ICCJ. Decizia nr. 1652/2013. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1652/2013
Dosar nr. 45232/3/2010
Şedinţa publică din 16 aprilie 2013
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 22 septembrie 2010, sub nr. 45232/3/2010, reclamantul T.L.M. a chemat în judecată pe pârâta SC D.I. SRL, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 81.846,59 RON reprezentând contravaloarea facturilor neachitate în perioada 22 noiembrie 2007 - 12 martie 2009 şi a sumei de 81.848,59 RON reprezentând penalităţi de întârziere pentru facturile neachitate în perioada 22 noiembrie 2007 - 12 martie 2009.
În şedinţa publică din 7 februarie 2012, reclamantul personal a renunţat la capătul de cerere privind plata penalităţilor de întârziere, iar pârâta a invocat excepţia insuficienţei timbrări, tribunalul reţinând cauza în pronunţarea pe acest aspect.
Prin Sentinţa civilă nr. 1547 din 7 februarie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a admis excepţia insuficientei timbrări şi a anulat cererea formulată de reclamantul T.L.M. ca insuficient timbrată, reţinând în esenţă, nu poate lua act de renunţarea reclamantului la judecarea capătului 2 din cerere, întrucât satisfacerea taxei de timbru prevalează îndeplinirii oricărui act procedural, inclusiv analizei actului de dispoziţie al părţii, anterior îndeplinirii cerinţei timbratului instanţa nefiind legal învestită cu soluţionarea pricinii.
A mai reţinut prima instanţă că a fost învestită de reclamant cu soluţionarea unei acţiuni având două capete de cerere, acesta înţelegând să timbreze doar pentru primul dintre ele, precizând expres că nu înţelege să timbreze şi pentru cel de-al doilea capăt de cerere (taxa de timbru se datora în mod distinct pentru fiecare capăt de cerere, faţă de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 146/1997).
În considerarea celor expuse, tribunalul a dat eficienţă dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, care prevăd că, în cazul în care se micşorează valoarea pretenţiilor formulate în cerere, după înregistrarea cererii, taxa judiciară de timbru se percepe la valoarea iniţială, astfel că a admis excepţia insuficientei timbrări şi a anulat cererea ca insuficient timbrată.
Împotriva hotărârii primei instanţe, a declarat recurs reclamantul T.L.M. criticând-o pentru greşita aplicare a dispoziţiilor art. 2 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 146/1997, arătând că primul capăt de cerere a fost legal timbrat şi instanţa nu putea dispune anularea întregii acţiuni.
Prin Decizia civilă nr. 238/2012 din 15 mai 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, învestită cu soluţionarea căii de atac, pe care a recalificat-o ca fiind apel a admis apelul declarat de reclamantul T.L.M. împotriva Sentinţei civile nr. 1547 din 7 februarie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza spre judecare aceleiaşi instanţe în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect plata sumei de 81.486,59 RON contravaloare facturi.
Pentru a dispune astfel, instanţa de prim control judiciar a reţinut, în esenţă, că potrivit art. 14 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru atunci când o acţiune are mai multe capete de cerere cu finalitate diferită, aşa cum este cazul în speţă, taxa judiciară de timbru se datorează pentru fiecare capăt de cerere în parte, după natura lui, cu excepţia cazurilor în care prin lege se prevede altfel.
De asemenea, având în vedere că reclamantul achitase taxa de timbru în sumă de 3.241 RON aferentă primului capăt de cerere, la dosar regăsindu-se dovada plăţii curtea a apreciat că, în mod greşit, prima instanţă a anulat în totalitate acţiunea ca insuficient timbrată.
Împotriva Deciziei civile nr. 238/2012 din 15 mai 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în termen legal, a declarat recurs, pârâta SC D.I. SRL Bucureşti, criticând-o din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului, cu consecinţa menţinerii hotărârii primei instanţe.
În dezvoltarea criticilor formulate, pârâta a susţinut ca fiind irelevant faptul că reclamantul a achitat taxa judiciară de timbru pentru unul din cele două capete de cerere, la cel de-al patrulea termen de judecată, în condiţiile în care, anterior primului termen de judecată, i s-a pus în vedere achitarea taxei de timbru pentru întreaga acţiune.
În acelaşi sens, a arătat că, pentru a fi aptă sa ia act, ori să dispună asupra oricărei cereri formulate de părţile în litigiu, instanţa de judecată trebuie să fi fost legal învestită, învestirea fiind efectivă din momentul satisfacerii cerinţei timbrajului.
În continuare, în cuprinsul memoriului de recurs, pârâta a reiterat aspectele invocate prin întâmpinarea depusă în faţa primei instanţe referitor la excepţiile lipsei calităţii de reprezentant a apărătorului reclamantului şi prematurităţii introducerii acţiunii, precum şi asupra fondului cauzei, aspecte care însă nu vor fi cenzurate de instanţa de recurs, întrucât nu au făcut obiectul analizei instanţei de apel, care a soluţionat calea de atac, în limitele învestirii, dispunând exclusiv asupra excepţiei insuficientei timbrări în raport de care prima instanţă a soluţionat cauza.
Prealabil examinării motivelor de nelegalitate prima chestiune ce se impune a fi precizată este cea referitoare la obligaţia prevăzută în sarcina părţii care exercită această cale de atac de a respecta dispoziţiile art. 3021 şi 304 C. proc. civ. Exigenţele impuse prin cele două texte legale au în vedere faptul că recursul în concepţia actuală este cale extraordinară de atac şi în consecinţă, ca ultim grad de jurisdicţie nu îşi propune rejudecarea fondului, ci examinarea legalităţii hotărârilor atacate în condiţiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.
Faţă de aceste precizări, se constată că pârâta, în memoriu de recurs depus la dosar, a indicat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fără însă să dezvolte şi să structureze criticile formulate subsumat acestuia.
Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine că acestea sunt nefondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare:
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează lipsa temeiului legal al hotărârii criticate sau încălcarea ori aplicarea greşită a legii.
Altfel spus, motivul de recurs invocat statuează trei ipoteze distincte - prima vizând lipsa temeiului legal, situaţie în care urmează a se demonstra lipsa de bază legală a soluţiei cu argumente din care să rezulte că, din conţinutul deciziei atacate, nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, a doua ipoteză se referă la încălcarea unei norme de drept substanţial, iar ultima vizează interpretarea eronată a unei norme juridice.
Pentru a fi în prezenţa celei de-a doua ipoteze - încălcarea unei norme de drept substanţial - trebuie îndeplinite următoarele condiţii: norma încălcată să existe şi să fie în vigoare la momentul judecăţii, să existe o contradicţie între considerentele şi dispozitivul hotărârii, viciul să se afle în dispozitivul hotărârii, iar acesta să contravină dispoziţiilor legale.
Pentru a fi în prezenţa ultimei ipoteze - interpretarea eronată a unei norme juridice - trebuie ca instanţa, recurgând la un text de lege, să-i fi dat o greşită interpretare sau faptul reţinut să fi fost greşit calificat, în raport cu exigenţele unui anumit text de lege.
De asemenea, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este incident şi atunci când, în dezlegarea pricinii, instanţa face aplicarea unei norme generale nesocotind existenţa unei norme speciale".
În speţă, criticile vizând pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 sunt nefondate şi vor fi înlăturate pentru argumentele ce urmează a fi expuse.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 146/1997 cu referire la art. 20 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege, taxele de timbru se achită şi se depun anticipat sau până la termenul de judecată stabilit de instanţă,
Conform art. 14 al aceluiaşi act normativ: "când o acţiune are mai multe capete de cerere, cu finalitate diferită, taxa judiciară de timbru se datorează pentru fiecare capăt de cerere în parte, după natura lui, cu excepţia cazurilor în care prin lege se prevede altfel."
Într-adevăr, prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 şi art. 35 alin. (1) şi (5) din Normele metodologice de aplicare a legii, statuează că, în cazul în care, partea nu achită taxa judiciară de timbru, cererea va fi anulată ca netimbrată.
Deşi, normele legale menţionate nu disting între anularea integrală sau doar parţială a acţiunii (în limita taxei de timbru neachitate), după cum unele capete de cerere au fost timbrate, iar altele nu, formularea art. 14 din acelaşi act normativ constituie fundamentul soluţiei dezvoltate de jurisprudenţă în sensul că acţiunea nu poate fi anulată în integralitate, ci doar parţial, în limita taxei de timbru neachitate, dacă celelalte capete de cerere sunt legal timbrate.
Această soluţie s-a fondat pe criteriul de echitate avut în vedere de legiuitor la edictarea art. 14 şi care relevă intenţia acestuia de a nu se aplica sancţiunea anulării întregii acţiuni, dedusă mai ales din folosirea sintagmelor "finalitate diferită" şi "taxa de timbru se datorează pentru fiecare capăt de cerere în parte".
În speţă, având în vedere că reclamantul a achitat taxa de timbru aferentă primului capăt de cerere, în cuantumul stabilit în sarcina sa, anterior punerii în discuţie a excepţiei insuficientei timbrării a acţiunii, Înalta Curte apreciază soluţia instanţei de apel ca fiind corectă şi legală, înlăturând ca irelevantă critica referitoare la faptul că reclamantul a achitat taxa de timbru la al cincilea termen de judecată în faţa instanţei de fond.
Pentru a răspunde greşitei aplicări a legii, pârâta se află în situaţia de a demonstra că instanţa, recurgând la un text de lege, a dat acestuia o interpretare eronată sau că un fapt reţinut de aceasta a fost greşit calificat, în raport cu exigenţele unui anumit text de lege.
Criticile formulate de pârâtă asupra excepţiilor lipsei calităţii de reprezentant a apărătorului reclamantului şi prematurităţii introducerii acţiunii, precum şi asupra fondului cauzei, nu vor face obiectul analizei instanţei de recurs, având în vedere că litigiul a fost soluţionat pe excepţia insuficienţei timbrajului, fără a se intra în cercetarea fondului şi în măsură s-ar proceda altfel, părţile ar fi private de două grade de jurisdicţie, iar instanţa de recurs s-ar pronunţa omisso medio.
În cazul de faţă, cu referire la motivul de nelegalitate invocat, se reţine că pârâta, prin argumentele aduse, a cerut instanţei de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în fond şi nu doar să verifice decizia din apel în ceea ce priveşte modul de aplicare a legii.
Altfel spus, situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel, constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuţie în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar criticile pârâtei nu relevă nicio încălcare a dispoziţiilor legale de natură să impună casarea sau modificarea soluţiei adoptate.
Aşa fiind, se constată că, instanţa de apel a analizat şi a răspuns tuturor criticilor formulate, în cauză neexistând motive de nelegalitate, astfel încât, decizia atacată este la adăpost de orice critică, urmând ca, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de pârâta SC D.I. SRL Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 238/2012 din 15 mai 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă să fie respins, ca nefondat,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta SC D.I. SRL Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 238/2012 din 15 mai 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 aprilie 2013.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 1663/2013. Civil. Asigurări sociale.... | ICCJ. Decizia nr. 1649/2013. Civil. Acţiune în constatare.... → |
|---|
