ICCJ. Decizia nr. 1628/2013. Civil. Marcă. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1628/2013
Dosar nr. 67323/3/2011
Şedinţa publică din 22 martie 2013
Prin cererea înregistrată la 19 octombrie 2011, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanta H. România SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii SC D. SRL şi OSIM, anularea înregistrării mărcii individuale combinate „R.E.", număr de depozit naţional M 2008 11026, număr de marcă 107833 din 22 decembrie 2008, pentru produse în clasa 32, obligarea OSIM la radierea din Registrul Naţional al Mărcilor a înregistrării mărcii sus-menţionate, cu obligarea pârâtei S.C. D. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că face parte din grupul de companii H., care a achiziţionat o serie de fabrici de bere de pe piaţa locală din România, şi, odată cu acestea, şi un portofoliu extins de mărci, între care şi berea R., comercializată în perioada comunistă de către Fabrica de Bere Re. S.A. (ulterior redenumită S.Re. SA). Reclamanta a arătat că a înregistrat două mărci naţionale combinate, cu denumirea „R." alăturată unor elemente figurative color, ce reprezintă simbolurile etichetei ce va fi utilizată pentru comercializarea acestei beri, astfel: marca naţională combinată R. nr. 0900041 din 22 octombrie 2007 cu element figurativ color, înregistrată pentru produse în clasa 32, şi marca naţională combinată R. nr. 0900042, din 22 octombrie 2007, cu element figurativ color, de asemenea, înregistrată pentru produsele clasei 32.
Reclamanta a susţinut că pârâta, fără acordul său, începând cu anul 2008, a înregistrat o serie de mărci naţionale şi comunitare care includ ca element verbal central termenul R., pentru clasa de produse 33 şi 32.
În plus, a arătat că cei doi asociaţi ai pârâtei, au solicitat, în nume propriu şi înregistrarea pentru produse în clasa 32 a două mărci naţionale şi comunitare, al căror element verbal este şi de data aceasta reprezentat de termenul R.
Astfel, înregistrarea mărcii pârâtei pentru produse în clasa 32 s-a făcut cu nerespectarea prevederilor art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea mărcilor şi, în consecinţă, se impune anularea înregistrării acestei mărci pentru această clasă de produse, în baza prevederilor art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea mărcilor.
Înregistrarea mărcii pârâtei pentru produse în clasa 32 s-a făcut cu nerespectarea prevederilor art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, aceasta fiind similară cu mărcile anterioare ale reclamantei, fiind destinată a fi aplicată unor produse identice celor desemnate ale reclamantei, existând un risc de confuzie, incluzând şi riscul de asociere cu mărcile reclamantei.
Cu privire la similaritatea mărcilor pârâtei cu mărcile anterioare ale reclamantei, reclamanta a arătat că elementul dominant al acestora este reprezentat de elementul verbal R., atât pentru mărcile pârâtei cât şi pentru mărcile reclamantei, părţile dominante ale mărcilor analizate fiind cele în măsură să ofere distinctivitate mărcilor, şi, după cum este susţinut şi de către literatura de specialitate, publicul consumator va percepe marca „în mod normal, ca întreg, fără o evaluare atentă a detaliilor, păstrând în minte elementul care induce mărcii caracterul distinctiv" (în speţa de faţă, elementul R.).
Reclamanta a susţinut că elementul E. nu prezintă un argument suficient pentru a confirma lipsa similarităţii dintre mărcile în speţă.
A mai arătat că şi din punct de vedere fonetic, mărcile au o sonoritate identică, fiind pronunţate identic de către consumator. Totodată, reprezentarea grafică a termenului R. cu o grafie specială diferită pentru partea sa de început, nu va putea determina consumatorul român să pronunţe diferit acest termen.
Cu privire la identitatea produselor, se arată că produsele pentru care a fost înregistrată marca pârâtei sunt absolut identice cu cele pentru care au fost înregistrate anterior mărcile naţionale din portofoliul reclamantei.
În ceea ce priveşte riscul de confuzie, reclamanta a arătat că acesta există, întrucât, pe lângă identitatea bunurilor în cauză, există şi o similaritate între mărci.
La data de 17 ianuarie 2012, pârâta S.C. D. SRL a arătat că a depus la OSIM cererea de renunţare la clasa 32 din marca R.E. - MN 107833, anexând declaraţie de renunţare în copie, adresă către OSIM privind înregistrarea acestei modificări.
Prin Sentinţa nr. 86 din 18 ianuarie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis acţiunea şi a dispus anularea parţială a mărcii naţionale nr. 107833 din 22 decembrie 2008, R.E., pentru produsele din clasa 32, radierea mărcii din RNM după rămânerea definitiva a hotărârii, corespunzător anularii parţiale.
Prin aceeaşi sentinţă, pârâta SC D. SRL a fost obligată la plata către reclamanta a cheltuielilor de judecată în sumă de 13426,72 RON.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul, în raport de înscrisurile depuse la dosar şi de dispoziţiile legale invocate, a reţinut că reclamanta a făcut dovada similarităţii dintre marca pârâtei şi mărcile anterioare ale reclamantei, apreciind că elementul dominant este elementul verbal central „R.", prezent atât în marca pârâtei cât şi în mărcile reclamantei, element care este de natură să ofere distinctivitate mărcilor, prezenţa cuvântului „E." în compunerea mărcii pârâtei nefiind de natură să înlăture această similaritate.
- Din punct de vedere fonetic, tribunalul a reţinut că datorită elementului verbal dominant pentru mărcile comparate, respectiv cuvântul „R.", mărcile vor avea o sonoritate identică, fiind pronunţate identic de către consumatori.
Tribunalul a apreciat că termenul secundar din marca pârâtei, cuvântul „E." nu prezintă relevanţă în comparaţia fonetică a mărcilor, având în vedere că elementul verbal dominant este cel care va fi reţinut de publicul consumator, respectiv cuvântul „R.".
În ceea ce priveşte identitatea produselor, tribunalul a reţinut că aceasta este evidentă, marca pârâtei fiind înregistrată şi pentru clasa de produse 32, clasă pentru care sunt înregistrate şi mărcile anterioare ale reclamantei.
Referitor la riscul de confuzie, tribunalul a reţinut că acesta a fost dovedit în cauză, datorită existenţei similarităţii între mărci şi identităţii bunurilor pentru care au fost înregistrate mărcile.
Apreciind că, prin înregistrarea mărcii pârâtei, se creează un risc de confuzie pentru publicul relevant, inclusiv un risc de asociere pentru consumatori în ceea ce priveşte originea produselor desemnate de mărci, fiind posibilă chiar stabilirea unei legături economice între cele două părţi, tribunalul a admis acţiunea reclamantei şi a dispus anularea parţială a mărcii naţionale a pârâtei nr. 107833 din 22 decembrie 2008, R.E., pentru produsele din clasa 32 şi radierea înregistrării mărcii pârâtei corespunzător anulării parţiale, din RNM, după rămânerea definitivă a hotărârii.
Totodată, în baza art. 274 C. proc. civ., pârâta SC D. SRL a fost obligată la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată, în sumă de 13426,72 RON.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta SC D. SRL.
Intimatul OSIM a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, pe motiv că prin apel nu se contestă neîndeplinirea de către OSIM a unei obligaţii prevăzută în sarcina sa, apelul vizând doar cheltuielile de judecată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin Decizia nr, 81A din 22 mai 2012, a respins, ca nefondate, atât excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a OSIM cât şi apelul reclamantei.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, instanţa de apel a reţinut că întrucât OSIM a fost parte în cauza soluţionată prin sentinţa apelată, acesta are calitate şi în apelul formulat împotriva acestei sentinţe, iar împrejurarea că au fost apelate aspecte care nu privesc obligaţiile OSIM stabilite prin sentinţa tribunalului nu este de natură să înlăture calitatea procesuală pasivă a acestei părţi.
Cu privire la apelul pârâtei, care a vizat nelegalitatea sentinţei sub aspectul neaplicării de către tribunal a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte susţinerea privind complexitatea redusă a cauzei, instanţa de apel a reţinut că nu poate fi apreciată complexitatea cauzei în raport cu numărul de termene acordat sau de conduita procesuală a părţilor, ci în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată, care în cauză este unul care presupune susţineri, probatorii şi analiză cu privire la mai multe aspecte, respectiv existenţa identităţii produselor, similaritatea mărcilor, existenţa riscului de confuzie, precum şi analiza datelor şi modului dobândirii de către părţi a drepturilor asupra mărcilor în litigiu.
Instanţa de apel a apreciat că cererea de renunţare la marcă, depusă la OSIM nu echivalează cu o recunoaştere a pretenţiilor reclamantei, întrucât acţiunea vizează anularea parţială a mărcii în litigiu, anulare care implică analiza condiţiilor de valabilitate a mărcii la momentul înregistrării acesteia şi, totodată, are efecte retroactive, în timp ce renunţarea la marcă constituie un act de dispoziţie al titularului mărcii şi produce efecte numai pentru viitor.
De altfel, instanţa a constatat că apelanta nici nu a invocat dispoziţiile art. 275 C. proc. civ.
Prin urmare, instanţa a reţinut că nu se poate susţine că în cauză conduita pârâtei ar fi de natură să determine o diminuare a cuantumului cheltuielilor de judecata la care a fost obligată.
Având în vedere criteriile stabilite de art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în raport de care se poate dispune reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată (valoarea pricinii şi munca prestată de avocat), instanţa de apel a reţinut că obiectul cauzei de faţă implică valori economice apreciabile întrucât mărcile în sine au o valoare economică, iar piaţa produselor cărora li se aplicau mărcile în litigiu este una vastă.
De asemenea, instanţa de apel a apreciat că munca prestată de avocat este una considerabilă care presupune studiul prealabil al actelor, al legislaţiei aplicabile în cauză, cercetări în registrele publice referitoare la pârâtă, redactarea cererii de chemare în judecată, strângerea, selectarea şi depunerea actelor, reprezentarea la doua termene, precum şi susţinerea concluziilor asupra cererii.
Caracterul necesar al cheltuielilor rezultă din împrejurarea că, deşi notificată în prealabil, pârâta a avut o conduită care a determinat reclamanta să promoveze prezenta cauză şi, prin urmare, să angajeze cheltuieli de judecată legate de promovarea cererii de chemare în judecată şi de reprezentare în judecată.
Instanţa de apel a respins critica pârâtei cum că se impunea reducerea cheltuielilor de judecată întrucât acţiunea ar fi fost admisă doar parţial, motivând că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat anularea parţială a mărcii în litigiu, respectiv pentru clasa 32 de produse, însă acţiunea a fost admisă în totalitate.
Împotriva deciziei instanţei de apel, pârâta a declarat recurs, susţinând că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că nu a dispus diminuarea cheltuielilor de judecată acordate de tribunal.
Recurenta pârâtă susţine că potrivit art. 275 C. proc. civ., pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată.
Recurenta pârâtă susţine în mod greşit a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată întrucât reclamanta nu a făcut dovada acestora, arătând în acest sens că menţionarea sumei ce reprezintă onorariul avocatului pe delegaţia acestuia din dosar nu reprezintă o probă în sensul dispoziţiilor art. 1169 şi 1191 C. civ. potrivit cărora dovada se face cu înscrisuri, cum ar fi biletele de transport CFR, chitanţe fiscale şi benzină în caz de transport auto, chitanţe pentru cazare şi masă, etc.
Prin urmare, recurenta susţine că instanţa de apel trebuia să soluţioneze acest capăt de cerere numai pe baza probelor şi nu prin apreciere, întrucât lichidarea cheltuielilor de judecată reprezintă o chestiune de răspundere civilă delictuală, iar prejudiciul invocat şi dovedit este una din condiţiile antrenării acestui fel de răspundere.
Recurenta invocă şi practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, susţinând că instanţa europeană a statuat că partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil.
Există două raporturi conexe: raportul juridic civil dintre părţile contractului de asistenţă juridică (client/avocat) şi raportul juridic de drept procesual civil dintre părţi.
Recursul este nefondat, pentru considerentele care urmează:
Instanţa de apel a procedat corect atunci când a confirmat soluţia tribunalului referitoare la plata cheltuielilor de judecată, reţinând cu prioritate faptul relevant, în măsură să fundamenteze obligaţia stabilită în sarcina pârâtei prin sentinţa de primă instanţă, că acţiunea a fost admisă în totalitate.
S-a stabilit, astfel, îndeplinirea condiţiei prescrise de norma procedurală referitoare la „partea care cade în pretenţii”, care în contextul solicitării exprese a cheltuielilor de către partea adversă, justifică, din perspectivă strict procedurală, inserarea obligaţiei în dispozitivul soluţiei pronunţate în primă instanţă.
Susţinerea recurentei pârâte în sensul că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. în sensul că nu a redus cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de prima instanţă este neîntemeiată.
Împrejurarea că legiuitorul permite instanţei, prin dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., să diminueze cheltuielile de judecată, reprezentate de onorariile avocaţilor, nu presupune ca instanţa să uzeze de această facultate în mod discreţionar. O atare măsură trebuie să fie justificată prin motive temeinice, simpla solicitare a părţii căzute în pretenţii nefiind de natură a constitui un atare motiv.
Or, în condiţiile în care recurenta pârâtă nu a invocat în faţa instanţei de apel nici un motiv temeinic de natură să conducă la concluzia că suma avută în vedere de prima instanţă ar fi nepotrivit de mare faţă de circumstanţele concrete ale litigiului şi că partea care a câştigat procesul şi-ar fi exercitat abuziv dreptul de a obţine suma pe care a plătit-o cu titlu de onorariu de avocat, săvârşind un abuz de drept, în mod corect instanţa a apreciat că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Nici critica vizând nedovedirea de către reclamantă a cheltuielilor efectuate nu poate fi primită întrucât, contrar celor susţinute de recurenta pârâtă, cheltuielile de judecată constând în onorariul de avocat nu au fost menţionate pe împuternicirea avocaţială, ci au fost dovedite prin înscrisurile aflate la filele 118-120 din dosarul tribunalului (factura fiscală nr. 819974 din 12 octombrie 2011 şi ordinul de plată din 18 noiembrie 2011).
Invocarea de către recurenta pârâtă a practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului vine în sprijinul soluţiei instanţei de apel, aceasta apreciind că onorariul avocaţial constituie o cheltuială necesară, în limita unui cuantum rezonabil.
În acest sens, în mod corect instanţa de apel a apreciat că sumele solicitate de reclamantă în prima fază procesuală, cu titlu de cheltuieli de judecată, îndeplinesc cerinţele statuate în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, derivă din exercitarea dreptului la apărare al reclamantei, fiind deci necesare şi au un cuantum rezonabil, prin raportare la obiectul litigiului şi complexitatea concretă a cauzei.
În ceea ce priveşte critica vizând greşita aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 275 C. proc. civ., potrivit cărora pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată, se constată că acesta este formulată omisso medio, întrucât nu a constituit obiect de critică în apel.
În aceste condiţii instanţa de recurs nu poate exercita un control de legalitate asupra unor aspecte care nu au fost invocate pe calea apelului, deşi exista această posibilitate, întrucât s-ar ajunge la încălcarea principiului „non omisso medio", ceea ce este inadmisibil.
În raport de considerentele prezentate, decizia instanţei de apel este legală, motiv pentru care recursul declarat în cauză, fiind nefondat, va fi respins ca atare.
Totodată, în temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., dată fiind soluţia pronunţată, recurenta-pârâtă va fi obligată la plata sumei de 6.448 RON, cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă, reprezentând onorariu avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC D. SRL împotriva Deciziei nr. 81A din 22 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Obligă pe recurenta pârâtă SC D. SRL la 6.448 RON cheltuieli de judecată către intimata reclamantă H. România SA.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1626/2013. Civil. Acţiune în revendicare.... | ICCJ. Decizia nr. 1629/2013. Civil. Brevete de invenţii. Recurs → |
|---|
