ICCJ. Decizia nr. 1298/2013. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1298/2013
Dosar nr. 22683/3/2008
Şedinţa publică din 12 martie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la data de 11 iunie 2008 reclamanta SC R. SA, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, a contestat hotărârea de stabilire a despăgubirilor din 22 aprilie 2008 şi procesul-verbal de stabilire a cuantumului despăgubirii din 21 aprilie 2008, solicitând obligarea pârâtului la acordarea despăgubirilor urmare exproprierii la nivelul valoric la care se vând în mod obişnuit imobilele de aceeaşi categorie cu imobilul aparţinând reclamantei, inclusiv cu aplicarea valorii prejudiciului cauzat de operaţiunile de expropriere.
În motivare s-a arătat că valoarea despăgubirii acordate reclamantei prin hotărârea contestată pentru terenul în suprafaţă de 242 m.p., respectiv aceea de 24.200 euro, este de aproximativ patru ori mai mică, decât valoarea de piaţă a imobilului expropriat, or conform dispoziţiilor constituţionale şi legale aplicabile în speţă, exproprierea se realizează întotdeauna cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire, preţul prejudiciului suferit de expropriat, trebuind să fie la nivelul la care se vând în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel, la momentul stabilirii valorii despăgubirii.
Valoarea propusă de expropriator, de 100 euro/m.p., nu a avut în vedere un nivel corect al preţului terenului reclamantei şi nici nu a ţinut cont de diminuarea implicită a valorii imobilului din care au fost expropriaţi cei 242 m.p., ca urmare a micşorării suprafeţei sale, sau de faptul că terenul expropriat are o importantă destinaţie economică, aflându-se localizat pe şoseaua de centură a municipiului Bucureşti.
Referitor la procesul-verbal din 2008, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 9 alin. (9) din H.G. nr. 941/2004, din care rezultă că înscrisul prin care se consfinţeşte acordul de voinţă între expropriator şi expropriat, cu privire la cuantumul despăgubirilor ce urmează a fi acordate, trebuie să conţină semnătura acestuia din urmă.
S-a susţinut că în cazul de faţă, la negocierile purtate cu reprezentanţii statului, în vederea stabilirii cuantumului despăgubirii, a participat din partea reclamantei un reprezentant convenţional, care avea mandatul să discute şi să analizeze propunerile expropriatorului, dar nu să accepte sau să refuze ofertele acestuia, neavând procură specială autentică conform art. 4 alin. (2) din H.G. nr. 941/2004.
S-a arătat că participarea mandatarului la stabilirea cuantumului despăgubirilor, excede mandatului general încredinţat acestuia, întrucât a fost încheiat un act de dispoziţie privind un bun imobil, din proprietatea reclamantei.
În acest sens, forma specială şi autentică a mandatului, ce trebuia să fie verificată de reprezentanţii comisiei, era singura în măsură să ateste calitatea avocatului care a semnat procesul-verbal de stabilire a cuantumului despăgubirilor.
Reclamanta a mai arătat că semnarea respectivului proces-verbal de către reprezentantul convenţional, nu este de natură a împiedica dreptul la contestaţie al acesteia, în măsura în care cuantumul despăgubirilor acordate nu corespunde valorii reale a imobilului, legea reglementând termenul de 15 zile de la primirea hotărârii, fără a distinge după cum în procedurile prealabile administrative, reprezentanţii expropriatului au fost sau nu de acord cu sumele propuse pentru despăgubire.
S-a mai arătat că acelaşi proces-verbal, din partea expropriatorului, poartă semnătura a doar doi membri din Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, iar semnarea procesului-verbal a fost dispusă în şedinţa Comisiei întrunită în număr inferior celui legal, lipsind astfel de valabilitate acordul de voinţă al părţilor cu privire la stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru expropriere. Acordul de voinţă transpus în procesul-verbal reprezintă temeiul emiterii hotărârii atacate, iar nulitatea procesului-verbal atrage implicit şi nulitatea hotărârii, actele fiind date cu încălcarea dispoziţiilor legale în domeniu.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1493 din 21 decembrie 2009, a admis în parte acţiunea, a anulat parţial Hotărârea de stabilire a despăgubirilor din 22 aprilie 2008, a stabilit în sarcina pârâtului expropriator o despăgubire în valoare totală de 178.596 RON, echivalentul a 43.560 euro, la momentul efectuării raportului de expertiză (3 iunie 2009). A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 5.545 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin Hotărârea din 22 aprilie 2008 de stabilire a despăgubirilor, s-a dispus exproprierea şi s-a aprobat acordarea de despăgubiri aferente terenului situat în Bucureşti, sector 1, în suprafaţă totală de 242 m.p., aparţinând persoanei expropriate - SC R. SA, despăgubirea fiind stabilită în conformitate cu art. 6 din Legea nr. 198/2004, în cuantum total de 86.243,96 RON, echivalentul a 24.200 euro.
În hotărâre, se arată că prin procesul-verbal din 21 aprilie 2008, titularul este de acord cu privire la cuantumul despăgubirii pentru suma de 100 euro/m.p., urmând ca suma totală să fie achitată în contul expropriatului, în termen de 5 zile.
Reclamanta a formulat contestaţie atât împotriva procesului-verbal din 21 aprilie 2008, cât şi împotriva Hotărârii de stabilire a despăgubirilor din 22 aprilie 2008, iar tribunalul a apreciat că, deşi s-a solicitat şi nulitatea procesului-verbal, în temeiul art. 9 din Legea nr. 198/2004, reclamanta nu putea formula contestaţie decât împotriva hotărârii de stabilire a despăgubirilor, având în vedere că doar în raport de aceasta, se prevede un termen pentru formularea contestaţiei.
Tribunalul a reţinut că hotărârea contestată a fost dată având la bază anumite acte emise în procedura exproprierii, acte apreciate ca nelegale de către reclamantă, respectiv procesul-verbal din 21 aprilie 2009, aşa încât pentru a se putea reţine legalitatea hotărârii contestate, este absolut necesar a se analiza şi legalitatea actelor în baza cărora aceasta a fost emisă.
S-a apreciat că acţiunea reclamantei nu poate fi scindată în două capete de cerere, nelegalitatea procesului-verbal menţionat reprezentând o chestiune prejudicială, care şi dacă nu era invocată, instanţa era obligată să o analizeze, având în vedere că hotărârea a fost contestată şi s-a solicitat anularea ei, ca urmare a faptului că nu a fost exprimat în mod valabil consimţământul la despăgubire.
În ceea ce priveşte dispoziţiile legale incidente în cauză, tribunalul a reţinut că, hotărârea contestată a fost emisă la o dată când erau în vigoare prevederile Legii nr. 198/2004 şi H.G. nr. 941/2004 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a acestei legi, cu modificările legislative intervenite până la data pronunţării hotărârii de expropriere.
Contestaţia a fost introdusă la data de 3 iunie 2008 (data poştei), hotărârea fiindu-i comunicată reclamantei la data de 22 mai 2008, fiind respectat şi termenul de 15 zile prevăzut de art. 9 din Legea nr. 198/2004, de la comunicarea hotărârii.
Ulterior, pe parcursul soluţionării cauzei, au intervenit două modificări legislative, respectiv Legea nr. 184/2008 publicată în M. Of. nr. 740/31.10.2008, şi O.U.G. nr. 228/2008 publicată în M.Of. nr. 3/05.01.2008, modificări care au stat la baza apărărilor ambelor părţi în prezenta cauză.
Astfel, în art. 9 din Legea nr. 198/2004, anterior modificării, se prevedea că expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii prevăzut la art. 8, precum şi orice persoană care se consideră îndreptăţită la despăgubire pentru exproprierea imobilului, se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului prevăzute la art. 4 alin. (1) sau în termen de 15 zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea Comisiei prin care i s-a respins, în tot sau în parte, cererea de despăgubire.
Acţiunea formulată în conformitate cu prevederile acestui articol se soluţionează potrivit dispoziţiile art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii.
Prin Legea nr. 184/2008 se modifică art. 9 din Legea nr. 198/2004, şi se prevede că expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii consemnate în condiţiile art. 5 alin. (4)-(8) şi ale art. 6 alin. (2), se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termen de 30 de zile de la data când a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancţiunea decăderii, acţiunea soluţionându-se potrivit dispoziţiile art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994, iar la calcularea cuantumului despăgubirii, experţii şi instanţa de judecată se raportează la momentul transferului dreptului de proprietate, în condiţiile art. 15 din lege, transfer care opera fie la data plăţii despăgubirilor pentru expropriere, fie la data consemnării acestora.
S-a reţinut că Legea nr. 198/2004 a fost modificată şi prin O.U.G. nr. 228/2008, alin. (3) al art. 9 având următorul cuprins: acţiunea se soluţionează potrivit dispoziţiile art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii, fiind înlăturată prevederea ce se referea la obligaţia instanţei de a se raporta la momentul transferului dreptului de proprietate.
S-a mai reţinut că pârâtul a apreciat că reclamanta nu poate formula contestaţie, întrucât şi-a exprimat acordul în faţa Comisiei constituită conform art. 6 din Legea nr. 198/2004 cu privire la cuantumul despăgubirii, astfel că, solicitarea de anulare a hotărârii de stabilirea despăgubirilor nu mai poate fi primită, fiind atât inadmisibilă, cât şi lipsită de interes.
Reclamanta a contestat acordul exprimat în faţa Comisiei, arătând, pe de o parte, că acesta nu a fost dat de o persoană cu procură specială, deşi a fost încheiat un act de dispoziţie privind un bun imobil din patrimoniul reclamantei, iar pe de altă parte, procesul-verbal încheiat cu ocazia exprimării aşa-zisului acord nu a fost semnat de cel puţin trei membri care au alcătuit Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, în conformitate cu dispoziţiile art. 9 alin. (9) din H.G. nr. 941/2004.
Faţă de aceste apărări ale părţilor instanţa a reţinut că necesitatea existenţei unui mandat special şi autentic pentru semnarea procesului-verbal de stabilire a cuantumului despăgubirii nu se regăseşte în nici o dispoziţie legală din Legea nr. 198/2004.
Procesul-verbal s-a încheiat în conformitate cu dispoziţiile art. 9 alin. (9) din H.G. nr. 941/2004, în vigoare la acel moment.
Aceste dispoziţii legale, nu prevăd necesitatea unei procuri speciale autentice pentru ca titularul dreptului real să îşi exprime acordul cu privire la suma propusă cu titlu de despăgubire, între părţi nefiind încheiat un act juridic a cărui valabilitate să fie condiţionată de existenta unui astfel de mandat.
Cererea de acordare a despăgubirii formulată în condiţiile art. 4 din H.G. nr. 941/2004, în care de asemenea se exprimă acordul reclamantei cu privire la suma propusă cu titlu de despăgubire, a fost formulată prin reprezentantul legal S.A.S., în calitate de director general, aşa încât inexistenţa unui mandat special la semnarea procesului-verbal de stabilire a cuantumului despăgubirii, nu atrage nelegalitatea acestuia, în condiţiile în care, o procură specială autentică este solicitată doar în cazul în care există mai mulţi titulari de drepturi reale cu privire la imobilul supus exproprierii, când cererea pentru plata despăgubirilor poate fi semnată de către toţi personal, sau prin mandatar împuternicit special, procura fiind ataşată cererii.
Tribunalul a mai reţinut că procesul-verbal a fost semnat de unul dintre avocaţii Cabinetului de Avocatură W.O.A., în baza contractului de asistenţă juridică din 11 ianuarie 2008, care a avut ca obiect redactare şi semnare acte, reprezentare, asistare şi consultaţii juridice, iar aşa cum rezultă din împuternicirea avocaţială aflată la dosar, doamna avocat O.O., a fost împuternicită de reclamantă să exprime punctul de vedere al reclamantei referitor la oferta şi condiţiile exproprierii în litigiu pentru cauze de utilitate publică, în faţa Comisiei constituită în baza art. 6 din Legea nr. 198/2004 - Consiliul Local sector 1 Bucureşti.
Or, cererea de acordare a despăgubirii semnată de reprezentantul legal - directorul general al societăţii reclamante, însoţită de împuternicirea avocaţială menţionată fac dovada, unui acord valabil exprimat cu privire la suma propusă cu titlu de despăgubire.
Nici semnarea procesului-verbal de stabilire a cuantumului despăgubirii doar de către doi membri, dintre cei trei prevăzuţi de H.G. nr. 941/2004, nu reprezintă un motiv de nelegalitate a acestuia, deoarece lucrările Comisiei s-au desfăşurat în prezenţa a trei membri conform art. 9 din Norme, iar nesemnarea unui exemplar, din cele şase originale a fost doar o omisiune a unora dintre membri.
Tribunalul a constatat că nu s-a depus un alt înscris de către pârât la dosar, din care să rezulte că procesul-verbal a fost semnat de cel puţin trei membri, însă în procesul-verbal depus de reclamantă rezultă că s-a întrunit Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, în componenţa indicată în acest înscris, respectiv viceprimar unitatea administrativ teritorială, reprezentant Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti, un reprezentant O.C.P.I. Bucureşti, doi reprezentanţi expropriatori şi secretarul unităţii administrativ teritoriale.
Tribunalul a apreciat că exprimarea acordului reclamantei în faţa Comisiei, nu constituie o piedică legală în formularea contestaţiei cu privire la cuantumul despăgubirii, câtă vreme Legea nr. 198/2004, prevede posibilitatea de formulare a contestaţiei pentru expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 8 din lege.
Abia după modificările aduse Legii nr. 198/2004 s-ar putea interpreta că în cazul exprimării unui acord în faţa Comisiei cu privire la suma propusă ca despăgubire, expropriatul nu s-ar mai putea adresa instanţei pentru stabilirea unei alte despăgubiri.
Aşa fiind, tribunalul a apreciat că cererea reclamantei îndeplinea la momentul sesizării instanţei, condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile în cadrul acestei proceduri speciale de expropriere şi, chiar dacă dispoziţiile legale au fost modificate ulterior, şi ar fi de imediată aplicare, acestea nu pot reglementa decât situaţii intervenite după intrarea lor în vigoare, reclamanta beneficiind de dispoziţiile legale ce i se aplicau în momentul desfăşurării procedurii exproprierii şi a formulării contestaţiei.
S-au avut în vedere dispoziţiile art. 44 din Constituţia României şi ale art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care reglementează dreptul fundamental la proprietate şi respectarea bunurilor, potrivit cărora nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa, decât pentru cauze de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional, şi numai după o justă şi prealabilă despăgubire.
În cazul în care s-ar considera că reclamanta nu mai poate contesta cuantumul despăgubirii stabilite, în situaţia în care a fost de acord cu suma propusă cu acest titlu, deşi Legea nr. 198/2004 anterior modificării acorda posibilitatea contestării acestui cuantum necondiţionat, s-ar încălca în mod evident dreptul acesteia de a obţine o justă despăgubire.
Chiar dacă pe parcursul judecării cauzei au fost în vigoare dispoziţii legale care făceau trimitere la momentul transferului dreptului de proprietate, tribunalul a apreciat că, în raport de considerentele expuse mai sus, cu privire la posibilitatea formulării contestaţiei în prezenta cauză, cererea reclamantei nu se poate soluţiona decât în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare la momentul introducerii contestaţiei, cu atât mai mult cu cât, şi după ultimele modificări intervenite până la pronunţarea hotărârii, se face trimitere tot la dispoziţiile art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului, iar la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel, în unitatea administrativ teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia.
Analizând raportul de expertiză efectuat în cauză împotriva căruia părţile nu au formulat obiecţiuni, tribunalul a constatat că valoarea despăgubirii a fost stabilită la suma de 178.596 RON echivalentul a 43.560 euro, la momentul efectuării raportului de expertiză (3 iunie 2009), şi prin urmare aceasta este valoarea care ar reprezenta o dreaptă despăgubire cuvenită reclamantei, conform art. 1 din Legea nr. 33/1994.
Deşi reclamanta a apreciat că instanţa ar trebui să se raporteze la momentul transmiterii dreptului de proprietate către stat, valoarea stabilită acoperind şi prejudiciul suferit de reclamantă în calitate de proprietar prin diminuarea suprafeţei totale pe care o deţine, tribunalul a apreciat că dispoziţiile speciale sunt imperative şi de strictă aplicare, aşa încât singurul moment ce reprezintă un criteriu legal, este cel al efectuării expertizei.
De asemenea, tribunalul a constatat că la stabilirea valorii reale a despăgubirilor, aşa cum rezultă din obiectivele stabilite pentru expertiză, s-a avut în vedere şi eventualul prejudiciu suferit de proprietar, ca efect al exproprierii, aşa încât valoarea reţinută mai sus acoperă şi daunele aduse proprietarului, cu atât mai mult cu cât, reclamanta nu a prezentat nicio dovadă din care să rezulte prejudiciul suferit, iar despăgubirea stabilită de expert este aproape dublă faţă de cea stabilită de expropriator.
Referitor la susţinerile pârâtului cu privire la modalitatea de stabilire a despăgubirilor, potrivit cărora experţii ar fi trebuit să aibă în vedere preţurile de tranzacţionare a terenurilor în zonă în perioada în discuţie, tribunalul a apreciat că sunt neîntemeiate, câtă vreme dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 sunt clare şi de strictă aplicare şi interpretare, în ceea ce priveşte criteriul care trebuie avut în vedere, respectiv preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în zonă, la data efectuării expertizei, fapt ce presupune analizarea unei oferte de piaţă, aşa cum au procedat şi experţii din prezenta cauză.
Tribunalul a reţinut că pârâtul expropriator nu a administrat probe din care să rezulte că ofertele analizate de experţi nu ar fi reale, sau că în perioada în discuţie preţurile cu care s-au vândut efectiv terenurile în zonă au fost mai mici decât cele reţinute de experţi.
Împotriva sentinţei civile nr. 1493 din 21 decembrie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, considerând hotărârea pronunţată, ca fiind nelegală şi netemeinică, pentru următoarele motive:
Instanţa trebuia să aibă în vedere dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 198/2004, astfel cum erau în vigoare la data introducerii acţiunii, potrivit cărora expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii prevăzute de art. 8 din lege, precum şi orice persoană interesată care se consideră îndreptăţită la despăgubire pentru exproprierea imobilului, se poate adresa instanţei competente în termen de 15 zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea comisiei, prin care i s-a respins în tot sau în parte, cererea de despăgubire.
Acţiunea formulată în conformitate cu prevederile respectivului articol, se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii. În acest caz, plata despăgubirii se face de către expropriator în termen de 30 zile de la data solicitării, pe baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile de stabilire a cuantumului acestora.
S-a criticat faptul că, faţă de dispoziţiile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, care reglementează modalitatea de stabilire a despăgubirilor de către instanţă, prevăzându-se în mod imperativ faptul că în urma primirii rezultatului expertizei, instanţa îl va compara cu oferta şi cu pretenţiile formulate de părţi şi va hotărî, tribunalul trebuia să aprecieze că rezultă necesitatea existenţei unui raport juridic premergător soluţionării contestaţiei, respectiv stabilirea despăgubirii de către expropriator şi comunicarea ofertei de despăgubire, şi ulterior, comunicarea acordului persoanei expropriate în vederea încasării despăgubirii, pe de o parte, sau pe de altă parte, comunicarea faptului că persoana expropriată nu este de acord cu despăgubirea stabilită, situaţie în care se procedează la consemnarea sumei stabilite ca despăgubire, care nu va mai putea fi ridicată decât în baza documentelor prevăzute limitativ de lege (art. 8 din Legea nr. 184/2008).
Apelantul a susţinut că în prezenta cauză, prin Hotărârea de stabilire a despăgubirilor din 22 aprilie 2008, a fost stabilită o sumă pentru terenul expropriat aparţinând reclamantei, acordarea despăgubirii aferente efectuându-se prin consemnare, la data de 24 aprilie 2008, după cum rezultă din borderoul de plăţi nr. 1, depus la dosar, întrucât reclamanta şi-a exprimat fără echivoc acordul privind valoarea despăgubirilor, prin cererea de acordare a acestora, semnată de reprezentantul său legal, directorul general al societăţii reclamante, S.A.S., care a acceptat expres şi fără echivoc oferta de despăgubire şi condiţiile exproprierii, aspecte confirmate ulterior şi de către reprezentantul convenţional, avocatul O.O..
S-a arătat că ulterior reclamanta a formulat în termen contestaţia, întrucât mandatarii acesteia au acţionat cu depăşirea puterilor mandatului, atunci când au semnat procesul-verbal de stabilire a cuantumului despăgubirii din 21 aprilie 2008, cu consecinţa exprimării unui consimţământ nevalabil al apelantei.
S-a mai arătat că pe parcursul judecării cauzei, reclamanta a avut în continuare aceeaşi poziţie, în sensul că mandatul dat Societăţii de avocatură W.O.A. a fost dat doar pentru „redactare şi semnare acte, reprezentare, asistare, consultaţii juridice", iar pentru semnarea procesului-verbal reclamanta consideră că era nevoie de un mandat special.
În opinia apelantului, instanţa de fond ar fi trebuit să stabilească ce efecte a produs semnarea acestui proces-verbal, în care societatea era de acord cu cuantumul despăgubirilor, proces-verbal semnat de directorul general al societăţii, iar dacă Legea nr. 198/2004 nu reglementează această ultimă posibilitate, tribunalul trebuia să constate că prin legea de modificare s-a prevăzut posibilitatea acceptării cuantumului despăgubirii, chiar anterior pronunţării unei hotărâri judecătoreşti, susţinând că de vreme ce reclamanta a acceptat cuantumul despăgubirii stabilite prin hotărârea contestată în cauză, declaraţia sa a produs efecte prin primirea sumei consemnate, şi-n lipsa căreia suma nu ar fi putut fi încasată de către reclamantă până la pronunţarea unei hotărâri irevocabile în prezenta cauză.
Aşa fiind, apelantul a arătat că, pronunţând această hotărâre, tribunalul trebuia să aprecieze interesul reclamantei în soluţionarea contestaţiei formulate, interes care trebuie să subziste pe tot parcursul procesului şi care nu mai îndeplineşte condiţiile obligatorii, respectiv pe aceea de a fi legitim şi de a fi actual, deoarece legea nu recunoaşte reclamantei posibilitatea de continuare a judecăţii în vederea stabilirii despăgubirilor, după darea unei declaraţii prin care a acceptat cuantumul despăgubirii, astfel cum a fost stabilit prin hotărârea contestată.
A susţinut apelantul că interesul nu este nici actual, nici în momentul formulării cererii, cât şi pe parcursul procesului, întrucât reclamanta fusese de acord cu suma stabilită drept despăgubire, şi ulterior nu se mai poate reţine actualitatea interesului, câtă vreme reclamanta a încasat chiar suma din hotărârea contestată, acceptând această sumă, şi pe cale de consecinţă, încasând despăgubirea.
În subsidiar, apelantul a solicitat ca, în situaţia în care instanţa va trece peste aceste apărări, să aibă în vedere că reclamanta ar fi avut dreptul doar la diferenţa dintre valoarea reală a terenului şi suma încasată la data de 24 aprilie 2008, de 24.200 euro, astfel că trebuia să acorde doar diferenţa respectiv suma de 19.369 euro.
Pârâtul Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA a declarat apel împotriva sentinţei civile nr. 1493 din 21 decembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă.
S-a arătat că hotărârea este netemeinică şi nelegală, întrucât se întemeiază pe un raport de expertiză netemeinic şi profund criticabil, sub aspectul evaluării făcute de către experţi şi pentru că s-a considerat că acordul de voinţă exprimat în faţa comisiei de expropriere, nu produce efecte juridice în ceea ce o priveşte pe reclamantă.
S-a susţinut că expertiza omologată de instanţă a fost efectuată cu ignorarea dispoziţiilor legale, deoarece potrivit art 26 alin. (2) din Legea nr. 55/1994, la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel in unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia.
S-a arătat că experţii nu au avut în vedere preţul cu care se vând terenurile din zona în litigiu, ci doar s-au raportat la preţurile cu care diverşi particulari au lansat oferte pe piaţa imobiliară, această situaţie venind în contradicţie cu metoda folosită, metoda comparaţiei directe, presupunând comparaţia între preţuri efective de tranzacţionare a imobilelor de acelaşi fel, având ca scop stabilirea valorii de piaţă a imobilului expropriat.
S-a susţinut că experţii au omis regulile care se folosesc în aplicarea acestei metode, care are ca premisă notorietatea faptului că preţurile de vânzare sunt întotdeauna diferite de preţurile de ofertare (care sunt întotdeauna mai mici) şi că metoda folosită de experţi trebuia să aibă în vedere comparaţia preţurilor de vânzare şi nu a preţurilor de ofertare, pentru a înlătura orice posibilitate de fraudare prin publicarea pro causa a unor anunţuri în presă la preţuri mult mai mari.
S-a criticat faptul că la întocmirea raportului de expertiză şi stabilirea valorii despăgubirilor, pe care expropriatorul le-ar datora reclamanţilor, experţii nu au avut în vedere dispoziţiile art. 26 alin. (4) din Legea nr. 33/1994, potrivit cărora, în cazul exproprierii parţiale, dacă partea de imobil rămasă neexpropriată va dobândi un spor de valoare, ca urmare a lucrărilor ce se vor realiza, experţii, ţinând seama de prevederile alineatului precedent, vor putea propune instanţei o eventuală reducere numai a daunelor.
S-a susţinut că în cauza dedusă judecăţii, este analizată o astfel de situaţie, iar din cuprinsul raportului de expertiză nu reiese poziţia experţilor cu privire la sporul de valoare pe care terenul îl va dobândi, ca urmare a lărgirii şoselei de centură (principala cale de acces la terenul în cauză şi singura cale de acces asfaltată la terenul cate este afectat de expropriere), operaţiune prin care toate terenurile deservite de această arteră vor dobândi un spor de valoare, adus de asigurarea unui acces extrem de facil, ca urmare a lucrărilor ce se vor realiza.
Hotărârea a mai fost criticată pentru că întregul raţionament al primei instanţe ar fi fost corect, numai dacă s-ar fi analizat situaţia în care reclamanta nu s-ar fi prezentat în faţa comisiei de expropriere, or cât timp prima instanţă a apreciat corect că ea a fost reprezentată legal în faţa acesteia şi şi-a dat acordul că suma de 24.200 euro reprezintă valoarea despăgubirilor care i se cuvin pentru terenul expropriat, la momentul respectiv s-au întâlnit voinţele expropriatorului (în speţă, Statul Român) şi a expropriatului (în speţă, SC R. SA), care au stabilit împreună o anumită valoare a despăgubirilor.
Susţine apelantul că acest acord de voinţă este un act juridic bilateral, supus dispoziţiilor C. civ. referitoare la convenţii, respectiv dispoziţiilor art. 969 C. civ., potrivit cărora convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante şi ele se pot revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege, iar prima instanţă a încălcat acest text de lege, fără să arate motivele pentru care o convenţie poate fi schimbată unilateral.
Prin decizia nr. 282 A din 22 decembrie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins apelurile.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa a reţinut că sunt incidente principiile aplicării legii în timp, respectiv principiul "tempus regit actum" şi principiul neretroactivităţii.
Hotărârea contestată în cauza dedusă judecăţii, a fost emisă la o dată când erau în vigoare prevederile Legii nr. 198/2004 şi respectiv, H.G. nr. 941/2004 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a acestei legi, cu modificările legislative intervenite până la data pronunţării hotărârii de expropriere(22 aprilie 2008). în art. 9 din lege se dispune că expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii prevăzut la art. 8, precum şi orice persoană care se consideră îndreptăţită la despăgubire pentru exproprierea imobilului, se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului prevăzute la art. 4 alin. (1) sau în termen de 15 zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea comisiei prin care i s-a respins, în tot sau în parte, cererea de despăgubire.
Într-o atare situaţie şi pentru stabilirea cu respectarea dispoziţiilor legale a calculului despăgubirilor, în mod corect expertiza apelului a procedat prin luarea în considerare a valorilor tranzacţionate asupra unor terenuri aflate pe raza aceleiaşi unităţi administrativ teritoriale într-un interval de timp apropiat şi nu în funcţie de ofertele de vânzare la care s-a raportat expertiza instanţei de fond.
Astfel, prin raportare la data întocmirii raportului de expertiză a fost stabilită în apel, după încuviinţarea obiecţiunilor intimatei contestatoare, o valoare de 155,96 euro/mp de teren, faţă de 180 euro/mp cât a reţinut instanţa de fond, ambele valori situate peste cuantumul de 100 euro/mp stabilit prin hotărârea Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 - Consiliul Local sector 1 Bucureşti.
Pe de altă parte, expertiza evaluatoare întocmită în apel, după încuviinţarea obiecţiunilor, a evidenţiat o valoare de 315 euro/mp de teren, prin raportare la data exproprierii - 22 aprilie 2008, faţă de 215 euro/mp cât a reţinut instanţa de fond.
În lumina dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, primind rezultatul expertizei, instanţa îl va compara cu oferta şi cu pretenţiile formulate de părţi. Astfel, suma calculată de expertiza apelului cu titlu de despăgubire, incluzând valoarea de circulaţie a terenului şi valoarea prejudiciului, este mai mare decât cea de 24,200 RON oferită de expropriator, dar şi faţă de valorile totale identificate de expertiza fondului, astfel:
- echivalentul a 76.230 euro, prin raportare la data exproprierii, faţă de 52.030 euro, cât a reţinut expertiza primei instanţe;
- echivalentul total a 59.576 euro (37.742 euro valoare de circulaţie teren plus 21.834 euro valoare prejudiciu), prin raportare la data întocmirii raportului de expertiză, faţă de 43.560 euro, cât a reţinut expertiza primei instanţe.
Comparând aceste valori şi ţinând seama de fluctuaţia preţurilor de tranzacţionare ale terenurilor limitrofe celui în litigiu, în intervalul de timp scurs de la momentul emiterii hotărârii contestate (22 aprilie 2008), preţuri care au înregistrat un trend ascendent, apoi descendent al valorii proprietăţilor, s-a apreciat că se impune menţinerea despăgubirilor acordate de prima instanţă, aflate la o valoare inferioară celei stabilite prin expertiza apelului, pentru a nu priva expropriatul de diferenţa de valoare cuvenită, dar şi în respectarea principiului „non reformatio in pejus", care interzice agravarea situaţiei apelantului, în propria cale de atac.
Această valoare subliniază netemeinicia criticilor apelantului Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, dar nu în privinţa criteriilor de raportare, ci a reţinerii nivelului despăgubirilor pentru imobilului expropriat.
Cât priveşte valoarea prejudiciului stabilit în expertiza efectuată în apel, s-a reţinut că s-a efectuat calculul acestuia, prin luarea în considerare a unui procent de 8% din valoarea terenului expropriat, luându-se în considerare zona de restricţie pe 100 de metri, calculată de la limita cadastrală a căii ferate, precum şi lipsa de interes în zonă manifestată în ultimii doi ani. Astfel, prejudiciul a fost descris convingător, ca reflectându-se în diminuarea valorii terenului rămas neexpropriat (de 1.750 mp), cu atât mai mult cu cât avantajul ipotetic invocat de apelant, care ar putea fi fructificat de către reclamantă, conduce către un spor de valoare incert, în timp ce prejudiciul este real şi actual.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtul Statul român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Pârâtul Statul român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România a susţinut incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ..
În critici s-a susţinut că Tribunalul Bucureşti a stabilit ca preţ al exproprierii suma de 43.560 euro, la data întocmirii raportului de expertiză, iar instanţa de apel, în urma unei noi expertize a suplimentat suma de 43.560 euro cu 21.834 euro cu motivarea reţinută de expertiză că expropriatul rămâne cu o suferinţă rezultată din diminuarea suprafeţei deţinute în proprietate.
Reţinerea unui prejudiciu suplimentar reprezintă o agravare a situaţiei pârâtului în propria cale de atac, fiind încălcate dispoziţiile art. 296 teza a II-a C. proc. civ., motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ..
Încălcarea dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ. se încadrează şi în motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ..
S-a mai susţinut că instanţa de apel nu s-a pronunţat pe unul din mijloacele de apărare formulate, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ..
Prin motivele de apel s-au invocat prevederile art. 969 C. civ., arătându-se că potrivit acestui text de lege la data semnării procesului-verbal în faţa comisiei de expropriere s-a realizat acordul de voinţă cu privire la preţul exproprierii.
Curtea de Apel Bucureşti a omis să se pronunţe pe această apărare, încălcând dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., această critică încadrându-se în motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ..
Instanţa de apel a încălcat prevederile art. 969 C. civ., fiind incident cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ..
SC R. SA prin reprezentatul său legal şi-a dat acordul pentru suma de 24.200 euro. Acest acord de voinţă este un act juridic bilateral conform art. 969 C. civ., convenţie ce se poate revoca prin consimţământul ambelor părţi ori în cauze autorizate de lege, text de lege încălcat de instanţa de apel. Expropriatorul nu şi-a dat acordul pentru revocarea sau modificarea convenţiei de stabilire a despăgubirilor la valoarea de 24.200 euro şi nu s-a făcut dovada că ar exista o cauză autorizată de lege pentru schimbarea voinţei unilateral. în consecinţă acceptarea cererii SC R. SA prin care s-a răzgândit cu privire la preţul exproprierii reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 969 C. civ.. Printr-o interpretare forţată a dispoziţiilor Legii nr. 198/2004 şi a modificărilor ulterioare nu se poate ajunge la concluzia că expropriatul se poate răzgândi cu privire la preţul stabilit prin acord.
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ..
Atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel reţin nu numai că formularea cererii de acordare a despăgubirii adresată în condiţiile art. 4 din H.G. nr. 941/2004 de către reclamantă şi semnarea procesului-verbal din 2009 reprezintă un acord legal exprimat, dar aceste manifestări de voinţă sunt supuse principiilor aplicării legii în timp faţă de momentul emiterii hotărârii de expropriere, în raport de incidenţa art. 9 din Legea nr. 198/2004 anterior modificărilor legislative intervenite pe parcursul soluţionării cauzei care se refereau la cuantumul despăgubirilor stabilite şi nu doar consemnate. Acest tip de analiză eludează efectele juridice produse de cererea de acordare a despăgubirilor formulată de reclamantă, ca act juridic unilateral precum şi a efectelor acordului de voinţă cu privire la plata despăgubirii ca act juridic bilateral supus dispoziţiilor C. civ.. Actul juridic ca cel din speţă este irevocabil, excepţiile fiind strict prevăzute de lege(art. 922 C. civ., art. 701 C. civ. ş.a.).
Faţă de semnarea procesului-verbal din 2009 demonstrarea tezei admisibilităţii contestaţiei reclamantei încalcă dispoziţiile art. 969 C. civ. şi instanţa de fond/apel nu demonstrează motivele pentru care o asemenea convenţie poate fi schimbată unilateral, mai ales când unul din cocontractanţi şi-a îndeplinit contraprestaţia.
Delimitarea reclamantei de actele reprezentanţilor săi nu poate fi primită.
Reclamanta şi-a dat acordul în deplină cunoştinţă , suma fiind rezonabilă faţă de valoarea bunului, respectându-se dreptul de proprietate ocrotit de dispoziţiile art. 44 Constituţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, asupra căruia nu se mai poate reveni.
Recursurile vor fi admise pentru următoarele considerente.
Motivele de recurs invocate în cele două recursuri vor fi analizate împreună, deoarece vizează aspecte comune ale aplicării greşite ale aceloraşi dispoziţii legale.
Prin cererea de chemare în judecată introdusă la data de 11 iunie 2008 (data poştei 3 iunie 2008) reclamanta a contestat hotărârea de stabilire a despăgubirilor din 22 aprilie 2008 şi procesul-verbal de stabilire a cuantumului acestor despăgubiri din 21 aprilie 2008.
Ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, la data de 31 octombrie 2008, Legea nr. 198/2004 a fost modificată prin Legea nr. 184/2008, printre altele în privinţa modalităţii de plată a despăgubirilor, noua reglementare stabilind că eliberarea acestora se face în baza cererii persoanei interesate, însoţită de o declaraţie autentică de acceptare a cuantumului despăgubirilor propuse de expropriator precum şi în privinţa calculului cuantumului despăgubirii cu privire la care experţii şi instanţa urmau a se raporta la momentul transferului dreptului de proprietate, care opera fie la data plăţii despăgubirilor, fie la data consemnării acestora.
În speţă, oferta de despăgubiri şi acceptarea acesteia, materializată în semnarea procesului-verbal contestat de reclamantă reprezintă o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, dând naştere unui act juridic bilateral (convenţie) care potrivit art. 969 C. civ. este obligatoriu (alin. (1)) şi irevocabil (alin. (2)).
Revenirea reclamantei asupra acceptării cuantumului despăgubirilor este o manifestare unilaterală de voinţă şi nu poate afecta în mod legal existenţa înţelegerii anterioare cu pârâtul exprimată în acest proces-verbal.
Aşa fiind, reclamanta nu mai justifică un interes legitim şi actual în promovarea cererii de chemare în judecată privind contestarea cuantumului despăgubirilor, iar instanţa de fond şi instanţa de apel au aplicat greşit dispoziţiile legale.
Atât instanţa de fond cât şi de instanţa de apel au reţinut că procesul-verbal este un înscris juridic încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale, dar statuat greşit că exprimarea acordului de voinţă al reclamantei în faţa comisiei nu constituie o piedică legală în formularea contestaţiei cu privire la cuantumul despăgubirii, cu motivarea că Legea nr. 198/2004 prevede această posibilitate şi că, abia după modificările aduse Legii nr. 198/2004 se poate interpreta că în cazul exprimării unui acord în faţa comisiei cu privire la suma propusă ca despăgubire expropriatul nu s-ar mai putea adresa instanţei cu solicitarea de a se stabili altă despăgubire.
Procesul-verbal din 2009, a fost încheiat în conformitate cu dispoziţiile art. 9 alin. (9) din H.G. nr. 941/2004 şi reprezintă un act juridic bilateral conform art. 969 C. civ., prin care reclamanta şi-a manifestat voinţa în sensul acceptării ofertei de despăgubiri pentru expropriere.
Faţă de existenţa acestui proces-verbal, nu poate fi primită susţinerea că cererea de chemare în judecată a reclamantei constând în contestarea cuantumului despăgubirilor ar fi fondată, pentru că s-ar încălca dispoziţiile art. 969 C. civ.,
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1), alin. (3) şi alin. (7) C. proc. civ. recursurile vor fi admise, va fi casată decizia recurată şi sentinţa instanţei de fond şi, în rejudecare, va fi respinsă acţiunea.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 282A din 22 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Casează decizia atacată şi sentinţa civilă nr. 1493 din 21 decembrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi, în rejudecare, respinge acţiunea.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1312/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1296/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
