ICCJ. Decizia nr. 1679/2013. Civil. Excepţie de neconstituţionalitate. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1679/2013
Dosar nr. 52357/3/2011
Şedinţa publică din 26 martie 2013
Asupra recursurilor de faţă:
Prin decizia nr. 304A din 12 septembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi pentru cauze cu minori şi de familie s-a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta S.I. împotriva sentinţei civile nr. 521 din 05 martie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 52357/3/2011, în contradictoriu cu intimatul - pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele considerente:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 05 iulie 2011, reclamanta a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa, în temeiul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 650 000 RON cu titlu de despăgubiri băneşti pentru imobilul teren în suprafaţă de 2.202,00 mp situat în str. P., sector 4 Bucureşti, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 521 din 05 martie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii cererii, invocată de pârât şi a respins ca inadmisibilă cererea formulată, reţinând în motivare următoarele: Prin notificarea din 19 februarie 2002, înaintată prin executor judecătoresc, B.A. a solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti restituirea în natură a imobilului din str. Calea P., sector 4 Bucureşti.
Prin contractul de cesiune autentificat sub nr. A1. din 07 noiembrie 2006 B.N.P. R.D. şi M.P., reclamanta S.I. în calitate de cesionar a cumpărat de la moştenitoarele lui B.A. toate calităţile procesuale deţinute sau izvorâte din orice procedură judiciară şi/sau administrativă ce ar avea ca obiect terenul situat în Bucureşti, str. P. sector 4, în suprafaţă de 2.202 mp.
Prin sentinţa civilă nr. 195 din 13 februarie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta S.I. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, fiind obligat pârâtul să emită dispoziţie în temeiul legii nr. 10/2001 de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent pentru diferenţa de 800 mp de teren şi pentru construcţia din Bucureşti, str. P., sector 4. Sentinţa a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 683 din 18 decembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti prin care s-au respins apelurile ca nefondate, rămânând irevocabilă prin nerecurarea deciziei menţionate.
În executarea dispozitivului acestei sentinţe, a fost emisă dispoziţia nr. D1. din 04 august 2010, prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent constând în diferenţa dintre despăgubirile încasate şi valoarea de piaţă, pentru construcţia demolată în suprafaţă construită desfăşurată de 475 mp ce a fost situată în Bucureşti, Calea P., sector 4, şi acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 800 mp, imposibil de restituit în natură cesionarei S.I.
Faţă de aceste elemente, Tribunalul a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 195 din 13 februarie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost soluţionată complet notificarea formulată de B.A., inclusiv sub aspectul acordării de măsuri reparatorii prin echivalent pentru diferenţa de 800 mp teren, ulterior fiind emisă o dispoziţie în acest sens, fiind epuizată în această manieră procedura specială instituită prin Legea nr. 10/2001.
Reclamanta şi autorul acesteia au beneficiat de toate garanţiile procedurale pentru soluţionarea pretenţiilor lor privind imobilul preluat abuziv, fiind epuizată complet, în faţa instanţelor judecătoreşti, procedura specială instituită prin Legea nr. 10/2001, fiind emisă şi o dispoziţie a primarului în conformitate cu dispozitivul sentinţei pronunţată.
În ceea ce priveşte acordarea despăgubirilor pentru suprafaţa stabilită prin sentinţa de mai sus, reclamanta are la dispoziţie procedura specială instituită prin Legea nr. 247/2005 pentru a deduce controlului judecătoresc pretenţiile sale referitoare la întârzierea procedurii sau refuzul pretins nejustificat de emitere a deciziei conţinând titlul de despăgubire.
De altfel, aşa cum indică reclamanta chiar în cuprinsul cererii introductive, aceasta a obţinut despăgubiri urmând procedura specială instituită de Legea nr. 247/2005 pentru alte imobile în situaţii similare, astfel încât susţinerea sa că mecanismul ar fi teoretic şi iluzoriu nu a fost reţinută.
Tribunalul a reţinut incidenţa deciziei nr. 27/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii privind admisibilitatea acţiunilor în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 Protocol 1 din convenţie şi ale art. 13 din Convenţie. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că astfel de acţiuni sunt inadmisibile, întrucât ignoră dispoziţiile legii speciale. Decizia din recurs în interesul legii a fost publicată în M. Of. în data de 17 februarie 2012, dezlegarea problemelor de drept judecate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie fiind obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea I, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ. - redându-se considerente din motivarea acesteia.
Prin încheierea din 5 septembrie 2012, instanţa de apel a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 329 C. proc. civ., formulată de reclamantă, apreciind că nu sunt întrunite cerinţele art. 29 din Legea Curţii Constituţionale. S-a reţinut că articolul vizat se referă la persoana care poate sesiza Înalta Curte pentru soluţionarea unui recurs în interesul legii, iar soluţionarea cauzei de faţă, ce are ca obiect obligarea Statului la plata unei sume de bani cu titlu de despăgubire pentru un imobil preluat abuziv, nu are nicio legătură cu textul legal în discuţie.
Examinând apelul prin prisma criticilor formulate de către reclamantă, Curtea a constatat că apelul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Pe calea apelului nu se poate cenzura, astfel cum se solicită prin motivele de apel, decizia pronunţată în interesul legii, ci doar, eventual, aceasta să fie înlăturată de la aplicare, dacă s-ar aprecia că nu intră în concordanţă cu reglementările internaţionale, ceea ce nu este cazul în speţă.
Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii vizând chiar problema în discuţie, obligatorie potrivit art. 329 C. proc. civ., a stabilit, în urma admiterii recursului că acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din Convenţie, sunt inadmisibile.
În continuarea motivării s-a făcut referire la considerente ale deciziei, după cum urmează:
S-a constatat că inaplicabilitatea dreptului comun rezultă dintr-un principiu fundamental de drept, şi anume „specialia generalibus derogant" („Legile speciale derogă de la cele generale"), potrivit căruia, în situaţia în care legea generală şi cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun.
Cu alte cuvinte, pentru valorificarea pretenţiilor în legătură cu un drept invocat, persoanele interesate trebuie să respecte legislaţia naţională edictată în legătură cu dreptul respectiv, atât din perspectiva dreptului substanţial, cât şi a căilor procedurale prevăzute de lege pentru obţinerea recunoaşterii celor susţinute.
Potrivit art. 20 din Constituţia României, în domeniul drepturilor fundamentale ale omului, în cazul neconcordanţei între documentele internaţionale şi dreptul intern au prioritate primele, cu excepţia situaţiei în care legea fundamentală naţională sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Aceasta nu înseamnă însă că persoanele interesate pot să-şi valorifice, în orice condiţii, pretenţiile privitoare la drepturile invocate, în afara cadrului normativ naţional, doar raportat la faptul că documentele internaţionale garantează şi protejează anumite drepturi ale omului, considerate fundamentale.
Astfel, chiar Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, a cărei încălcare a fost invocată de reclamantă, din perspectiva accesului la justiţie şi a dreptului la un proces echitabil, prevede în art. 35 obligaţia pentru solicitant de a epuiza toate căile procedurale interne, anterior sesizării Curţii Europene, în cazul în care este nemulţumit de soluţia obţinută într-un anumit demers judiciar.
Nu poate fi înlăturată de la aplicare decizia în interesul legii, care potrivit art. 3307 alin. (4) C. proc. civ. este obligatorie, întrucât aceasta este în concordanţă cu reglementările internaţionale. De altfel, curtea nu poate reţine existenţa unei neconcordanţe între acesta şi reglementările internaţionale, întrucât, în chiar cuprinsul deciziei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a verificat acest aspect şi a arătat în concret, concordanţa reglementării interne cu cea internaţională, din perspectiva drepturilor conferite şi a limitărilor ce pot fi impuse, astfel că sunt nefondate criticile apelantei sub acest aspect.
În sensul celor arătate anterior, Înalta Curte a reţinut că obligarea Statului Român la despăgubiri motivat de faptul că reclamantul beneficiază de garanţiile oferite de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie nu poate fi primită, din moment ce, la momentul sesizării instanţei, nu are un bun şi nici o creanţă suficient consolidată, de natură a-l face să se prevaleze de o speranţă legitimă, în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţie.
Pe de altă parte, Înalta Curte a constatat că argumentul referitor la jurisprudenţa instanţei de contencios european cu privire la nefuncţionalitatea Fondului Proprietatea şi suspendarea procedurilor nu justifică suprimarea de către instanţă a procedurii instituite de legea internă.
Această chestiune este analizată în decizia în interesul legii, în care se arată că procedura în faţa Fondului este o procedură execuţională, care intervine după ce dreptul este stabilit prin decizia Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, iar rolul Statului, în respectarea dispoziţiilor art. 6 şi ale art. 1 din Primul Protocol adiţional, este acela de a construi un mecanism apt să asigure în mod eficient şi la timp executarea hotărârilor judecătoreşti prin care se consacră drepturi civile persoanelor fizice. Ori, crearea unei jurisprudenţe prin care statul poate fi obligat direct la despăgubiri nu reprezintă doar o schimbare a debitorului obligaţiei de plată, ci şi schimbarea mecanismului de achitare a despăgubirilor stabilite.
Punerea în executare a hotărârilor prin care Statul, prin Ministerul Finanţelor Publice, este debitor se face de această dată de la bugetul de stat, cu condiţia ca acesta să prevadă sumele alocate cu titlu de executare a debitelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti.
În acest sens, în hotărârea-pilot pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, C.E.D.O. a avut în vedere şi ipoteza achitării despăgubirilor direct de la bugetul de stat şi a constatat că există o problemă structurală în mecanismul acordării măsurilor reparatorii şi a luat act că această modalitate reprezintă o „sarcină foarte importantă pe care legislaţia în materie de bunuri imobile naţionalizate o impune bugetului de stat şi referitor la care Guvernul recunoaşte că este dificil de suportat".
De altfel, în decizia în interesul legii, se arată concret că nu se poate vorbi despre o încălcare a jurisprudenţei C.E.D.O. după pronunţarea hotărârii pilot, din moment ce statul român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei europene, să ia măsurile care să garanteze protecţie efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 şi art. 1 din Primul Protocol, în contextul tuturor cauzelor similare cu cea de faţă.
Este important de subliniat că şi în hotărârea-pilot C.E.D.O. a reamintit că „statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din ţară şi pentru punerea lor în aplicare" şi că „punerea în balanţă a drepturilor în cauză şi a câştigurilor şi pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei şi a sistemului juridic al statului constituie un exerciţiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenţia diverselor autorităţi interne" (parag. 233).
De altfel, chiar dacă, în situaţia în care există o decizie sau dispoziţie administrativă ori o hotărâre judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul la despăgubiri, părţile se pot prevala de existenţa unui „bun", în sensul Convenţiei, garanţiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie trebuie să fie funcţionale în cadrul procedurii de executare a „valorii patrimoniale" astfel stabilite.
Ori, mecanismul eficient de protecţie a drepturilor garantate de art. 6 din Convenţie şi de art. 1 din Primul Protocol adiţional, la care se referă C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient şi previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor şi dispoziţiilor administrative sau a hotărârilor judecătoreşti irevocabile.
A admite posibilitatea formulării prezentei acţiuni ar crea o discriminare între persoanele aflate în aceeaşi situaţie, ceea ce este inadmisibil.
Împotriva încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale şi a deciziei de apel a formulat cereri de recurs reclamanta S.I.
A. Încheierea a fost criticată, invocându-se greşita aplicare a art. 29 din Legea nr. 47/1992.
S-a susţinut de către reclamantă că există legătură între textul procedural vizat de excepţia de neconstituţionalitate şi obiectul litigiului, atât timp cât prima instanţă a considerat aplicabilă decizia în interesul legii nr. 27/2011, pronunţată tocmai în baza normei în discuţie.
B. Decizia de apel a fost criticată pentru următoarele motive, în susţinerea cărora s-au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.:
1. Hotărârea primei instanţe a fost pronunţată cu nerespectarea dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).
Prin cererea de apel a solicitat înlăturarea de la aplicare a deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011, arătând că aceasta face corp comun cu legea, având forţă juridică inferioară Convenţiei Europene, care trebuie aplicată cu prioritate; a mai susţinut şi că aceasta este dată cu depăşirea competenţei instanţei, care este limitată în recursurile în interesul legii la interpretarea legii, nicidecum la constatarea convenţionalilăţii sau neconvenţionalităţii acesteia.
Simpla afirmaţie a instanţei în sensul că „decizia este în concordanţă cu reglementările internaţionale" nu poate constitui motivare, instanţa de apel neanalizând problema contradicţiei cu Convenţia Europeană şi neaducând niciun argument pentru faptul că Înalta Curte nu putea analiza convenţionalitatea legii interne.
2. Hotărârea primei instanţe a fost pronunţată cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 1 din Primul Protocol al Convenţiei, art. 11 alin. (2) şi art. 20 alin. (1) din Constituţie (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Concluzia care rezultă din motivarea instanţei de apel este aceea că reclamanta ar trebui să urmeze calea prevăzută de legea internă, cu atât mai mult cu cât nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenţei Curţii Europene A Drepturilor Omului după pronunţarea hotărârii pilot în cauza Maria Athanasiu şi alţii c. României.
Instanţa de apel reţine faptul că nu ar exista neconcordanţe intre legea internă şi reglementările internaţionale, însă singurul argument invocat în susţinerea acestei concluzii este acela că Înalta Curte, în considerentele deciziei nr. 27/2011 a reţinut concordanţa reglementării interne cu cea internaţională.
Nici instanţa de apel şi nici prima instanţă nu au răspuns criticilor prin care a arătat că, potrivit unei jurisprudenţe constante, culminând cu hotărârea pronunţată în cauza pilot parag. 232, Curtea Europeană a reţinut că deşi Legea nr. 247/2005 deschide reclamanţilor accesul la o procedură administrativă, urmată, dacă este cazul şi de una contencioasă, acest acces rămâne teoretic şi iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să asigure, într-un termen rezonabil, restituirea imobilului sau plata unei indemnizaţii în favoarea persoanelor îndreptăţite.
În acest context, a arătat explicit că faptul că legea internă contravine dispoziţiilor convenţionale şi că s-a stabilit deja prin jurisprudenţa constantă a Curţii Europene că la nivel intern există deficienţă structurală, decurgând din „redactarea defectuoasă a legislaţiei cu privire la restituirea imobilelor naţionalizate şi din aplicarea sa defectuoasă de autorităţile administrative".
Concluzionând în sensul contrar celor reţinute de Curtea Europeană, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile invocate mai sus.
În concluzie, faţă de faptul că legislaţia internă, inclusiv decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 este neconvenţională, dovada absolută a ineficienţei sistemului de despăgubiri prevăzut de legislaţia internă rezultând din jurisprudenţa Curţii Europene, văzând şi faptul că nici după adoptarea hotărârii în cauza pilot legislaţia internă nu s-a eficientizat, susţinerea instanţei de apel în sensul că ar trebui în continuare să urmeze calea prevăzută de legea internă este nelegală, fiind evident faptul că aceasta nu conduce într-un termen rezonabil şi conform unui calendar previzibil la obţinerea de despăgubiri concrete şi efective.
Înalta Curte constată că ambele cereri de recurs sunt nefondate, în considerarea argumentelor ce succed:
A. Instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, care dă Curţii Constituţionale competenţa de a decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Cerinţa de admisibilitate subliniată nu poate fi reţinută în cauză, atât timp de constituţionalitatea art. 329 C. proc. civ. nu depinde modul de soluţionare a litigiului de faţă. Cenzurarea acestei norme procedurale, din perspectiva titularilor recursului în interesul legii, nu are nicio influenţă asupra dosarului de faţă, neputând înlătura aplicarea unei decizii în interesul legii pronunţată anterior - art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale prevăzând că deciziile şi hotărârile acestei instituţii au putere numai pentru viitor.
B. În ceea ce priveşte decizia de apel, nu sunt incidente motivele de recurs invocate, respectiv cele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
1. Nepronunţarea de către instanţa de apel asupra unor critici, cu încălcarea art. 261 alin. (5) C. proc. civ., poate fi analizată din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 şi nu pct. 7, acesta din urmă vizând nemotivarea deloc a hotărârii.
Critica formulată nu este fondată, întrucât în decizie se regăsesc argumente, cu referire şi la dispoziţiile art. 3307 alin. (4) C. proc. civ. , în sensul că nu se poate cenzura în acest cadru procesual o decizie în interesul legii, iar aceasta nu poate fi înlăturată de la aplicare, în raport de dispoziţiile art. 20 din Constituţie, atât timp cât, în chiar cuprinsul acesteia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a verificat aspectele invocate şi a arătat concordanţa reglementării interne cu cea internaţională, din perspectiva drepturilor conferite şi a limitărilor ce pot fi impuse.
2. Al doilea motiv de recurs se încadrează numai formal în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., neputându-se proceda la analiza criticilor formulate, faţă de argumentele ce succed.
În ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor din blocul de convenţionalitate şi a normelor constituţionale relevante, instanţa de apel a reţinut că această critică nu poate fi primită, detaliind argumentele care susţin hotărârea sub acest aspect.
Astfel, s-a arătat că instanţa nu are competenţa de a cenzura o decizie în interesul legii, prin care s-a statuat asupra criticilor invocate în susţinerea motivului de nelegalitate, reluându-se argumente din motivarea acesteia, cu trimitere şi la faptul că aceasta este obligatorie potrivit art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Concluzia instanţei este corectă, întrucât nu se poate cerceta concordanţa deciziei în interesul legii cu dispoziţiile din Convenţie, un astfel de demers echivalând cu reanalizarea problemelor de drept dezlegate de Înalta Curte, chiar sub aspectele solicitate a fi supuse analizei de către reclamanta-recurentă. Dispoziţiile art. 3307 alin. (4) C. proc. civ. conferă caracter obligatoriu statuărilor instanţei în soluţionarea unui recurs în interesul legii, iar cadrul legal procesual civil nu conferă competenţă instanţei de a reanaliza aspectele deduse soluţionării pe calea acestuia.
În considerarea acestor argumente, care susţin caracterul nefondat al criticilor formulate, Înalta Curte urmează să facă aplicarea şi a art. 312 alin. (1) C.proc.civ, dispunând în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta S.I. împotriva încheierii de şedinţă din data de 5 septembrie 2012 şi a deciziei nr. 304/A din 12 septembrie 2012 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4688/2013. Civil. Strămutare. Fond | ICCJ. Decizia nr. 1808/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
