ICCJ. Decizia nr. 2176/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2176/2013
Dosar nr. 158/97/2009*
Şedinţa publică din 15 aprilie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 82/2009 pronunţată de Tribunalul Hunedoara în Dosar nr. 158/97/2009 a fost respinsă acţiunea civilă formulată de reclamantul Protopopiatul Român Unit cu Roma Greco-Catolic Sarmizegetusa în contradictoriu cu pârâta Parohia Ortodoxă Română Ştei pentru revendicarea imobilului înscris în CF nr. C1 D.Ş., nr. T1.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că pentru admisibilitatea unei acţiuni în revendicare este necesar ca reclamantul neposesor să opună posesorului neproprietar titlul său de proprietate asupra bunului revendicat. Fără condiţia titlului de proprietate - deci în lipsa dreptului ce îi legitimează acţiunea asupra bunului deţinut de pârât - nu poate exista acţiune revendicativă. Or, xerocopia înscrisului depus Dosarul nr. 9232/97/2006 nu a putut fi apreciată de instanţa de fond ca dovadă a titlului de proprietate asupra imobilului revendicat, atât pentru neîndeplinirea condiţiilor de formă - ad probationem, cât şi pentru neîndeplinirea condiţiilor de fond - ad validitatem. Acest înscris, dacă totuşi poate fi considerat o copie a CF D.Ş., reprezintă doar foaia A, adică partea CF care cuprinde descrierea imobilului, şi că în lipsa foii B, care atestă titularul dreptului real de proprietate, reclamantul nu îşi dovedeşte dreptul cu un titlu valabil. Cu atât mai mult cu cât este de notorietate că acest bun - eclesia - a făcut obiectul decretului nr. 358/1948 şi respectiv nr. 177/1948. Pe de altă parte, prin efectul acestor acte normative, pârâtul a dobândit nu numai posesia asupra bunului în litigiu, ci întregul drept de proprietate cu toate cele trei atribute: dispoziţia, posesia şi folosinţa, în baza căruia a executat lucrări de conservare a acestuia potrivit scopului şi destinaţiei avute de la edificarea sa, lucrări ample de întreţinere, reparaţii şi consolidări, lucrări de sporire a gradului de confort, lucrări ambientale ce pot fi asimilate lucrărilor voluptuorii ce de regulă le execută doar un bun şi diligent gospodar.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, iar prin decizia civilă nr. 176/A/ 5 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Alba Iulia s-a admis apelul declarat de reclamantul Protopopiatul Român Unit cu Roma Greco-Catolic Sarmisegetuza împotriva sentinţei civile nr. 82/2009 pronunţată de Tribunalul Hunedoara, secţia civilă, a schimbat în tot sentinţa atacată şi în consecinţă a admis acţiunea civilă formulată de reclamantul Protopiatul Român Unit cu Roma Greco-catolic Sarmisegetusa împotriva pârâtei Parohia Ortodoxă Română Ştei, a obligat pârâta să recunoască dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului înscris în CF nr. C1 D.Ş., nr. T1. -biserică şi cimitir intravilan, în suprafaţă de 1 iugăr şi 600 stânjeni, respectiv 7.914 mp şi să restituie reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul revendicat. Pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 1.200 RON cheltuieli de judecată efectuate în faţa instanţei de fond.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa de apel a reţinut că reclamanta a depus copia CF nr. C2. D.Ş., actualizată la data de 20 februarie 2006, semnată şi ştampilată de Biroul de CF Haţeg, precum şi copia foii reconstituite 344 D.Ş., actualizată la 14 octombrie 2009, care poartă ştampila Oficiului de cadastru şi Publicitate Imobiliară Hunedoara, înscrisuri ce fac dovada incontestabilă că reclamanta este proprietara imobilului înscris în această CF, având nr. top T2., T3., T4., T5., ultimul nr. top, care formează obiectul revendicării, fiind format din biserică şi cimitir intravilan, în suprafaţă de 1 iugăr şi 600 stj (conform foii reconstituite) şi respectiv 7914 mp (conform foii iniţial depuse în Dosarul nr. 9232/97/2006).
Instanţa a mai reţinut că pârâta nu poate opune reclamantei uzucapiunea, însă aceasta invocă faptul că a dobândit imobilul în temeiul legii, imobilul biserică fiind preluat de stat prin decretul nr. 358/1948 şi apoi transmis cultului ortodox conform art. 37 din decretul nr. 177/1948. Susţinerea că este de notorietate faptul că imobilul a făcut obiectul decretului nr. 358/1948 şi respectiv al decretului nr. 177/1948 nu este suficientă pentru dobândirea dreptului de proprietate în sistem de CF, unde este aplicabil decretul-Lege nr. 115/1938, care reglementează principiul efectului constitutiv de drepturi reale al înscrierii în CF. Potrivit art. 17-18 din acest decret, drepturile reale pot fi constituite, modificate sau stinse numai prin înscriere în CF. Prin urmare înscrierea dă naştere, modifică sau stinge drepturile reale şi le face opozabile faţă de terţi. De la acest principiu există câteva excepţii. Astfel, art. 26 din lege prevede că drepturile reale imobiliare se dobândesc fără înscriere în CF în următoarele cazuri: dobândirea prin succesiune legală şi testamentară, dobândirea prin accesiune, vânzare silită şi expropriere, în speţa de faţă nefiind incident niciunul din cazurile prev. de art. 26. Atâta timp cât reclamanta este înscrisă în CF aceasta dă naştere prezumţiei prev. de art. 32 de unde rezultă că, dacă în CF s-a înscris un drept real în folosul unei persoane se prezumă că dreptul există în folosul ei, principiu reluat de art. 30 din Legea nr. 7/1996.
Pârâta a mai susţinut că dreptul de proprietate s-a dobândit în temeiul art. 37 din decretul nr. 177/1948, dar acest articol prevede că dacă numărul credincioşilor care au trecut de la cultul Greco-catolic la cel ortodox este de cel puţin 75% din numărul credincioşilor comunităţii locale a cultului părăsit, întreaga avere se strămută de drept în patrimoniul comunităţii locale a cultului adoptat, cu drept de despăgubire pentru comunitatea locală părăsită, proporţional cu numărul celor rămaşi. Cazurile prevăzute în acest articol vor fi constatate şi soluţionate de judecătoria populară a locului. Deci art. 37 din decretul nr. 177/1948 prevedea o procedură specială pentru întabularea dreptului de proprietate în favoarea pârâtei, procedură despre care nu se face nicio menţiune în CF, preluarea imobilului fiind făcută fără titlu, fiind vorba de o preluare faptică.
În ceea ce priveşte susţinerea pârâtei că cimitirul nu poate forma obiect al revendicării întrucât face parte din domeniul public al comunelor, oraşelor şi municipiilor, conform art. III pct. 10 din Anexa 1 la Legea nr. 213/1998, această susţinere este reală raportat la temeiul legal invocat, dar reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate şi asupra acestui bun, el fiind notat în CF, ca făcând parte din nr. T1., alături de biserică, astfel că acţiunea sa nu poate fi respinsă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Parohia Ortodoxă Ştei, iar Î.C.C.J. prin decizia civilă nr. 5921 din 9 noiembrie 2010 a admis recursul, a casat decizia civilă nr. 176/A/2009 a Curţii de Apel Alba Iulia cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă.
În decizia de casare, instanţa supremă a reţinut că sunt întemeiate criticile referitoare la nemotivarea soluţiei instanţei de apel cu privire la apărările formulate de pârâtă în privinţa înscrisului reţinut ca echivalând titlu de proprietate, că nu s-a clarificat data înscrierii în CF şi reglementarea în vigoare la acel moment cu incidenţă asupra regimului juridic al imobilului, dacă lăcaşul de cult a fost ridicat pe ruinele unei biserici ortodoxe, toate acestea din perspectiva aplicării dispoziţiilor art. 480 C. civ., text indicat ca temei al acţiunii şi care reglementează revendicarea imobiliară de drept comun.
În al doilea rând, instanţa supremă a stabilit că examinarea revendicării, în acest temei de drept comun, nu elimină incidenţa actelor normative emise cu referire specială la bunurile de acest fel. Ca urmare, Î.C.C.J. a statuat că nu este lipsit de importanţă în rezolvarea cererii să se determine numărul credincioşilor în raport de dispoziţiile din decretul Lege nr. 126/1990.
În rejudecare s-a administrat proba cu înscrisuri şi s-au audiat martorii G.P., D.I., G.S., G.M.
Cum apelanta a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor alin. (1) teza ultimă a art. 3 din decretul Lege nr. 126/1990, instanţa de apel prin încheierea din data de 19 ianuarie 2012, în temeiul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, a dispus sesizarea Curţii Constituţionale, care prin decizia nr. 804/2012 a respins exceptia de neconstituţionalitate ridicată de reclamantă.
Astfel, în rejudecare instanţa de apel prin decizia civilă nr. 3 din 26 ianuarie 2012 a respins ca nefondat apelul Protopopiatului Român Unit cu Roma Greco - Catolică Sarmisegetusa în numele şi pentru Parohia Română Unită cu Roma Greco - Catolică Ş tei, reţinându-se următoarele considerente:
Astfel cum a reţinut deja instanţa de fond, acţiunea în revendicare este acţiunea reală prin care proprietarul, care a pierdut posesia bunului său, cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar.
Fiind vorba de un imobil aflat în zona în care se aplică regimul de publicitate imobiliară prin cărţile funciare, instanţ de apel a procedat la analiza aspectelor legate de titularul deptului de proprietate cu privire la acest imobil.
Aşa cum a reţinut şi instanţa supremă, pe extrasul depus la dosar există o menţiune şi anume că „CF nr. C1 D.Ş. are o singură pagină”.
Originalul CF este redactat în limba maghiară, astfel că la dosar s-a depus şi traducerea acestei foi de CF. Potrivit traducerii, legalizată la notarul public, foaia funciară cu nr. 344 D.Ş. cuprinde următoarele menţiuni: Biserica Creştină Greco Catolică în Ştei 1. Fondul Bisericii creştine
Nr. crt.
Nr. top
Suprafaţa
Menţiuni
Iugăr
Stânjeni
1.
146
Grădină intravilan
1
750
149
Grădină intravilan
-
250
1.
150
Grădină intravilan
-
250
152
Biserică şi cimitir intravilan
1
600
Faţă de aceste aspecte instanţa de apel a reţinut că în foaia de CF (ce conţine o singură pagină) nu există nicio menţiune cu privire la titularul dreptului de proprietate.
În ceea ce priveşte data înscrierii în CF a acestui imobil, din înscrisurile prezentate de către părţi nu se poate stabili cu exactitate această dată (deoarece notarea imobilului nu este datată), dar, dat fiind faptul că menţiunile din CF sunt făcute în limba maghiară, se poate deduce că înscrierea s-a făcut sub incidenţa vechiului C. civ. austriac.
De altfel, nici pârâta nu susţine că înscrierea s-ar fi făcut după intrarea în vigoare a LEGEA nr. 115/1938.
Martorii audiaţi au susţinut că biserica în litigiu a aparţinut cultului greco catolic până în anul 1948, când toţi catolicii au fost obligaţi să treacă la ortodoxism, slujbele în rit ortodox fiind ţinute ulterior în aceeaşi biserică de către fostul preot catolic.
Nu există nicio dovadă la dosar în sensul că această biserică ar fi fost ridicată pe vechile ruine ale unei biserici ortodoxe şi că dimpotrivă, coroborând declaraţiile martorilor audiaţi cu înscrisurile depuse la dosar, se poate trage concluzia că biserica a aparţinut la edificare credincioşilor greco catolici.
În acest sens, instanţa a avut în vedere că martorii au declarat că înainte de 1948 în zonă nu au existat decât izolat cetăţeni de religie ortodoxă, că inclusiv martorii (de o vârstă înaintată) care în prezent sunt ortodocşi, au fost botezaţi în rit catolic, părinţii lor fiind catolici, trecerea la ortodoxism făcându-se forţat în anul 1948.
Pe de altă parte, potrivit recensământului din 1910 din Transilvania, în localitatea D.Ş. erau 56 de ortodocşi, 775 de greco catolici, 54 de romano catolici şi 14 reformaţi, astfel că declaraţiile martorilor sub acest aspect se coroborează cu înscrisurile existente la dosar.
Faţă de cele menţionate, instanţa de apel a reţinut că imobilul în litigiu a aparţinut comunităţii greco catolice din Ştei până în anul 1948, însă în regim de CF, potrivit Legii nr. 115/1938 sau Legii nr. 7/1996, dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de CF.
Este şi motivul pentru care acţiunea în revendicare are un domeniu de aplicare mai restrâns şi aceasta pentru că dobândirea dreptului de proprietate poate avea loc, numai dacă s-a realizat cerinţa întabulării în CF, astfel că înscrierile în CF au, în principiu, forţă probantă deplină.
Atât dispoziţiile din Legea nr. 115/1938 cât şi cele din Legea nr. 7/1996 prevăd că, CF este alcătuită din titlu, indicând numărul ei şi numele localităţii în care este situat imobilul, precum şi din trei părţi.
Potrivit dispoziţiilor legale sus evocate, în partea I a CF este descris imobilul, în partea a II-a este înscris numelui/denumirea proprietarului, iar partea a III-a este destinată menţionării sarcinilor ce grevează imobilul.
La dosar s-a depus un extras CF emis în anul 2012 unde în partea I sunt menţionate cele 4 numere topografice, iar în partea a II-a „înscrieri privitoare la proprietate” este următoarea menţiune: „A 1. Biserica Creştină greco catolică din Ştei - proprietate în întregime”.
Din această perspectivă instanţa de apel a reţinut că acest extras de CF comportă anumite precizări.
Orice înscriere din foaia de avere, respectiv partea I, este notată cu A (ex. A+1 sau A1, A+2, etc.), cele din foaia de proprietate cu B (înscrierile fiind făcute în ordinea înregistrării: B1, B2, B3), iar la foaia de sarcini sunt notate sarcinile, ordinea notării dând şi rangul acestora (C1, C2 sau C+2, etc.).
Prin urmare, în partea I nu pot exista notări cu „B”, cum nici la partea a II-a nu pot exista notări cu „A”, şi tot astfel, fiecare parte având atribuită o singură literă.
În extrasul CF depus de către apelanta reclamantă după descrierea imobilului, la B. Partea a II-a există o notare cu A1, deci care provine din foaia de avere, partea I, notată cu A şi nu din foaia B, de proprietate, ce aparţine de partea a II-a.
Prin urmare, dintr-o eroare a asistentului registrator, la momentul emiterii extrasului de CF s-a trecut la partea a II-a ca proprietar Biserica Creştină greco catolică din Ştei, deşi o astfel de menţiune nu există în CF originală, iar conţinutul CF nu poate fi modificat în acest mod, pe calea emiterii unui extras de CF.
Că aşa stau lucrurile rezultă cu claritate, dincolo de orice dubiu, din încheierea nr. 5616 din 9 octombrie 2009 de reconstituire a CF emisă de O.C.P.I.- Biroul Haţeg unde se dispune reconstituirea CF nr. 344 D.Ş. prin efectuarea următoarelor înscrieri în partea A a respectivei cărţi funciare (...)”, deci în partea referitoare la avere, şi nu cu privire la partea a II-a, B, referitoare la proprietate.
Astfel cum este reconstituită în prezent CF nr. 344 D.Ş., nu se poate afirma, având în vedere dispoziţiile atât din Legea nr. 115/1938 cât şi din Legea nr. 7/1996, că reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în condiţiile reglementate de aceste acte normative.
În acest sens, instanţa de apel a avut în vedere şi prevederile art. 32 din Legea nr. 115/1938 şi ale art. 33 din Legea nr. 7/1996 care instituie regula potrivit căreia un drept există dacă este înscris în CF, respectiv că un drept neînscris în CF nu există.
Ca atare instanţa de apel a reţinut că nefiind înscrisă în partea a II-a, B, a CF nr. 344 D.Ş., reclamanta nu a făcut dovada dreptului său de proprietate pentru a avea calitatea de proprietar deposedat şi deci îndreptăţire să solicite revendicarea bunului imobil în condiţiile dreptului comun, astfel că acţiunea în revendicare este neîntemeiată.
Pe de altă parte, instanţa supremă a statuat că examinarea revendicării din perspectiva dreptului comun, nu elimină incidenţa actelor normative emise cu referire specială la aceste bunuri, astfel că în soluţionarea cauzei trebuie să se aibă în vedere şi numărul credincioşilor.
Analizând şi acest aspect, instanţa de apel a reţinut că datele furnizate de Institutul Naţional de Statistică nu sunt concludente în cauză, întrucât este posibil ca referendumul din anul 2002 să reflecte situaţia existentă anterior „ruperii” credincioşilor greco catolici din biserica ortodoxă, astfel că nu are relevanţă faptul că în datele oficiale sunt menţionaţi 0 (zero) credincioşi greco catolici, până la momentul menţionat, toţi aparţinând cultului ortodox.
Ambele părţi au depus tabele cu enoriaşii aparţinând fiecărui cult, cu menţiunea că tabelul depus de pârâtă este datat 7 ianuarie 2012, deci reflectă situaţia la zi, pe când tabelul depus de reclamantă este datat 12 februarie 2006, probabil când s-a pus în discuţie plecarea credincioşilor, greco catolici până în anul 1948 sau născuţi din părinţi greco-catolici, de la cultul ortodox la cel greco-catolic, datorită unor neînţelegeri cu preotul ortodox de la acel moment.
Din actele depuse rezultă că în Ştei sunt 146 de credincioşi ortodocşi raportat la anul 2012 şi 110 credincioşi greco catolici, cu trimitere la anul 2006.
Studiind însă tabelul depus de reclamantă instanţa de apel a observat că la fila X1. din tabel, poziţiile numerotate XX1. fie nu cuprind indicarea vârstei şi a actului de identitate, fie semnătura. Mai mult, semnăturile de la poziţiile 94-97, 98-99 şi 100-103 sunt aproape identice, astfel că există dubii cu privire la faptul că aceste persoane s-au declarat ca aparţinând cultului greco catolic, iar la poziţiile 105-107 nu există nicio semnătură, situaţie care se regăseşte şi la poziţia 45.
Faţă de cele constatate s-a apreciat că numărul credincioşilor care în anul 2006 se declarau de religie greco catolică este de 95, inferior celor al credincioşilor de religie ortodoxă, astfel că dând prioritate criteriului dorinţei credincioşilor majoritari, şi din acest punct de vedere acţiunea reclamantei nu este întemeiată.
S-a reţinut astfel că pentru bunurile ce au aparţinut Bisericii Greco-Catolice, dar care au fost preluate de către Biserica Ortodoxă Română, legiuitorul a reglementat o procedură specială de restituire, respectiv a dispus a se avea în vedere dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri. De acest criteriu trebuie să ţină seama atât comisia mixtă, constituită conform art. 3 alin. (1) din decret, cât şi instanţa de judecată, dacă părţile ajung să apeleze la acţiunea în justiţie, conform art. 3 alin. (2) din decret.
Raţionamentul legiuitorului care a stabilit drept criteriu dorinţa credincioşilor, porneşte de la realităţile socio-istorice din prezent şi are în vedere respectarea principiului securităţii raporturilor juridice.
Astfel, dacă la momentul preluării acestor imobile, ponderea credincioşilor greco-catolici era considerabilă, în prezent această stare de lucruri s-a schimbat.
Pe de-o parte, apartenenţa religioasă a persoanelor născute după 1948 este ortodoxă.
Apoi, mulţi dintre credincioşii greco-catolici nu doresc să revină la cultul iniţial, aşa încât aceste lăcaşuri continuă să fie folosite de majoritatea credincioşilor care în trecut au fost greco-catolici, iar în prezent sunt ortodocşi. Ca urmare, pe lângă faptul că majoritatea credincioşilor sunt de religie ortodoxă, chiar credincioşii care au fost greco-catolici beneficiază în prezent de aceste lăcaşuri de cult, aceştia făcând parte din comunitatea creştinilor ortodocşi.
Aşadar, reţine instanţa de apel, în prezent, majoritatea credincioşilor sunt ortodocşi, cuprinzând inclusiv pe cei care, deşi au trecut forţat la acest cult, după recunoaşterea religiei greco-catolice, nu au mai dorit să revină la cultul iniţial.
Pornind de la aceste realităţi sociale şi istorice, a ignora voinţa credincioşilor şi raportul dintre credincioşii ortodocşi, majoritari, şi cei greco-catolici, cu o pondere mai puţin semnificativă, înseamnă a aduce grave atingeri stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a susţinut în permanenţă că unul din elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice şi că atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri, disproporţionate. Ori restituirea bunurilor ce au aparţinut Bisericii Greco-Catolice fără respectarea condiţiei impusă de art. 3 alin. (1) din decretul Lege nr. 126/1990 aduce atingere tocmai acestor principii.
Având în vedere cele reţinute, atât cu privire la temeinicia acţiunii în revendicare pe drept comun, cât şi cu privire la dorinţa credincioşilor majoritari, faţă de limitele deciziei de casare pronunţată de instanţa supremă, instanţa de apel a constatat că soluţia pronunţată de către tribunal este temeinică şi legală.
În ce priveşte cererea privind plata cheltuielilor de judecată s-a reţinut că apelanta, faţă de soluţia pronunţată şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. nu este îndreptăţită a le primi, fiind căzută în pretenţii, iar intimata pârâtă nu a făcut dovada acestor cheltuieli, motiv pentru care nu se vor acorda cheltuieli de judecată în cauză.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul Protopopiatul Român Unit cu Roma Greco-Catolică Sarmizegetusa în numele şi pentru Parohia Română Unită cu Roma Greco Catolică Stei, solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 şi 129 alin. (4) teza 1 C. proc. civ.
Astfel recurenta susţine că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii în condiţiile în care s-a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate pentru a avea calitatea de proprietar deposedat şi respectiv de persoană îndreptăţită să solicite revendicarea imobilului în condiţiile dreptului comun.
În această idee se susţine că intabularea în CF nr. C1 D.Ş. s-a făcut de autorităţile austro-ungare în condiţiile legislative în vigoare în Transilvania, respectiv prevederile vechiului drept maghiar, fiind astfel înscris în foaia A din coala de CF proprietarul tabular al imobilelor respectiv Biserica Greco - Catolică Ştei.
Astfel se susţine că reconstituirea de CF nr. 344 D.Ş. îndeplineşte condiţiile de formă - ad probationem - cât şi condiţiile de fond - ad validitatem - ale unui titlu valabil de proprietate al imobilului înscris sub nr. T5. din CF nr. C1.
Recurenta susţine că faţă de obiectul dedus judecăţii instanţa trebuia să observe că acţiunea în revendicare a fost promovată în perioada în care era în vigoare Legea nr. 7/1996 act normativ conform căruia întabularea în CF avea doar efect declarativ şi nu efect constitutiv de drepturi.
Se mai susţine că instanţa de apel nu a avut în vedere declaraţiile martorilor audiaţi care coroborate cu înscrisurile din CF nr. C1 D.Ş. conduce la concluzia că acţiunea în revendicare instanţă pe dispoziţiile art. 480 C. civ. este pe deplin admisibilă şi întemeiată.
O altă critică vizează greşita aplicare a dispoziţiilor art. 3 din decretul - Lege nr. 126/1990 referitoare la dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri atunci când a considerat că „a ignora dorinţa credincioşilor şi raportul dintre credincioşii ortodocşi majoritari şi cei greco - catolici ca o pondere mai puţin semnificativă, înseamnă a aduce grave atingeri stabilităţii şi securităţii raportului juridic.
Or, susţine recurenta, din dosarul cauzei nu există nici o probă în sensul expirării dorinţei credincioşilor din comunitatea Ştei cu privire la atribuirea bisericii din această localitate.
În aceeaşi idee se susţine că prin apariţia Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, împrejurarea că comunitatea ortodoxă ar fi mai mare decât cea greco-catolică este absent indiferent pentru soluţionarea acţiunii în revendicare, în condiţiile în care în Anexa la acest act normativ care cuprinde lista cultelor recunoscute în România, Biserica Unită cu Roma Greco-Catolică este recurentă în mod expres ceea ce înseamnă că această biserică îndeplineşte cerinţele art. 18 lit. b) privitoare la numărul minim de credincioşi cerut de lege.
Pe fondul cauzei se susţine că prin abrogarea Decretului - Lege nr. 358/1958, posesia invocată de pârâtă şi-a încetat orice efect, motiv pentru care recurenta consideră că nu şi-a pierdut niciodată proprietatea asupra imobilului din litigiu.
Se mai arată că acţiunea în revendicare a fost înaintată în condiţiile în care pârâta a refuzat soluţionarea pe cale amiabilă a pretenţiilor în temeiul art. 3 alin. (2) din decretul - Lege nr. 126/1990 completat prin Legea nr. 182/2005.
Cum, în opinia recurentei pârâta deţine imobilul fără titlu, se solicită repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii decretului nr. 358/1948, revenirea imobilului din CF nr. C1 D.Ş. sub nr. T5. în deplină proprietate, motiv pentru care se impune recunoaşterea dreptului său de proprietate asupra imobilului constând din biserică, terenul intravilan aferent.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Prin decizia de casare nr. 5921 din 9 noiembrie 2010 Î.C.C.J. a reţinut că, nu s-a clarificat data înscrierii în CF şi reglementarea în vigoare la acel moment, cu incidenţă asupra regimului juridic al imobilului, dacă lăcaşul de cult a fost ridicat pe ruinele unei biserici ortodoxe, toate acestea din perspectiva aplicării dispoziţiilor art. 480 C. civ., text indicat ca temei al acţiunii şi care reglementează revendicarea imobiliară de drept comun.
În al doilea rând este de reţinut că, instanţa supremă a mai statuat că examinarea revendicării, în acest temei de drept comun, nu elimină incidenţa actelor normative emise cu referire specială la bunurile de acest fel. Ca urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia de casare a statuat că nu este lipsit de importanţă ca în rezolvarea cererii să se determine numărul credincioşilor în raport de dispoziţiile din decretul Lege nr. 126/1990.
Astfel faţă de recomandările, statuările şi limitele rejudecării rezultate din decizia de casare sus evocată, se constată că instanţa de apel a dat eficienţă dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. examinând cauza atât prin prisma condiţiilor de admisibilitate privind acţiunea în revendicare în ce priveşte dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în regim de CF cât şi prin prisma dispoziţiilor art. 3 din decretul Lege nr. 126/1990.
În ce priveşte critica legată de greşita interpretare şi aplicare a legii în condiţiile în care s-a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate pentru a avea calitatea de proprietar deposedat şi respectiv de persoană îndreptăţită să solicite revendicarea imobilului în condiţiile dreptului comun, sunt de reţinut următoarele: Asfel cu privire la petitul de r evendicare întemeiat pe dispoziţiile art. 480 C. civ., este de observat că prin decizia de casare sus evocată, Î.C.C.J. a reţinut că cele două extrase de CF D.Ş. aflate la dosarul instanţei de apel, deşi sunt emise de aceeaşi autoritate publică, Biroul de CF Haţeg şi redactate în limba română au grafie diferită, (primul-manuscris, secundul-dactilografiat), prezintă unele diferenţe (în titulatură), motiv pentru care s-a recomandat instanţei în rejudecare a face o analiză a acestora şi faţă de împrejurarea că pentru înscrierea în CF nu s-a putut prezenta decât o foaie a CF-ului, cea a imobilului şi nu cea privind titularul dreptului de proprietate, cu atât mai mult cu cât Biroul de CF Haţeg face menţiunea pe extrasul eliberat la 11 noiembrie 2007 (dosarul instanţei de apel) că „CF nr. C1 D.Ş. are o singură pagină”, impunându-se completarea probatoriului inclusiv prin identificarea imobilului.
Or, din perspectiva recomandărilor şi statuărilor din decizia de casare, este de reţinut că instanţa în rejudecare s-a conformat acestor examinând cauza atât prin prisma dispoziţiilor din decretul Lege nr. 115/1938 cât şi cele din Legea nr. 7/1996, analizând prin prisma extrasului de CF depus (partea I-a foaia A) de care s-a prevalat reclamanta condiţiile de admisibilitate specifice acţiunii în revendicarea imobilelor în regim de CF. Din această perspectivă este de reţinut că a cţiunea în revendicare fiind o acţiune reală prin care proprietarul care a pierdut posesia unui bun solicită restituirea acestuia de la posesorul neproprietar) poate fi exercitată doar de titularul dreptului de proprietate, care trebuie sa facă dovada că este proprietarul exclusiv al bunului revendicat.
Aşadar, condiţia „sine qua non” pentru promovarea cu succes a acţiunii în revendicare este ca reclamantul să-şi probeze dreptul de proprietate. Or, în absenţa acestei dovezi, pârâtul nu poate fi obligat să-şi probeze propriul titlu, deoarece legea ocroteşte posesia, independent de dovada dreptului ce se pretinde a-l exterioriza.
Din această perspectivă este de reţinut că imobilele în litigiu fiind supuse regimului de CF, acţiunea în revendicare formulată de reclamantă are o notă specifică, dat fiind principiile care guvernează sistemul cărţilor funciare.
Astfel faţă de susţinerea reclamantei că înscrierea dreptului său de proprietate datează din perioada regimului austro- ungar, şi sub incidenţa legilor maghiare, sunt de reţinut următoarele:
Cărţile funciare constituie un sistem de publicitate real deoarece au la bază identitatea topografică a imobilelor, fiecare imobil are astfel propria CF. Este real că pe teritoriul ţării noastre cărţile funciare au fost introduse treptat, în Transilvania şi Bucovina după cum urmează: în 1794 în fostele regiuni grănicereşti; în 1855 în teritoriile unde se aplica dreptul maghiar; în 1870 în teritoriile supuse C. civ. austriac , inclusiv în Bucovina.
Ca atare pe teritoriul Transilvaniei aceste regimuri de CF au fost menţinute în vigoare şi după desăvârşirea statului unitar român, până la punerea în aplicare a decretului - Lege nr. 115/1938 (respectiv 1947 în Transilvania şi 1938 în Bucovina). La 27 aprilie 1938 fiind adoptat decretul-Lege nr 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare, s-a realizat o reglementeare unitară a regimului juridic al cărţilor funciare pe întregul teritoriu al ţării.
Este real că instituirea şi alcătuirea CF datează din regimul austro-ungar fiind astfel compusă din: titlul ei ce cuprinde numărul şi numele localităţii în care este situat imobilul, şi respectiv din cele trei părţi astfel: -în partea I a CF (foaia de avere denumită şi foaia A) se descrie imobilul, în partea a II-a (foaia B) este menţionat numele/denumirea proprietarului, iar în partea a III-a (foaia C) sunt evidenţiate sarcinile ce grevează imobilul. Astfel orice înscriere în foaia de avere, foaia A - partea a I-a (ce vizează exclusiv doar descrierea şi compunerea imobilului) este notată cu A respectiv A+1 sau A1, A+2, iar înscrierile din foaia B - partea a II-a ce vizează în exclusivitate titularul dreptului de de proprietate în ordinea transmisiunii lui se fac cu B1, B2, B3 etc.), iar în foaia C de sarcini, partea a III-a sunt notate în aceeaşi ordine a înregistrării lor sarcinile, şi respectiv rangul lor cu C1, C2 sau C+2, etc.
Ca atare orice înscriere în CF trebuie să corespundă situaţiei efective pe care o vizează cele trei părţi, (respectiv foi A,B,C).
Or, în extrasul de CF depus de către apelanta reclamantă după descrierea imobilului, la B. Partea a II-a există o notare cu A1, notare ce însă nu poate fi nici admisibilă şi nici reală în condiţiile de înscriere în CF, întrucât notarea cu A1 poate corespunde doar situaţiei din foaia de avere, partea I, notată cu A ce vizează doar descrierea imobilului şi nu şi proprietarul, numele proprietarului poate fi înscris doar în foaia B, de proprietate, ce aparţine de partea a II-a.
Deşi reclamanta a susţinut că intabularea în CF nr. C1 D.Ş. s-a făcut de autorităţile austro-ungare în condiţiile legislative în vigoare în Transilvania, potrivit cu prevederile vechiului drept cutumiar maghiar, totuşi reclamanta nu a făcut nici o dovadă în acest sens, motiv pentru care este nefondată susţinerea reclamantei potrivit căreia înscrierea cu A1 din coala de CF ar viza proprietarul tabular al imobilelor, respectiv Biserica Greco - Catolică Ştei.
Din perspectiva celor expuse privind alcătuirea cărţilor funciare astfel cum au fost concepute încă de la înfiinţarea lor sub regimul austro-ungar, partea a II-a respectiv foaia B ce evidenţiază atât modalitatea de transmitere a proprietăţii cât şi efectiv titularul dreptului de proprietate de la un moment dat, prezintă o importanţă deosebită într-o acţiune în revendicare în regim de CF, întrucât în raport de evidenţele din foaia B partea a II-a poate fi stabilit titularul dreptului de proprietate de la momentul introducerii acţiunii în revendicare.
Cum evidenţa proprietăţii în sistem de CF în Transilvania datează din perioada regimului austro-ungar, este evident că şi înscrierea din CF D.Ş. foaia A, partea a I-a a fost l făcută în limba maghiară.
În ce priveşte extrasul de CF depus la dosar de reclamantă este de reţinut că prin încheierea nr. 5616 din 9 octombrie 2009 emisă de O.C.P.I. - Biroul Haţeg s-a dispus reconstituirea CF nr. 344 D.Ş. prin efectuarea următoarelor înscrieri doar în partea A a respectivei cărţi funciare (…)”, deci în partea referitoare la avere, şi nu cu privire la partea a II-a, B, referitoare la proprietate.
Or, aşa cum este reconstituită în prezent CF nr. 344 D.Ş., nu se poate susţine, având în vedere atât dispoziţiile decretului - Lege nr. 115/1938 cât şi ale Legii nr. 7/1996, că reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în condiţiile reglementate de aceste acte normative.
Din această perspectivă în mod corect şi legal instanţa de apel a avut în vedere şi prevederile art. 32 din Legea nr. 115/1938 şi ale art. 33 din Legea nr. 7/1996 care instituie regula potrivit căreia un drept există dacă este înscris în CF, respectiv că un drept neînscris în CF nu există.
Or, în condiţiile în care reclamanta nu este înscrisă în partea a II-a, B, a CF nr. 344 D.Ş., ca titulară a dreptului de proprietate, în mod corect s-a apreciat de către instanţa de apel că reclamanta nu a făcut dovada dreptului său de proprietate condiţie „sine qua non” pentru admisibilitatea acţiunii în revendicare a unui imobil în regim de CF.
Criticile referitoare la aprecierea declaraţiilor martorilor audiaţi în cauză fiind critici de apreciere a probelor, vizează aspecte de netemeinicie şi nu de nelegalitate a hotărârii, motiv pentru care ele nu se încadrează în nici una din ipotezele art. 304 C. proc. civ.
Prin decizia de casare sus evocată, Î.C.C.J. a mai statuat că examinarea revendicării, în acest temei de drept comun, nu elimină incidenţa actelor normative emise cu referire specială la bunurile de acest fel şi că nu este lipsit de importanţă ca în rezolvarea cererii să se determine numărul credincioşilor în raport de dispoziţiile art. 3 din decretul Lege nr. 126/1990.
Astfel este de reţinut că introducerea drept criteriu de preferinţă dorinţa credincioşilor, reprezintă opţiunea legiuitorului, care a înţeles să reglementeze astfel materia retrocedărilor unor imobile cu afectaţiune specială lăcaşurile de cult, motiv pentru care instanţa nu poate cenzura oportunitatea adoptării acestor norme. Sub acest aspect este de reţinut că reclamanta a ridicat în apel excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 din Legea nr 126/1990 însă prin decizia nr. 804/2012 publicată în M. Of. al României nr. 805 din 29 noiembrie 2012, Curtea Constituţională respingând excepţia de neconstituţionalitate a art. 3 din decretul Lege nr. 126/1990 a reţinut că: „în ceea ce priveşte lăcaşurile de cult, deci bunurile care, prin însăşi construcţie, sunt destinate folosinţei credincioşilor, fiind în uzul public al acestora, precum şi casele parohiale ca accesoriu al lăcaşurilor de cult, legiuitorul postrevoluţionar, mai întâi, a desfiinţat reglementarea din anul 1943 - decretul nr. 358/1948, iar în al doilea rând a stabilit principiile reconstituirii dreptului de proprietate.”
C u privire la lăcaşurile de cult şi casele parohiale, Curtea Constituţională a statuat că „este vorba de o reconstituire a dreptului de proprietate, printr-o modalitate diferită, însă, de aceea referitoare la bunurile ce constituiau proprietate de stat, întrucât, pe de o parte, această reconstituire este în dauna altui cult - cultul ortodox, iar nu a statului şi, pe de altă parte, reconstituirea are ca obiect bunuri care, prin natura lor, sunt în uzul public al credincioşilor. Deci, cu referire la aceste bunuri, reconstituirea se poate face numai cu respectul principiului libertăţii cultelor religioase.”
De asemenea, Curtea Constituţională a reţinut că „prevederile legale criticate sunt o dezvoltare firească a decretului-Lege nr. 9/1989 prin care au fost înlăturate nedreptăţile şi încălcările drepturilor omului făcute prin legi şi decrete ale dictaturii comuniste. S-a statuat astfel că reglementările art. 3 din decretul-Lege nr. 126/1990 privind abrogarea unor acte normative nu încalcă prevederile constituţionale invocate ci, dimpotrivă, respectă atât principiul general înscris în art. 1 alin. (3) din Constituţie, conform căruia statul român este un stat de drept, democratic şi social” cât şi principiul libertăţii cultelor religioase consacrat prin dispoziţiile constituţionale ale art. 29 alin. (3).
Prin deciziile sus evocate Curtea Constituţională a statuat că democraţia presupune şi aplicarea principiului majorităţii, or, din teza ultimă a art. 3, „ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri”, rezultă chiar aplicarea acestui principiu, prin instituirea unui criteriu social, cel al opţiunii majorităţii enoriaşilor. Astfel Curtea Constituţională a reţinut că libertatea cultelor religioase implică nu numai autonomia lor faţă de stat, prevăzută la art. 29 alin. (5) din Constituţie dar şi libertatea credinţelor religioase prevăzută la alin. (1) al aceluiaşi articol. În condiţiile în care în aceeaşi comunitate locală există credincioşi ortodocşi şi greco-catolici, criteriul social al opţiunii majorităţii enoriaşilor pentru determinarea destinaţiei lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale corespunde principiului democratic al determinării folosinţei religioase a acestui bun, în funcţie de voinţa majoritară a celor care sunt beneficiarii acestei folosinţe. Altminteri ar însemna că, în mod nejustificat, credincioşii ortodocşi majoritari să fie împiedicaţi să-şi poată practica religia, dacă nu trec la cultul greco-catolic, printr-o măsură luată împotriva voinţei lor.
Or, un asemenea punct de vedere ar fi contrar dispoziţiilor art. 57 din Constituţie, potrivit cărora cetăţenii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi. Dacă, în ipoteza reconstituirii proprietăţii, s-ar face abstracţie de opţiunea majorităţii, aceasta ar însemna încălcarea bunei-credinţe şi a respectului drepturilor altora, care au fost ridicate la rangul de principii constituţionale. S-a mai statuat că o asemenea măsură ar încălca art. 29 din Constituţie, care consacră libertatea cultelor religioase, cu cele două accepţiuni ale sale - cult ca asociaţie, organizaţie religioasă şi cea privind ritualul practicat, precum şi dispoziţiile constituţionale referitoare la raporturile dintre religii, astfel cum acestea sunt reglementate prin alin. (2) al art. 29, potrivit cărora „Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc”- şi alin. (4) al aceluiaşi articol - „în relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă”-, întrucât altfel ar fi de natură a se impune majorităţii voinţa unei minorităţi.
Astfel instanţa constituţională a constatat că textul art. 3 din Legea nr. 126/1990 nu încalcă principiul libertăţii religioase şi că democraţia „presupune şi aplicarea principiului majorităţii, or, din ultima parte a art. 3 rezultă chiar aplicarea acestui principiu prin instituirea unui criteriu social, acela al opţiunii majorităţii enoriaşilor.” Or, din perspectiva celor expuse este de reţinut că instanţa de apel a avut în vedere atât dispoziţiile art. 3 alin. (1) din decretul Lege nr 126/1990, cât şi statuările şi problemele de drept dezlegate prin decizia de casare sus evocată.
În mod corect şi în repectarea problemelor de drept dezlegate prin decizia de casare nr. 5921 din 9 noiembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de apel a apreciat că din examinarea tuturor înscrisurilor depuse ce vizează enoriaşii aparţinând fiecărui cult, numărul credincioşilor care în anul 2008 se declarau de religie greco-catolică este de 95 inferior numărului enoriaşilor de religie ortodoxă.
Or, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din decretul Lege nr. 126/1990, instanţa de apel a avut în mod corect în vedere împrejurarea că marea majoritate a credincioşilor din localitate sunt ortodocşi, cee ce conduce la prezumţia că dorinţa credincioşilor este ca biserica să continue să le rămână în proprietate,prezumţie ce nu a fost răsturnată de reclamantă cu nici o probă.
Din perspectiva celor expuse, criticile legate de incidenţa dispoziţiilor art 304 pct 9 C. proc. civ. sunt nefondate.
Având în vedere recomandările, îndrumările, problemele de drept dezlegate prin decizia de casare sus evocată, prin care s-a statuat şi cu privire la limitele rejudecării cauzei, celelalte critici nu se mai impun a fi analizate.
Astfel nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantei urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Protopopiatul Român Unit cu Roma Greco-Catolică Sarmizegetusa în numele şi pentru Parohia Română Unită cu Roma Greco Catolică Ştei împotriva deciziei nr. 3 din 26 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Alba-Iulia, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2085/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2455/2013. Civil. Hotarare care sa ţină loc... → |
|---|
