ICCJ. Decizia nr. 2085/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2085/2013
Dosar nr. 7430/1/2012
Şedinţa publică din 10 aprilie 2013
Asupra contestaţiei în anulare de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 881 din 7 martie 2011 pronunţată în Dosarul nr. 198/100/2009 al Tribunalului Maramureş s-a admis în parte acţiunea precizată promovată de reclamanta SC T. SRL, în contradictoriu cu pârâtele SC P. SRL şi SC P.T. SRL, şi în consecinţă, au fost obligate pârâtele să plătească reclamantei suma de 7.137 euro/lună cu titlu de despăgubiri, începând cu data de 12 ianuarie 2009 şi până la data pronunţării hotărârii.
Pentru a dispune în acest sens, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin procesul verbal de vânzare încheiat la data de 06 octombrie 2008 cu ocazia vânzării prin licitaţie publică a terenului situat în Baia Mare, B-dul B., în suprafaţă de 4758 mp, înscris în CF C1. Baia Mare, nr. topo T1., T2., T3. şi T4. proprietatea debitoarei insolvente SC R. SA Baia Mare, reclamanta din prezenta cauză a fost declarată adjudecatară a acestui teren. În baza acestui proces-verbal a fost încheiat la data de 05 octombrie 2008 actul de adjudecare în cuprinsul acestuia consemnându-se că, adjudecatarul face dovada achitării preţului de adjudecare în cuantum de 254.255,4 euro echivalent a 984.476,90 RON, la cursul valutar din data licitaţiei din 06 octombrie 2008, respectiv 1 euro = 3,872 RON astfel, suma de 100.000 RON, cu OP nr. O1. din 06 octombrie 2008 şi suma de 884.476,90 RON cu OP nr. O2. din 04 noiembrie 2008. S-a menţionat faptul că actul de adjudecare constituie titlu de proprietate, însoţit de procesul verbal de licitaţie încheiat conform art. 120 alin. (2) din Legea privind procedura insolvenţei, în condiţiile art. 515 şi 516 C. proc. civ., în caz contrar constituind titlu executoriu.
În procesul verbal de vânzare s-a consemnat faptul că terenul scos la vânzare este ocupat parţial de construcţii dobândite de terţi prin divizarea debitoarei SC R. SA, acest aspect fiind confirmat şi de expertul tehnic judiciar A.A. Astfel, în cuprinsul expertizei tehnice judiciare întocmită în prezenta cauză este consemnat faptul că, proprietarul tabular al clădirilor înscrise în CF, respectiv baracă metalică cu suprafaţa construită de 288,29 mp, clădire atelier cu suprafaţa construită de 336,08 mp şi clădire birouri cu suprafaţa de 72,81 mp este SC P. SRL, cu titlu de drept divizare, dobândit prin convenţie în cotă de 1/1.
Expertul a susţinut faptul că toate construcţiile au fundaţie sau sunt încastrate în beton, respectiv toate construcţiile au caracter definitiv.
Din punct de vedere cadastral terenul este înscris în CF C2. Baia Mare proprietarul tabular al terenului fiind SC T. SRL Baia Mare.
Între SC P. SA (în prezent SC P. SRL prin schimbarea formei juridice) şi pârâta SC P.T. SRL a fost încheiat la data de 01 octombrie 2001 un contract de asociere în participaţiune pentru o perioadă de 25 de ani, începând cu data de 01 octombrie 2001, asociatul SC P. SA participând la asociere cu imobilele situate în Baia Mare, B-dul B., înscrise CF C1. Baia Mare), sub numele topografice T1., T2., T3., T4.
Prin interogatoriul luat pârâtei SC P. SRL, aflat la dosar, s-a confirmat faptul că terenul şi clădirile situate pe acesta sunt folosite de ambele societăţi pârâte.
Referitor la primul capăt de cerere privitor la obligarea pârâtelor de a lăsa reclamantei în deplină proprietate, posesie şi folosinţă terenul, s-a reţinut faptul că, pe de o parte pe acest teren sunt amplasate construcţiile proprietatea pârâtei SC P. SRL dobândite cu titlu legal, acestea au fundaţie sau sunt încastrate în beton având astfel caracter definitiv, iar pe de altă parte la data dobândirii terenului de către reclamantă prin adjudecare (05 octombrie 2008) aceasta cunoştea situaţia şi caracterul acestor construcţii acceptând această situaţie.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere referitor la obligarea pârâtelor de a plăti reclamantei despăgubiri începând cu data de 05 octombrie 2008 (data adjudecării) şi până la eliberarea efectivă şi predarea terenului către reclamantă, s-a reţinut că acesta va fi admis numai în parte respectiv pentru perioada 12 ianuarie 2009 (data promovării acţiunii) şi până la data pronunţării prezentei sentinţe în condiţiile în care, pe de o parte, în prezenta cauză obligaţia de plată a despăgubirilor datorate pentru lipsa de folosinţă a terenului este scadentă numai de la data punerii în întârziere a pârâtei ca efect al înregistrării acţiunii, iar pe de altă parte, în prezent, eliberarea terenului nu este posibilă pentru motivele expuse anterior.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor reprezentând lipsa de folosinţă a terenului au fost avute în vedere concluziile expertizei întocmite de expert tehnic judiciar, prin raportare la valoarea de piaţă a unui mp de teren închiriat în zona respectivă, lipsa de folosinţă fiind astfel de 1,5 euro/mp, iar raportat la întreaga suprafaţă de 4758 mp.
Pentru considerentele sus menţionate în baza dispoziţiilor art. 480, 481 şi 998 C. civ., acţiunea a fost admisă în parte.
Prin decizia civilă nr. 190 din 14 octombrie 2011, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal a admis apelul declarat de pârâtele împotriva sentinţei nr. 881 din 7 martie 2011, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a respins cererea privind obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor. A menţinut restul dispoziţiilor. A obligat pe reclamanta SC T. SRL să plătească pârâtei SC P.T. SRL cheltuieli de judecată în sumă de 35.008,15 RON.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Reclamanta a promovat o acţiune reală imobiliară din care a înţeles să valorifice şi să exercite un drept real purtând asupra unui imobil teren. Ea a pretins ca pârâtele să îi predea terenul afectat de construcţiile cu caracter definitiv care se află însă în proprietatea pârâtei SC P. SRL.
Acţiunea a îmbrăcat forma unei acţiuni petitorii prin care s-a solicitat instanţei să stabilească în mod direct că reclamantul este titularul dreptului real de proprietate asupra terenului pe care se află edificate construcţiile aflate în proprietatea pârâtei SC P. SRL.
Dezlegarea raportului juridic litigios depinde de lămurirea în prealabil a două chestiuni: (1) dacă reclamanta se bucură de toate prerogativele dreptului de proprietate despre care pretinde că l-a dobândit în urma unui proces de adjudecare şi (2) dacă prin conduita sa, proprietarul construcţiei edificate pe acest teren încalcă dreptul subiectiv de proprietate al reclamantei cauzându-i un prejudiciu material.
Referitor la prima chestiune instanţa de apel a reţinut că reclamanta a dobândit cu ocazia vânzării prin licitaţie publică terenul situat administrativ în Baia Mare, B-dul B.
Terenul scos la vânzare era însă ocupat parţial de construcţii cu caracter definitiv aflate în patrimoniul altor subiecte de drept. Prin urmare, reclamanta cunoştea la data dobândirii acestui teren problemele referitoare la conţinutul juridic şi limitele exercitării dreptului de proprietate. Ea avea reprezentarea clară a faptului că atributul folosinţei (ius utendi şi ius pruendi) terenului afectat de construcţii revine altor persoane. La data adjudecării acestei construcţii erau încorporate în teren resorturile prezumţiei de proprietate întemeiată pe relaţia dintre bunul accesoriu (construcţie) şi bunul principal (teren) fiind în mod incontestabil înlăturate. Limitele materiale ale exercitării dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu erau în acest context clar trasate, proprietarul terenului neputând exercita atributele folosinţei cu privire la terenul aferent construcţiilor.
Referitor la cea de-a doua chestiune, instanţa de apel a reţinut că delictul şi cvasidelictul sunt întotdeauna conduite umane prin care se cauzează altei persoane un prejudiciu. Conduitele ilicite în planul răspunderii civile se obiectivează în acţiuni sau inacţiuni prin care se încalcă drepturile subiective sau interesele legitime ale altor persoane.
Or, faţă de împrejurarea că reclamanta cunoştea care sunt limitele exercitării dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, nu se poate reţine că, prin conduita sa, pârâtele ar încălca dreptul subiectiv de care reclamanta se prevalează. Comportamentul concret al pârâtelor nu s-a schimbat, după data la care reclamanta a adjudecat terenul în litigiu. În concret, situaţia a rămas aceeaşi. Şi înainte de vânzarea terenului construcţiile existau şi erau utilizate de către pârâte. Prin urmare, pârâtele nu pot fi acuzate de comiterea unui delict sau a unui cvasidelict care să justifice angajarea răspunderii lor civile delictuale şi implicit repararea prejudiciului pretins de reclamantă.
La data adjudecării dreptului de proprietate al SC T. SRL asupra terenului în litigiu manifestarea exterioară a dreptului de proprietate al SC P. SRL asupra construcţiei se realiza şi prin acte materiale de folosinţă cu privire la terenul aferent construcţiilor şi cel necesar pentru ca exploatarea construcţiilor să se realizeze în condiţii de normalitate.
Obiectivarea drepturilor reale este tocmai posesia ca stare de fapt. Prin urmare actele materiale şi actele juridice în care se obiectiva la acel moment dreptul subiectiv invocat de proprietara construcţiei edificate pe terenul în litigiu constituiau componente materiale ale aparenţei unei superficii. Reclamanta avea repere care să permiteau naşterea unei prezumţii puternice că între dreptul pe care tindea să-l dobândească şi aparenţa sa în sens restrâns nu există o suprapunere reală. Pe baza obiectivării dreptului de proprietate asupra construcţiilor în acte materiale de stăpânire şi asupra terenului în litigiu, exista la acea dată nu doar o aparenţă simplă şi care ar fi putut fi uşor înlăturată prin evidenţierea nonidentităţii dintre entitatea care a creat-o (SC P. SRL) şi adevăratul titular al dreptului (persoana juridică de la care SC T. SRL a dobândit terenul în litigiu), ci o aparenţă amplificată la nivelul unei anumite comunităţi şi consolidată prin puterea ei de a induce în eroare, cu consecinţa sporirii dificultăţii de a afla adevărul.
Aparenţa amplificată a unei superficii care greva o parte însemnată a terenului adjudecat ulterior de reclamantă putea naşte serioase îndoieli cu privire la aptitudinea titlului înstrăinătorului de a transmite plenitudinea prerogativelor dreptului de proprietate.
În consecinţă riscul evicţiunii pentru un dobânditor diligent şi prudent era facil de sesizat. În calitate de proprietară a construcţiilor edificate pe teren SC P. SRL şi cel puţin la nivel aparent al unui dezmembrământ al dreptului de proprietate putea oricând „pretinde” să nu i se nesocotească dreptul de folosinţă asupra terenului pe care se află edificate aceste construcţii, precum şi asupra terenului necesar pentru ca exploatarea construcţiilor să se realizeze în condiţii de normalitate.
Nu în cele din urmă, reclamantei îi revine obligaţia generală şi negativă de a nu aduce atingere dreptului de proprietate al SC P. SRL asupra construcţiilor edificate pe terenul în litigiu şi care s-a constituit anterior titlului de care cea dintâi se prevalează.
Prin urmare, pârâta SC P. SRL îşi poate exercita prerogativele dreptului de proprietate asupra acestor construcţii (care implică şi dreptul de folosinţă asupra terenului pe care se află edificate aceste construcţii, precum şi asupra terenului necesar pentru ca exploatarea construcţiilor să se realizeze în condiţii de normalitate), în mod direct şi nemijlocit, fără concursul altei persoane, drepturile constituite în favoarea sa având deplină legitimitate şi fiind în aceste condiţii opozabile reclamantei.
Analiza subiectivă şi obiectivă a comportamentului concret al pârâtelor ţinând cont de condiţiile concrete ale speţei, a condus instanţa de apel la concluzia că prin conduita lor, pârâtele nu încalcă vreun drept subiectiv sau vreun interes legitim al reclamantei.
Nefiind întrunite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale, tribunalul nu putea obliga pârâtele la plata unor despăgubiri, contradicţia dintre elementele ce alcătuiesc silogismul judiciar al primei instanţe fiind evidentă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta.
Recurenta-reclamantă a susţinut că decizia atacată cuprinde motive străine de natura pricinii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Critica din apel a vizat nerespectarea de către prima instanţă a unui pretins drept de proprietate al pârâtei SC P.T. SRL precum şi încălcarea dispoziţiilor din materia privatizării, nefiind invocată existenţa unui drept de superficie asupra terenului aflat în proprietatea reclamantei.
Pentru a se putea opune dreptul de superficie, era necesar ca pârâta să fi făcut cerere reconvenţională prin care să fi cerut instanţei constatarea dreptului sau de superficie asupra terenului. În lipsa cererii reconvenţionale, nu se putea antama această problemă nici măcar în faţa primei instanţe şi cu atât mai mult în cadrul apelului.
Hotărârea este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Deşi pârâta nu a solicitat constatarea unui drept de superficie instanţa l-a analizat din oficiu, fără a fi învestită cu un astfel de capăt de cerere. Prin analizarea superficiei, instanţa nu a făcut altceva decât să încalce prevederile art. 294 C. proc. civ.
Motivând hotărârea pe existenţa unui drept de superficie, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu nerespectarea dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sub aspectul încălcării principiilor disponibilităţii, contradictorialităţii şi a dreptului la apărare.
Prin antamarea acestui „drept de superficie” atâta vreme cât pârâta nu a înţeles să îl invoce, instanţa de apel a încălcat flagrant principiul disponibilităţii, unul din principiile fundamentale ale procedurii civile.
Întrucât superficia a fost analizată pentru prima dată de instanţa de apel în cuprinsul considerentelor, fără a fi pusă în prealabil în discuţia părţilor, apare ca evidentă încălcarea principiului contradictorialităţii.
Dreptul la apărare în speţă a fost încălcat, deoarece pe parcursul judecării apelului, nu s-a făcut vorbire (nici de către părţi şi nici de către instanţă) despre existenta unui drept de superficie şi de consecinţele pe care le produce acesta în privinţa acţiunii subscrisei. Or, neinvocându-se un drept de superficie, reclamantul a fost pus in imposibilitate de a se apară cu privire la acest aspect.
În situaţia în care se va considera de instanţa de recurs că problema dreptului de superficie putea face obiectul analizei instanţei de apel, a solicitat ca aceasta să aibă în vedere următoarele aspecte:
În motivarea deciziei recurate se arată că, la data adjudecării dreptului de proprietate asupra terenului de către SC T. SRL, manifestarea exterioară a dreptului de proprietate asupra construcţiilor se realiza şi prin acte materiale de folosinţă cu privire la terenul aferent construcţiilor şi cel necesar pentru ca exploatării acestora. Aceasta aparenţă a unui drept de folosinţă duce instanţa de apel la concluzia ca pârâta avea un drept de superficie asupra întregului teren în litigiu.
Or, faptul că la data adjudecării terenului, pârâtele (proprietare ale construcţiei) foloseau şi terenul pe care acestea erau amplasate, nu este de natură să ducă la concluzia că deţineau un drept de superficie asupra lui, instanţa realizând o confuzie între manifestarea exterioară a unui drept - posesia ca stare de fapt şi existenta dreptului însuşi.
Aceasta deoarece, pârâta dobândise de la autoarea sa, numai dreptul de proprietate asupra construcţiilor aflate pe teren, fără ca odată cu acesta să fie transmis şi dreptul de folosinţă asupra terenului pe care aceste construcţii erau amplasate.
În mod eronat a reţinut instanţa în sarcina cumpărătorului terenului un risc de evicţiune, deoarece, chiar şi în ipoteza în care proprietarul construcţiilor ar fi obţinut un drept de superficie, acesta nu se putea întinde pe întreaga suprafaţa de teren, întrucât terenul era ocupat de construcţii numai parţial, în proporţie de aproximativ 15%.
În plus, în ipoteza instituirii superficiei în favoarea proprietarului construcţiei, patrimoniul proprietarul terenului nu se diminuează, deoarece acesta nu pierde însuşi dreptul de proprietate ci doar atributele posesiei şi folosinţei, iar pentru aceasta cedare forţată are dreptul de a fi despăgubit.
Posibilitatea dobândirii dreptului de superficie pe temeiul aparenţei în drept, aşa cum ar rezulta din decizia pronunţată în apel, a fost negată de C.E.D.O.
În cauza Bock şi Palade (Hotărârea din 15 februarie 2007) Curtea a constatat că stabilirea printr-o hotărâre judecătorească a unui drept de folosinţă asupra terenului proprietatea unui terţ are semnificaţia unei ingerinţe, legate de prima frază a primului alin. al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Curtea a reţinut că în speţa pe care a analizat-o, fosta Curte Supremă de Justiţie, constatând, contrar chiar practicii judiciare constante, naşterea dreptului de superficie în virtutea unei „situaţii de fapt care nu este dorită sau cunoscută de cei interesaţi” şi care permite să se dea efect „aparenţei de drept”, care nu se încadrează în niciuna din cauzele care pot da naştere unui drept de superficie a pronunţat o hotărâre prin care s-a adus atingere dreptului de proprietate întrucât ingerinţa „nu este prevăzută de lege” în sensul art. 1 din Protocolul adiţional.
Instanţa de apel nu avea toate elementele necesare pentru a putea constata întinderea (suprafaţa ce constituia dreptul de superficie) şi contravaloarea acesteia. Elementele indicate mai sus puteau fi stabilite numai în urma efectuării unor expertize de specialitate.
Pe de altă parte, ulterior stabilirii întinderii dreptului de superficie, era necesar să se stabilească, pe baza de expertiză, şi contravaloarea acesteia, suma de bani pe care proprietarul terenului ar fi trebuit să o primească pentru lipsa de folosinţă a terenului, caracterul gratuit al superficiei neputându-se prezuma.
Prin urmare, obligaţiei reclamantei de a respecta dreptul de proprietate asup ra construcţiilor şi dreptul de folosinţă asupra terenului aferent construcţiei şi cel necesar bunei utilizări al acesteia al paratei, îi corespunde obligaţia corelativă a celei din urmă de a plăti proprietarului imobilului o indemnizaţie corespunzătoare lipsei de folosinţă.
În pofida acestei evidenţe, din soluţia pronunţată de instanţa de apel rezultă că aceasta ar beneficia de un drept de folosinţă gratuit asupra terenului. Or, în lipsa convenţii exprese în acest sens, în actul prin care s-a transmis proprietatea, caracterul gratuit al superficiei nu se poate prezuma întrucât s-ar produce o îmbogăţire fără justă cauză a superficiarului.
Prin decizia nr. 5979 din 4 octombrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC T. SRL Baia Mare împotriva deciziei civile nr. 190 din 14 octombrie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte a avut în vedere următoarele considerente:
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., respectiv absenţa motivelor care au condus la adoptarea soluţiei ori existenţa unor motive contradictorii ori străine de natura pricinii, recurenta - reclamantă nu a formulat în concret nicio critică de natura celor care să se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează.
Faptul că instanţa de apel a reţinut în considerentele hotărârii că „aparenţa amplificată a unei superficii care greva o parte însemnată a terenului adjudecat ulterior de reclamantă putea naşte necesare îndoieli cu privire la aptitudinea titlului înstrăinătorului de a transmite plenitudinea prerogativelor dreptului de proprietate”, nu poate conduce la modificarea deciziei în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât obligaţia motivării hotărârii se raportează la motivele de apel. Or, din acest punct de vedere, hotărârea este pe deplin motivată în drept şi în fapt, critica formulată sub acest aspect nefiind fondată.
Critica de nelegalitate susţinută de recurenta - pârâtă pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. care se referă în concret la faptul că, instanţa de apel, motivând hotărârea pe existenţa unui drept de superficie, a încălcat principiul disponibilităţii, contradictorialităţii şi a dreptului la apărare, este, de asemenea, nefondată.
Prin sentinţa civilă nr. 881 din 7 martie 2011 pronunţată de Tribunalul Maramureş, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă în parte acţiunea formulată de recurenta - reclamantă, fiind obligate pârâtele - intimate să plătească recurentei suma de 7.137 euro/lunar cu titlu de despăgubiri, începând cu data de 12 ianuarie 2009 şi până la data pronunţării sentinţei.
Referitor la primul capăt de cerere privitor la obligarea pârâtelor de a lăsa reclamantei în deplină proprietate, posesie şi folosinţă terenul în litigiu, prima instanţă l-a apreciat ca fiind nefondat.
A admis capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la plata unei despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului.
Împotriva acestei sentinţe reclamanta nu a formulat apel.
Din considerentele deciziei rezultă că instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu a dovedit că este o victimă în sensul definit de art. 998 - 999 C. civ. şi nu a probat că pârâtele ar fi săvârşit un delict sau cvasidelict care să atragă obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor solicitate.
Pentru argumentele expuse, s-a apreciat că criticile recurentei-reclamante sunt nefondate, recursul acesteia fiind respins, ca atare.
Împotriva deciziei nr. 5979 din 4 octombrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, reclamanta SC T. SRL Baia Mare a formulat contestaţie în anulare, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 318 C. proc. civ. teza a II-a.
Contestatoarea SC T. SRL Baia Mare a susţinut că prin decizia menţionată nu au fost analizate motivele de recurs pe care le-a formulat.
A arătat că motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. a fost respins cu motivarea că nu au fost formulate în concret critici de natura celor care să se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează.
Cel de al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a fost respins, de asemenea, ca nefondat, instanţa de recurs reţinând că reclamanta nu a dovedit că este o victimă în sensul definit de art. 998 - 999 C. civ. şi nu a probat ca pârâtele ar fi săvârşit un delict sau cvasidelict care să atragă obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor solicitate.
Contestatoarea a susţinut că deşi instanţa de recurs era obligată să le analizeze şi să arate argumentele pentru care a considerat că sunt nefondate criticile sale, astfel de argumente nu există în cuprinsul deciziei.
Contestatoarea a susţinut că, deşi a arătat motivele pentru care decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj este nelegală şi a indicat care au fost textele de lege încălcate, instanţa de recurs nu a analizat în nici un fel şi nu a arătat care ar fi considerentele pentru care textele de lege nu au fost încălcate.
A mai arătat că instanţa de recurs, prin decizia pronunţată, nu a combătut în nici un fel susţinerile din recurs în sensul că nu a existat o cerere formulată de către pârâtă privind constituirea unui drept de superficie în faţa instanţei de fond şi că inexistenţa unei astfel de cereri din partea pârâtei a condus la încălcarea dispoziţiilor art. 294 C. proc. civ. şi art. 129 alin. (6) C. proc. civ. şi, de asemenea, nu a argumentat de ce aceste dispoziţii procedurale nu au fost încălcate de instanţa de apel, ca de altfel şi principiul disponibilităţii, contradictorialităţii şi dreptului la apărare şi dispoziţiile art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.
Instanţa de recurs nu a argumentat de ce dreptul de superficie s-ar putea deduce dintr-o simpla stare de fapt aşa cum a reţinut instanţa de apel, a cărei decizie a menţinut-o, deşi prin motivele de recurs s-au formulat critici cu privire la modul de constituire a dreptului de superficie şi s-a invocat că dobândirea acestuia pe temeiul aparenţei de drept este contrară jurisprudenţei C.E.D.O.
Contestatoarea a susţinut că au fost încălcate dispoziţiile art. 6 alin. (1) din C.E.D.O. prin faptul ca instanţa de recurs a omis să analizeze motivele de recurs, deşi art. 6 implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de proba ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.
Conform jurisprudenţei C.E.D.O., noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa fi examinat totuşi in mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse, şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare.
Obligaţia judecătorului este de a examina toate motivele de recurs şi de a se pronunţa în fapt şi în drept, soluţia fiind luată în baza intimei sale convingeri.
Simplul fapt că instanţa de recurs a reamintit hotărârile adoptate în speţă de către instanţele inferioare, respectiv Tribunalul Maramureş şi Curtea de Apel Cluj şi argumentele în baza cărora acestea s-au întemeiat, nu poate să o scutească de obligaţia de a examina problemele ridicate în recurs de către recurentă.
Pentru motivele expuse, contestatoarea SC T. SRL Baia Mare a solicitat admiterea contestaţiei în anulare, anularea deciziei nr. 5979 din 04 octombrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi acordarea unui termen pentru rejudecarea recursului.
La termenul din 10 aprilie 2013, când au avut loc dezbaterile asupra contestaţiei în anulare, intimatele SC P. SRL Baia Mare şi SC P.T. SRL Baia Mare, prin apărător, au invocat excepţia inadmisibilităţii contestaţiei în anulare întemeiate în drept pe art. 318 C. proc. civ. Deoarece instanţa de recurs a cercetat motivele invocate de reclamantă prin recursul declarat în cauză şi s-a pronunţat asupra lor, chiar dacă soluţia dată nu a fost favorabilă recurentei-reclamante. Pe fond s-a solicitat respingerea contestaţiei în anulare, ca nefondată.
Excepţia inadmisibilităţii contestaţiei în anulare, astfel cum a fost motivată de intimate, se constituie ca o apărare de fond.
Contestaţia în anulare va fi respinsă pentru considerentele care succed.
Potrivit prevederilor art. 318 C. proc. civ., „Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.”
Arătând că hotărârea instanţei de recurs poate fi retractată când instanţa „ a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare” , textul are în vedere acele situaţii în care partea, prin recursul declarat , fie sub forma enunţiativă, fie prin dezvoltarea criticilor, a înţeles să invoce mai multe din motivele de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar instanţa, din greşeală, a analizat doar parte dintre acestea.
În atare situaţie, partea este îndreptăţită ca, pe calea contestaţiei în anulare, să obţină răspuns şi la motivul/motivele de casare ori de modificare pe care instanţa de recurs a omis a le examina prin decizia pronunţată.
Contestaţia în anulare specială este o cale de retractare şi nicidecum o cale de reformare a unei decizii irevocabile, pronunţate de o instanţă de judecată, ceea ce înseamnă că nu se poate formula contestaţie în anulare pentru a „provoca” rejudecarea cauzei pe fondul său, respectiv pentru a repune în discuţie unele motive de nelegalitate a hotărârii pronunţate, sub pretextul „omisiunii” unora dintre motivele de recurs.
În speţă, prin cererea de recurs reclamanta a invocat în drept motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a susţinut că hotărârea instanţei de apel ar cuprinde motive străine de natura pricinii, în contextul în care prin motivele de apel nu a fost invocat vreun drept de superficie asupra terenului şi că instanţa de apel, motivând hotărârea pe existenţa unui drept de superficie, a încălcat principiul disponibilităţii, contradictorialităţii şi a dreptului la apărare.
Prin considerentele deciziei aşa cum au fost redate, instanţa de recurs a analizat toate motivele invocate de reclamantă.
Astfel, referitor la motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Înalta Curte a statuat că este nefondat deoarece faptul că instanţa de apel a reţinut, în considerentele hotărârii, că „aparenţa amplificată a unei superficii care greva o parte însemnată a terenului adjudecat ulterior de reclamantă putea naşte necesare îndoieli cu privire la aptitudinea titlului înstrăinătorului de a transmite plenitudinea prerogativelor dreptului de proprietate”, nu poate conduce la modificarea deciziei în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât obligaţia motivării hotărârii se raportează la motivele de apel.
Instanţa de recurs a constatat că nici critica de nelegalitate întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. care vizau faptul că instanţa de apel, motivând hotărârea pe existenţa unui drept de superficie, a încălcat principiul disponibilităţii, contradictorialităţii şi a dreptului la apărare nu este fondată câtă vreme reclamanta nu a formulat apel împotriva sentinţei tribunalului prin care s-a respins capătul de cerere privitor la obligarea pârâtelor de a lăsa reclamantei în deplină proprietate, posesie şi folosinţă terenul în litigiu, admiţând numai capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la plata unei despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului. S-a reţinut de către instanţa de recurs că hotărârea instanţei de apel este motivată în fapt şi în drept, reclamanta nefăcând dovada că este o victimă în sensul definit de art. 998 - 999 C. civ. şi că pârâtele ar fi săvârşit un delict sau cvasidelict care să atragă obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor solicitate.
Aşa fiind, nu se poate imputa instanţei de recurs omisiunea de cercetare a motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ., astfel cum susţine contestatoarea deoarece, în analiza motivelor de recurs, instanţa de control judiciar extraordinar nu este obligată să răspundă detaliat la fiecare argument al părţii, într-o examinare exhaustivă, ci poate cerceta motivele de recurs printr-o interpretare de principiu, unitară, aşa cum s-a procedat în speţă, din analiza amănunţită a criticilor formulate de recurenta-reclamantă, strâns legate de desluşirea corectă a raportului juridic dedus judecăţii, reţinându-se criteriile obiective pe baza cărora instanţa de recurs a pronunţat soluţia.
În realitate, contestatoarea este nemulţumită de modul cum a fost soluţionat recursul, dar pe calea contestaţiei în anulare nu se pot valorifica eventualele greşeli de judecată, contestaţia în anulare fiind o cale extraordinară de atac de retractare.
Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident motivul de revizuire reglementat de art. 318 teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatoare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea SC T. SRL împotriva deciziei nr. 5979 din 4 octombrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, pronunţată în Dosarul nr. 198/100/2009.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1808/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2176/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
