţilor G.M. și S., ci faptul ca vechiul proprietar nu si-a pierdut dreptul de proprietate (art. 2 alin. (2) din legea nr. 10/2001).

Cerinţele de valabilitate trebuie analizate prin raportare la aspectele de fapt și drept reţinute în hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă.

Analizând considerentele deciziei civile nr. 1211 din 17 octombrie 2007 pronunţată în dosarul nr. 13189/300/2007 de Tribunalul București - Secţia a IV a Civilă, se constată că instanţa a înlăturat motivarea instanţei de fond și cu toate acestea a menţinut sentinţa civilă nr. 1974 din 14 martie 2007 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr. 13189/300/2006, reţinând : „cu toate acestea tribunalul constată că se impune menţinerea sentinţei apelate, având în vedere că și fără acest argument titlul reclamanţilor este mai bine caracterizat având în vedere că provine de la adevărul ui proprietar al imobilului, în timp ce apelanţii au dobândit bunul de la un neproprietar

În aceste condiţii reclamantul este îndreptăţit să obţină restituirea bunului ie la dobânditor, urmând ca statul să răspundă faţă de acesta fiindcă i-a vândut un bun care nu se găsea în proprietatea sa".

Interpretarea logică a hotărârii definitive și irevocabile duce la concluzia că statul, prin mandatarii săi, a vândut soţilor G., un imobil care nu era în proprietatea sa sau mai bine spus reclamanţii G. au cumpărat de la un non dominus.

Ca urmare, instanţele de fond și apel trebuiau sa analizeze daca se poate retine cea mai mica vinovăţie în sarcina reclamanţilor G.M. și G.Ș., la momentul perfectării contractului de vânzare - cumpărare din 20 ianuarie 1997, aspect care nu a fost tranșat de nicio instanţa. La soluţionarea cauzei trebuie să se aibă în vedere aspectele de fapt și drept care probează buna lor credinţă la încheierea contractului de vânzare - cumpărare din 20 ianuarie 1997.

Scopul urmărit de către reclamanţi a fost acela de a cumpăra un apartament în care să locuiască, fără a eluda prevederile legii nr. 112/1995, fiind de bună credinţă la încheierea contractului de vânzare - cumpărare din 20 ianuarie 1997, iar într-un litigiu privind nulitatea sau anularea actului, chiar în condiţii de nevalabilitate a titlului statului (art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001), pot invoca în favoarea lor excepţia validităţii aparenţei de drept.

Este nedrept ca instanţa de apel sa se prevaleze ce o singura fraza din decizia civila nr. 326/2008, fără a avea în vedere contextul în care a fost menţionata, cu atât mai mult cu cat hotărârea a fost pronunţata în recursul declarat de G.M. și G.Ș., ceea ce duce la concluzia ca prin recursul declarat si-au agravat situaţia, lucru care nu este posibil.

Prin hotărârea atacata, instanţa a încălcat și prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeana a Drepturilor Omului. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a statuat ca titlul de proprietate al subdobânditorului de buna credinţa, constituit în baza Legii nr. 112/1995 este protejat prin art. 1 din Primul Protocol la CEDO. În cauza Raicu contra României, Curtea a reţinut că diminuarea vechilor atingeri nu trebuie sa creeze noi prejudicii disproporţionate astfel încât persoanele care si-au dobândit bunurile cu buna credinţa sa nu fie aduse în situaţia de a suporta pierderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri. In condiţiile în care reclamanţii G. au fost obligaţi sa lase în deplina proprietate și posesie imobilul cumpărat cu buna credinţa, aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, în favoarea reclamanţilor presupune acordarea preţului de circulaţie a imobilului în condiţiile prevăzute de art. 50 din Legea nr. 10/2001, avându-se în vedere criteriul proporționalității.

Având în vedere faptul că reclamanţii au cumpărat apartamentul nr. 12 situat în București, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, apreciază că în prezenta cauză sunt incidente dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001.

În motivarea recursului pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a arătat următoarele.

Hotărârea pronunţata de Curtea de Apel București Secţia IlI-a Civila a fost data cu încălcarea și aplicarea greșita a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

1. În mod greșit, instanţa de apel a apreciat ca în cauza dedusa judecaţii are calitate procesuala pasiva Ministerul Finanţelor Publice, stabilind în sarcina acestuia obligaţia de restituire a preţului, în temeiul dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai intre părţile contractante, neputând nici profita și nici dauna unui terţ. Or, Ministerul Finanţelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre reclamanţi și Primăria Municipiului București prin mandatar SC H.N. SA este terţ faţă de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București.

Stabilirea calităţii procesuale pasive implica, în speţa, clarificarea prealabila a unei probleme de drept substanţial, anume natura obligaţiei sumei de bani reprezentând preţul actualizat, mai precis izvorul acestei obligaţii.

Sub acest aspect, deși în practica instanţelor și chiar a înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie s-a conturat și opinia conform căreia obligaţia de plata ar fi întemeiata pe răspunderea vânzătorului pentru evicţiune (in acest sens invocam decizia civila nr. 4929 din 29 octombrie 2001 a CSJ), în condiţiile anularii contractului de vânzare-cumpărare și a constatării relei-credinţe a cumpărătorilor în momentul încheierii contractului nu este justa o astfel de interpretare a dispoziţiilor art. 1337 și urmat. C. civ., întrucât obligaţia de restituire a preţului actualizat nu poate fi întemeiată decât pe principiile efectelor nulităţii actelor juridice, anume al retroactivităţii, astfel încât părţile raportului juridic trebuie sa ajungă în situaţia în care acel act nu s-ar fi încheiat, principiu având la baza și regula îmbogăţirii fără justa cauza, fapt ce conduce la concluzia ca restituirea trebuie sa aibă în vedere preţul actualizat, văzând și dispoziţiile art. 970 C. civ.

Prin modificarea alin. (3) din art. 50 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin O.U.G. nr. 184/2002) s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor care sunt solicitate de reclamanţii din prezenta cauza, fără însă ca prin aceasta sa se creeze cum s-a arătat un raport obligaţional direct intre persoanele îndreptăţite sa primească restituirea preţului actualizat corespunzător contractului anulat prin sentinţa judecătoreasca și Ministerul Finanţelor Publice care numai administrează fondul cu aceasta destinaţie.

Pentru a retine opinia contrara, în sensul ca ex lege s-a stabilit calitatea procesuala pasiva a Ministerului Finanţelor Publice în astfel de acţiuni în justiţie, reţinere bazata pe argumente juridice, ar însemna ca prin lege s-ar realiza o novaţiune de debitor, conform art. 1128 pct. 2 C. civ. Or, în acest caz novaţiunea nu operează fără consimţământul expres al creditorului (art. 1132 C. civ) si, în plus, novaţiunea nu se prezuma, voinţa - animus donandi - de a o face trebuind sa rezulte evident din act (art. 1130 C. civ). Legiuitorul a procedat, în alte situaţii, când a urmărit, în interes general, schimbarea unui debitor prin novaţiune, la respectarea normelor dreptului comun, prevăzând expres, în actul normativ respectiv, novaţiunea.

Prin urmare, Primăria Municipiului București, prin mandatarul acesteia SC F. SA, are calitate procesuala pasiva în cauza dedusa judecaţii, aceasta având calitatea de vânzător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu reclamanţii.

2. În al doilea rând, apreciază ca în mod greșit instanţa de apel a menţinut obligaţia de plata a preţului actualizat în sarcina instituţiei recurente având în vedere dispoziţiile art. 1337 C. civ. care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicţiune totala sau parţiala prin fapta unui terţ.

Aceasta dispoziţie de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nici o "dispoziţie speciala contrara, fiind așadar pe deplin aplicabila intre părţile din prezentul litigiu. Nici dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu sunt de natura sa determine introducerea în prezenta cauza a Ministerului Finanţelor Publice și să îi acorde calitate procesuala pasivă acestei instituție, cat timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.

Deposedarea reclamantului de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anularii contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitiva și irevocabila, întrunește condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ. Aceasta tulburare de drept, este de natura sa angajeze răspunderea contractuala pentru evicţiune totala a vânzătorului, respectiv Municipiul București, faţă de pretenţiile privind restituirea preţului pentru imobilul în cauza.

Nu poate fi antrenata răspunderea Ministerului Finanţelor Publice, având în vedere ca în prezenta acţiune nu exista culpa acestei instituţii.

Solicită a se avea în vedere și dispoziţiile art. 1344 C. civ., potrivit cărora: "Daca lucrul vândut se afla, la epoca evicţiunii, de o valoare mai mare, din orice cauza, vânzătorul (Primăria Municipiului București) este dator sa plătească cumpărătorului, pe lângă preţul vânzării, excedentele valorii în timpul evicţiunii."

3. Instanţa de apel în mod greșit a reţinut în considerentele deciziei atacate ca motivul de apel referitor la restituirea comisionului de 1% încasat de SC F. SA nu este întemeiat, întrucât dispoziţiile legale nu fac vorbire de vreo restituire a comisionului încasat de unitatea specializata în vânzarea apartamentelor, respectiv intimata chemata în garanţie SC A.V.L.B. SA".

Având în vedere ca SC F. SA a încasat un comision de 1% din preţul achitat de reclamanţi la încheierea contractului de vânzare cumpărare din 20 ianuarie 1997, instanţa de apel, în condiţiile în care a menţinut obligaţia de plata a Ministerului Finanţelor Publice la plata preţului reactualizat, trebuia sa dispună obligarea acesteia la plata inclusiv a comisionului de 1% încasat cu prilejul încheierii contractului de vânzare-cumpărare amintit mai sus.

În conformitate cu prevederile art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995: „ Unităţile specializate, care evaluează și vând apartamentele care fac obiectul Legii nr. 112/1995, au obligaţia să încaseze contravaloarea acestora de la cumpărător, să reţină comisionul de 1%, potrivit art. 13 lit. a) din legea sus-menţionată, iar suma rămasă să o vireze, în termen de 3 zile lucrătoare, în contul 50.21, deschis la trezoreria statului din localitatea unde își are sediul vânzătorul, sau în contul 64.74, deschis la unităţile B.C.R. SA, după caz."

Din textul de lege menţionat mai sus reiese clar ca acest comision de 1% a fost reţinut de mandatarul Primăriei Municipiului București în speţa SC F. SA. Ministerul Finanţelor Publice nu a avut calitatea de vânzător la încheierea contractului de vânzare cumpărare și prin urmare nu poate fi obligata la restituirea acestuia. Ministerul Finanţelor Publice nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 20 ianuarie 1997, mandatara Primăriei Municipiului București fiind SC F. SA care a și încasat comisionul din preţul de vânzare al imobilului.

Înalta Curte a constatat nefondat recursul declarat de către pârât și fondat recursul declarat de către reclamanţi pentru considerentele expuse mai jos.

În ceea ce privește recursul formulat de către reclamanţi, înalta Curte a reţinut că potrivit art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.

Aparent acest text de lege nu este foarte clar, părând a exista o contradicţie între faptul că un contract ar fi încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, și totuși desfiinţat prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. În mod evident nu poate avea în vedere decât situaţia contractelor cu privire la care nu s-a formulat cerere de constatare a nulităţii absolute în termenul prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, sau care, deși formulată, a fost respinsă ca neîntemeiată, și care, deși valabile, nu au fost considerate preferabile titlurilor foștilor proprietari ale căror imobile au fost naţionalizate fără titlu valabil, în cadrul unei acţiuni în revendicare.

Această interpretare este evidentă întrucât legiuitorul a prevăzut expres în art. 50 alin. (2) situaţia contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, în cazul cărora cumpărătorii nu au dreptul decât la restituirea preţului actualizat, normă care, de altfel, reprezintă o reiterare a principiului repunerii în situaţia anterioară, ca efect al constatării nulităţii contractului.

Reclamantul trebuia să facă dovada că a pierdut imobilul ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare formulată de fostul proprietar împotriva sa, și că actul său de proprietate nu a fost constatat nul.

În acest mod contractul său, deși valabil (nu a fost constatat nul), a devenit ineficace, deci, în concepţia legiuitorului, a fost desfiinţat.

Constatarea nulităţii prin definiţie nu poate interveni decât în cazul unui contract încheiat cu eludarea dispoziţiilor legale și nu dacă a fost încheiat cu respectarea acestora.

În ceea ce privește susţinerile instanţei de apel în sensul că nu se poate reţine încheierea contractului cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, raportat la prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001, întrucât prin decizia civilă nr. 326 din 25 februarie 2008 pronunţată de Curtea de Apel București - Secţia a IlI-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost menţinută de către instanţa de recurs hotărârea instanţei de apel (decizia civilă nr. 1211 din 17 octombrie 2007 a Tribunalului București Secţia a IV-a Civilă), prin care se arătase că se poate proceda la compararea titlurilor de proprietate în acţiunea în revendicare, fără anularea prealabilă a contractului de vânzare-cumpărare ce reprezenta titlul reclamanţilor din prezenta cauză, neavând relevanţă nici buna credinţă a acestora la momentul perfectării contractului, dar instanţa de control judiciar a înţeles să răspundă criticilor de recurs aduse deciziei tribunalului făcând propria analiză a problemelor de drept discutate în acea cauză, arătând expres din această perspectivă că faptul "constatării nevalabilităţii titlului statului are drept consecinţă, faptul că fostul proprietar nu și-a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului înstrăinat astfel, cu nesocotirea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995", înalta Curte le-a constatat nefondate pentru următoarele considerente.

Valabilitatea contractului reclamanţilor și atitudinea subiectivă a acestora la data încheierii contractului putea fi analizată în cadrul litigiului care ar fi avut ca obiect constatarea nulităţii contractului, acţiune care a fost respinsă ca prescrisă prin sentinţa civilă nr. 1974 din 14 martie 2007 a Judecătoriei sectorului 2, pronunţată în cadrul cauzei finalizată prin decizia menţionată anterior.

Analizarea dacă un contract a fost încheiat cu respectarea prevederilor legale de la data încheierii sale este în directă legătură cu posibilitatea de a cere constatarea nulităţii acelui contract.

În speţă se pune problema dacă, referitor la un contract cu privire la care s-a respins o acţiune de constatare a nulităţii, ca prescrisă în cazul de faţă, se mai poate verifica dacă actul a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, în cadrul unei acţiuni ulterioare.

Din analiza art. 45 din Legea nr. 10/2001 rezultă că potrivit art. 45 alin. (1) actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidenţa prevederilor acestei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării, iar potrivit alin. (2), (4) se poate constata nulitatea absolută a actelor juridice de înstrăinare având ca obiect imobile care cad sub incidenţa prevederilor prezentei legi, doar dacă, în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil actul a fost încheiat cu rea credinţă (Legea nr. 112/1995 privind doar imobilele preluate cu titlu, buna credinţă presupunea necunoașterea nevalabilităţii titlului statului), iar în cazul imobilelor preluate cu titlu valabil, actul a fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.

Conform art. 45 alin. (5) prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an (ce a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și prin O.U.G. nr. 145/2001) de la data intrării în vigoare a acestei legi.

Atâta timp cât s-a prescris dreptul de a cere constatarea nulităţii pe motiv că a fost încheiat contractul cu încălcarea (eludarea) prevederilor Legii nr. 10/2001, apreciem că nu se mai poate cere acest lucru nici pe cale de excepţie, în cadrul unei acţiuni cum este cea de faţă prin care se încearcă obţinerea despăgubirilor pentru pierderea dreptului de proprietate, și cu atât mai puţin nu se putea verifica acest aspect în cadrul soluţionării acţiunii în revendicare formulată odată cu cererea de constatare a nulităţii contractului cu depășirea termenului de prescripţie, pentru cele ce se vor arăta în continuare.

În ceea ce privește cele reţinute, în decizia dată în recurs, în cadrul acţiunii în revendicare, în sensul că faptul "constatării nevalabilităţii titlului statului are drept consecinţă, faptul că fostul proprietar nu și-a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului înstrăinat astfel, cu nesocotirea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995", nu se poate aprecia că a intrat în puterea lucrului judecat faptul că a fost încheiat contractul încheiat de către reclamanţi în temeiul Legii nr. 112/1995 fără respectarea prevederilor acestei legi, în sensul art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 pentru următoarele considerente.

Ceea ce trece în puterea lucrului judecat este dispozitivul hotărârii, considerentele dobândind acest efect numai în măsura în care explică dispozitivul și se reflectă în acesta.

Obiectul acelui litigiu nu era stabilirea dacă contractul de vânzare cumpărare în cauză a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cererea de constatare a nulităţii acestui contract fiind respinsă ca prescrisă, ci doar stabilirea dacă acţiunea în revendicare era întemeiată.

Or, așa cum se reţine atât în doctrină cât și în jurisprudenţă în mod constant, în cadrul acţiunii în revendicare se pornește de la premisa că titlurile părţilor sunt valabile, și se compară titlurile autorilor părţilor pentru a se determina care este mai caracterizat.

În aceste condiţii, considerentele instanţei de recurs (formulate chiar în recursul declarat de reclamanţii din prezenta cauză, instanţele anterioare reţinând că se poate proceda la compararea titlurilor de proprietate în acţiunea în revendicare, fără anularea prealabilă a contractului de vânzare-cumpărare ce reprezenta titlul reclamanţilor din prezenta cauză, neavând relevanţă nici buna credinţă a acestora la momentul perfectării contractului) prin care se reţine încheierea contractului în temeiul Legii nr. 112/1995 cu nesocotirea dispoziţiilor art. 9, ca o consecinţă a constatării nevalabilităţii titlului statului, sunt străine de obiectul cauzei cu care a fost sesizată instanţa de recurs, și anume soluţia asupra acţiunii în revendicare.

Astfel, este greșită reţinerea instanţei de apel în sensul că ar fi intrat în puterea lucrului judecat considerentele privind încheierea contractului cu nesocotirea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995.

În consecinţă, reclamanţii se încadrează în prevederile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 având dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.

Valoarea de piaţă a imobilului a fost determinată prin raportul de expertiză întocmit în faţa primei instanţe de fond (filele 23-28, dosarul tribunalului) la suma de 828.168 lei.

Referitor la recursul declarat de către pârât, înalta Curte a constatat nefondate motivele de recurs prin care se susţine lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, și netemeinicia acţiunii formulate împotriva sa prin invocarea acelorași argumente, având în vedere că, în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 501 coroborate cu cele ale art. 50 alin. (21) și 3, potrivit cărora restituirea preţului, în cazul cererilor sau acţiunilor în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către Ministerul Economiei și Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Or, obiectul prezentei acţiuni îl constituie restituirea preţului de piaţă al imobilului dobândit în baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare (constatare dedusă din aceea că nemaiputând fi constatat nu, contractul este prezumat valabil), pe care reclamanţii l-au pierdut prin admiterea unei acţiuni în revendicare formulată împotriva lor de către fostul proprietar al imobilului.

Susţinerile recurentului legate de posibilele temeiuri ale acţiunii, principiul relativităţii efectelor contractului, îndeplinirea condiţiilor referitoare la răspunderea pentru evicţiune, neîndeplinirea condiţiilor privitoare la novaţie, sunt pur teoretice, fără legătură cu cauza juridică a litigiului, trecând peste faptul că este greșită și susţinerea din recurs în sensul anulării în cauză a titlului de proprietate al reclamanţilor, aceștia pierzând bunul în urma acţiunii în revendicare, fără să le fi fost anulat în prealabil contractul. De asemenea, recurentul ignoră principiul potrivit căruia dispoziţiile speciale, cum sunt cele ale art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, derogă de la normele generale, la care acesta face trimitere în motivarea recursului, menţionate anterior.

Aceeași ar fi fost situaţia în care ar fi rămas soluţia instanţelor de fond în sensul obligării recurentului pârât la plata preţului de piaţă actualizat, conform prevederilor art. 501 coroborate cu cele ale art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001.

Sunt nefondate și motivele de recurs formulate de către pârât prin care se susţine că în mod greșit nu a fost admisă cererea de chemare în garanţie a SC F. SA cu consecinţa obligării acestei societăţi la restituirea comisionului de 1% încasat la încheierea contractului ce a constituit titlul de proprietate al reclamanţilor. SC F. SA a încasat acest comision ca remuneraţie a serviciilor prestate în calitate de mandatar al Municipiului București, vânzător, la încheierea contractelor în temeiul Legii nr. 112/1995.

Mandatarul ar fi ţinut să restituie suma reprezentând remuneraţie pentru îndeplinirea mandatului doar în condiţiile art. 1548 C. civ., cu condiţia dovedirii unei culpe în îndeplinirea mandatului.

Or, în speţă reclamantul nici măcar nu a arătat în ce ar consta culpa mandatarului, raportat și la faptul că în speţă nu a fost anulat contractul încheiat de către mandatar.

Faptul că în conformitate cu prevederile art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995: „ Unităţile specializate, care evaluează și vând apartamentele care fac obiectul Legii nr. 112/1995, au obligaţia să încaseze contravaloarea acestora de la cumpărător, să reţină comisionul de 1%, potrivit art. 13 lit. a) din legea sus-menţionată, iar suma rămasă să o vireze, în termen de 3 zile lucrătoare, în contul 50.21, deschis la trezoreria statului din localitatea unde își are sediul vânzătorul, sau în contul 64.74, deschis la unităţile B.C.R. SA, după caz." și că potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 restituirea preţului prevăzut la alin. (2) și (21) se face de către Ministerul Economiei și Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare nu poate duce prin sine la concluzia că SC F. SA trebuie să restituie comisionul încasat, în lipsa dovedirii vreunei culpe în îndeplinirea mandatului. Prin acest text de lege s-a indicat doar sursa efectuării plăţilor.

În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., înalta Curte va respinge recursul formulat de către pârât ca nefondat, va admite recursul declarat de reclamanţi împotriva deciziei, pe care o va modifica, în parte, în temeiul art. 296 raportat la art. 295 C. proc. civ. va admite apelul declarat de reclamanţii G.M. și G.Ș. împotriva sentinţei, pe care o va schimba, în parte, în sensul că va obliga pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului București să plătească reclamanţilor G.M. și G.Ș. suma de 828,168 lei reprezentând preţul de piaţă al imobilului situat în București, str. Dr. Burghelea în loc de suma reprezentând preţul actualizat, va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei și deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii G.M. și G.Ș. împotriva deciziei nr. 275A din 28 iunie 2012 a Curţii de Apel București, Secţia a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care o modifică în parte.

Admite apelul declarat de reclamanţii G.M. și G.Ș. împotriva sentinţei nr. 1584 din 27 septembrie 2011 a Tribunalului București - Secţia a V-a civilă, pe care o schimbă în parte în sensul că:

Obligă pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului București să plătească reclamanţilor G.M. și G.Ș. suma de 828.168 lei reprezentând preţul de piaţă al imobilului situat în București, str. Dr. Burghelea nr. 19, în loc de suma reprezentând preţul actualizat.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei și deciziei.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului București împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

P ronunţată în ședinţă publică, astăzi 13 martie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 1266/2013. Civil. Drept de autor şi drepturi...  ICCJ. Decizia nr. 1437/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1352/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs