ICCJ. Decizia nr. 183/2013. Civil

Decizii civile ICCJ 2013

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 7 iunie 2010, reclamantul P.C. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București prin Primar General, I.A., R.A., V.E. și SC E.M. SRL, solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună: constatarea nulității titlului pe care Statul Român l-a dobândit în baza Decretului nr. 111/1951 asupra imobilului în suprafață de 1.000 mp situat în Municipiul București, bd-ul. Oaspeților, sector 1; constatarea nulității chitanței de mână din data de 19 mai 1949, încheiată între A.R. și A.C.; constatarea faptului că sentința civilă nr. 5235 din 12 septembrie 1995 pronunțată de Judecătoria sectorului 5 nu îi este opozabilă; constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 29 august 1997; obligarea pârâților la lăsarea în deplină proprietate și pașnică posesie a imobilului de 1.000 de mp situat în Municipiul București, b-dul Oaspeților, sector 1 și, în subsidiar, în situația imposibilității restituirii în natură, acordarea despăgubirilor pentru imobilul menționat.

în motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că preluarea de către Stat a imobilului ce face obiectul acțiunii s-a realizat cu încălcarea dispozițiilor art. 2 alin. (2) lit. e) din Legea 10/2001, fiind considerat imobil abandonat de către autoarea sa, A.I.

A susținut reclamantul că a formulat cerere de restituire în temeiul Legii 10/2001, fiind emisă Dispoziția nr. 8389 din 25 iunie 2007, de respingere a notificării, cu motivarea că acesta ar fi ocupat în întregime de detalii de sistematizare, ceea ce nu corespunde însă realității.

în ceea ce privește sentința civilă nr. 5235 din 12 septembrie 1995 a Judecătoriei sectorului 5, reclamantul a susținut că aceasta nu îi este opozabilă, întrucât nu a fost parte în acel dosar.

Totodată, s-a susținut nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 29 august 1997, motivat de reaua-credință a părților contractante.

Cu privire la cererea de restituire a imobilului, reclamantul a arătat că își întemeiază cererea pe dispozițiile art. 480-481 C. civ., întrucât Statul Român nu a dobândit imobilul cu respectarea prevederilor legale, iar pârâții cumpărători nu sunt de bună-credință.

în cauză, a fost formulată cerere de intervenție în interes propriu de către V.V. și V.N., care au solicitat constatarea calității lor de proprietari în privința terenului de 1.000 mp situat în București, Bd. Oaspeților sector 1, susținându-se că autorii lor au cumpărat imobilul în litigiu de la autoarea reclamantului, A.I.

Prin sentința civilă nr. 615 din 30 martie 2011 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, s-a admis excepția lipsei de interes în privința cererilor reclamantului având ca obiect constatarea nulității titlului Statului în baza Decretului nr. 111/1951 și constatarea inopozabilității sentinței civile nr. 5235 din 12 septembrie 1995, cu consecința respingerii acestor cereri, ca fiind lipsite de interes; s-a admis excepția inadmisibilității cererii de constatare a nulității chitanței din data de 19 mai 1949, care a fost respinsă ca inadmisibilă; s-a admis excepția autorității de lucru judecat cu privire la cererea având ca obiect nulitate contract de vânzare-cumpărare autentificat din 29 august 1997 și s-a respins această cerere pentru autoritate de lucru judecat; s-a admis excepția inadmisibilității cererii de revendicare și acordare despăgubiri, respingându-se cererile ca inadmisibile; s-a admis excepția inadmisibilității cererii de intervenție principală formulată de intervenien?ii principali V.V. și V.N. și s-a respins această cerere în consecință.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, pe aspectul situației de fapt, că reclamantul, în calitate de moștenitor al defunctei A.I., pretinde un drept de proprietate asupra terenului de 1.000 de mp situat în București, B-dul Oaspeților, sector 1, în privința căruia a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, soluționată prin Dispoziția nr. 8389 din 25 iunie 2007, prin care a fost respinsă cererea de restituire în natură, deoarece s-a constatat terenul că este afectat în totalitate de detalii de sistematizare și s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

Pe de altă parte, s-a reținut că referitor la aceeași suprafață de teren, a fost pronunțată sentința civilă nr. 5235 din 12 septembrie 1995 a Judecătoriei sectorului 5 București, prin care s-a constatat că reclamanții V.E. și A.I. au dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani asupra terenului în litigiu. In baza acestei hotărâri, ce purta mențiunea definitivă și irevocabilă, numiții V.E. și A.I., în calitate de vânzători, au încheiat cu pârâta SC E.M. SRL contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 29 august 1997.

Intervenien?ii principali V.V. și V.N. au pretins un drept de proprietate asupra aceluiași teren, susținând că autoarea reclamantului P.C., defuncta A., ar fi înstrăinat dreptul de proprietate asupra acestui teren înainte de deces, astfel încât reclamantul nu-l mai putea moșteni, el neregăsindu-se în masa succesorală.

S-a mai reținut că, deși sentința civilă nr. 5235 din 12 septembrie 1995 a Judecătoriei sectorului 5 București purta mențiunea definitivă și irevocabilă, aceasta a fost desființată prin decizia civilă nr. 330/ A din 7 martie 2008 a Tribunalului București, iar în urma rejudecării, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamanților V.E. și A.I. privind constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului de 1000 mp, din b-dul. Oaspeților nr. 21 prin uzucapiunea de 30 de ani.

în ceea ce privește excepția lipsei de interes a cererii reclamantului vizând constatare nulității titlului Statului în baza Decretului nr. 111/1951, tribunalul a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 2 lit. e) din Legea 10/2001, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege și imobile preluate în temeiul Decretului nr. 111/1951, (situația celui în litigiu), astfel încât, față de această calificare a legii, o cerere adresată instanței de judecată, având același obiect, al constatării preluării abuzive, este lipsită de interes juridic, neexistând niciun folos practic pe care reclamantul l-ar putea obține în urma admiterii acestei cereri.

Referitor la excepția lipsei de interes a cererii având ca obiect constatarea inopozabilității sentinței civile nr. 5235 din 12 septembrie 1995, tribunalul a reținut că o hotărâre judecătorească nu poate fi opozabilă decât părților din dosarul respectiv, astfel încât este lipsită de interes legitim și cererea reclamantului prin care a solicitat constatarea acestui fapt.

Pe de altă parte, întrucât sentința nr. 5235/1995, prin care se constatase dobândirea de către pârâții V.E. și I.A. a dreptului de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani asupra terenului în litigiu a fost desființată în căile de atac, cu atât mai mult cererea reclamantului apare ca lipsită de interes juridic.

Cu referire la excepția inadmisibilității cererii referitoare la constatarea nulității chitanței din data de 19 mai 1949, tribunalul a reținut că această chitanță a fost întocmită între R.A. și A.C.

întrucât prin încheierea pronunțată în data de 23.03.2011, tribunalul a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului R.A., acesta fiind decedat de la data de 28 mai 2009, anterior formulării acțiunii, instanța a constatat că lipsește cadrul procesual pasiv complet pentru judecarea cererii de nulitate, câtă vreme o cerere în nulitatea unui act juridic nu poate fi soluționată decât în contradictoriu cu ambele părți.

Ca atare, a fost considerată întemeiată excepția inadmisibilității cererii având ca obiect nulitatea acestui act, în condițiile în care cadrul procesual pasiv a rămas format doar din moștenitorii lui A.C.

De asemenea, tribunalul a apreciat întemeiată excepția autorității de lucru judecat cu privire la cererea referitoare la nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 29 august 1997.

Aceasta, întrucât prin sentința civilă nr. 7769 din 18 octombrie 2004 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă a fost respinsă cererea având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului menționat, existând astfel identitate de părți, obiect și cauză între cele două litigii.

Cu privire la excepția inadmisibilității cererii în revendicare și acordare despăgubiri, ambele cereri întemeiate pe disp. art. 480-481 C. civ., tribunalul a reținut că, în vederea retrocedării bunului, reclamantul a formulat notificare în baza Legii 10/2001, fiind respinsă cererea sa de restituire în natură și propusă acordarea măsurilor reparatorii în echivalent prin dispoziția nr. 8389 din 25 iunie 2007.

întrucât reclamantul a ales calea legii speciale, s-a constatat că acesta nu poate solicita același lucru pe calea dreptului comun, el având posibilitatea de a ataca în instanță, conform art. 26 din Legea 10/2001 dispoziția menționată, dacă era nemulțumit de soluție și de a urma calea Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în vederea obținerii despăgubirilor deja recunoscute în baza dispoziției.

Pe acest aspect, tribunalul a constatat că prin decizia nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii, cu caracter obligatoriu pentru instanțele de judecată, s-a statuat că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.

Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO.

Față de toate aceste elemente, prima instanță a admis excepția inadmisibilității cererii de revendicare și acordare despăgubiri, cu consecința respingerii cererilor.

De asemenea, tribunalul a constatat că este întemeiată și excepția inadmisibilității cererii de intervenție în interes propriu, prin prisma art. 111 C. proc. civ., în condițiile în care aceasta are ca obiect constatarea calității intervenienților de proprietari în privința terenului de 1.000 mp situat în București, Bd. Oaspeților, sector 1, deși există calea realizării dreptului (de altfel, fiind formulată acțiune în revendicare pe cale separată, ceea ce dovedește că partea nu numai că avea calea acțiunii în realizare, dar că a și folosit-o, litigiul fiind în curs de soluționare).

împotriva sentinței a declarat apel reclamantul, solicitând schimbarea în tot a hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond.

S-a susținut că prima instanță a examinat cauza numai prin prisma excepțiilor invocate din oficiu, dezvoltând o argumentare subiectivă ce a condus la admiterea lor în totalitate, cu consecința nejudecării fondului și a respingerii acțiunii introductive de instanță.

Judecând cauza în complet de divergență, în majoritate, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a pronunțat decizia civilă nr. 125/ A din 20 martie 2012, prin care a admis apelul, a desființat sentința în parte și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond sub aspectul cererii în revendicare. Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a considerat că prima critică formulată, privind excepția lipsei de interes a cererii având ca obiect constatarea nulității titlului statului în baza Decretului nr. 111/1951, este neîntemeiată, având în vedere că prin dispozițiile art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001, bunurile preluate conform actului normativ menționat, sunt declarate ca fiind preluate abuziv și, ca atare, interesul în promovarea acțiunii nu este justificat. In același sens, s-a apreciat ca relevant și faptul că reclamantul a notificat Primăria Municipiului București în temeiul Legii nr. 10/2001, iar prin dispoziția nr. 8389 din 25 iunie 2007 s-a recunoscut acestuia dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent.

A fost respinsă și critica vizând greșita soluționare a excepției lipsei de interes vizând inopozabilitatea sentinței civile nr. 5235 din 12 septembrie 1995, în condițiile în care reclamantul nu a fost parte în acea cauză.

Instanța de apel a găsit însă întemeiată critica referitoare la greșita soluționare, prin reținerea inadmisibilității, a cererii de revendicare fundamentată pe dispozițiile art. 480 - 481 C. civ.

S-a considerat că admiterea excepției inadmisibilității revendicării nu are temei legal și constituie o îngrădire a dreptului de acces la justiție față de dispozițiile legale din dreptul intern.

Astfel, inadmisibilitatea acțiunii în revendicare este recunoscută expres prin Legea nr. 1/2009 de modificare și completare a Legii nr. 10/2001, în art. 20 alin. (21) fiind stipulat că: "în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare..."

Prin urmare, s-a apreciat că Legea nr. 1/2009 conferă legitimitate acțiunii în revendicare imobiliară și îi recunoaște admisibilitatea, fără a interzice expres beneficiarului în favoarea căruia a fost edictată, posibilitatea de a urma procedura de drept comun în vederea recuperării imobilului. Or, unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.

S-a apreciat că inadmisibilitatea presupune lipsa accesului la un anumit mijloc procedural, de valorificare a dreptului subiectiv pretins, iar Legea nr. 10/2001 nu prevede nici explicit nici implicit o interdicție în promovarea acțiunii în revendicare în temeiul art. 480 C. civ.

Totodată, s-a considerat că admisibilitatea acțiunii în revendicare dedusă judecății este confirmată de însăși Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii.

Aceasta, întrucât problema inadmisibilității acțiunii în revendicare a primit o soluționare nuanțată din partea instanței supreme, în sensul că în considerentele deciziei în interesul legii s-a reținut că "din cauza inconsecvenței și deficiențelor legislative, precum și a eventualelor litigii anterior soluționate, nu este exclus ca într-o astfel de acțiune în revendicare ambele părți să se poată prevala de existența unui bun în sensul Convenției, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt", prin aceeași decizie stabilindu-se că "nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție".

Cu referire la aceste considerente, instanța de apel a concluzionat că acțiunea în revendicare fundamentată pe dreptul comun este admisibilă, astfel că, soluționând greșit petitul privind revendicarea imobilului prin admiterea excepției inadmisibilității revendicării, tribunalul a pronunțat o hotărâre nelegală, întrucât a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, astfel încât cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.

împotriva deciziei au declarat recurs pârâții Municipiul București, Ministerul Finanțelor Publice, SC E.M. SRL și A.I., V.E.

1. Recurentul Municipiul București a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a susținut că soluția este nelegală, întrucât situația foștilor proprietari și a imobilelor preluate abuziv de către stat este reglementată prin legea specială, nr. 10/2001, reclamantul neputând să-și mai valorifice pretențiile pe calea dreptului comun.

Mai mult, reclamantul este beneficiarul unei dispoziții date în baza Legii nr. 10/2001, prin care i s-a recunoscut dreptul la despăgubiri pentru același teren, astfel încât avea posibilitatea ca, pe calea contestației, să supună controlului judiciar toate aspectele vizând natura măsurii reparatorii.

2. Ministerul Finanțelor Publice a criticat decizia pe temeiul aceluiași motiv, reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând caracterul nelegal al soluției sub aspectul admisibilității acțiunii în revendicare.

S-a arătat că hotărârea instanței de apel este nelegală, atât prin raportare la decizia în interesul Legii nr. 33/2008, interpretată eronat de către instanță, cât și cu referire la decizia în interesul Legii nr. 27/2011, prin care s-a analizat posibilitatea pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de despăgubiri în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită prin legea specială.

Fată de cele două decizii menționate, trebuia să se constate că, atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv de către stat s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

în ce privește concordanța dintre legea specială și Convenția Europeană trebuie observat că normele convenționale nu impun statelor obligația restituirii bunurilor confiscate, dar odată adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile.

Or, în această materie, răspunzând exigențelor menționate, statul a decis ca restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii să aibă loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005.

Față de aceste aspecte, acțiunea reclamantului vizând revendicarea pe calea dreptului comun trebuie considerată inadmisibilă, iar soluția instanței de apel nelegală.

3. Pârâta SC E.M. SRL și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că decizia atacată este rezultatul interpretării și aplicării eronate a legii.

S-a susținut că instanța de apel a apreciat de o manieră generică, neparticularizată la speță, că admiterea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare ar constitui o îngrădire a dreptului de acces la justiție.

Procedând de această manieră, instanța anterioară nu a ținut seama de faptul că, în cauză, reclamantul a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 și a fost emisă dispoziția Primarului General al municipiului București nr. 8389/2007, prin care a fost respinsă cererea de restituire în natură, acordându-i-se despăgubiri.

Ca atare, cererea în revendicare a reclamantului este inadmisibilă nu numai pentru că încalcă grav procedura prevăzută de Legea specială nr. 10/2001, dar încalcă și principiul electa una via, care sancționează utilizarea celei de-a doua căi procedurale, considerând-o inadmisibilă.

4. Pârâții A.I. și V.E. au criticat decizia tot sub aspectul soluției de admisibilitate date revendicării și trimiterii cauzei spre rejudecare.

S-a susținut că instanța de apel s-a limitat la a aprecia, din perspectiva accesului la justiție, asupra necesității de a accede la instanță folosind pârghiile dreptului comun, deși intimatul-reclamant a ales și a înțeles să beneficieze de drepturile conferite de legea specială.

în aceste condiții, reclamantului nu îi mai era deschisă calea acțiunii în revendicare pentru că este inadmisibil ca scopul juridic, raportat la același bun, să poată fi exercitat pe pârghii juridice diferite, după cum rezultatul demersului convine sau nu celui care îl exercită.

Altminteri, ar fi o încălcare gravă a principiului de drept "electa una via", potrivit căruia o cale deja aleasă nu îți dă posibilitatea de a urma o altă procedură în scopul obținerii aceluiași rezultat juridic.

Totodată, instanța de apel nu a avut în vedere faptul că reclamantul, beneficiarul unei dispoziții emise în baza Legii nr. 10/2001, nu a contestat-o și nu a sesizat niciodată instanța pentru a se pronunța asupra legalității actului.

în drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Analizând recursurile declarate în cauză, înalta Curte constată caracterul fondat al acestora, având în vedere următoarele considerente:

- Ceea ce se susține prin intermediul celor patru recursuri este greșita apreciere a instanței de apel asupra admisibilității acțiunii în revendicare și, pe cale de consecință, greșita desființare a sentinței de primă instanță, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, în condițiile nesocotirii cadrului normativ special în limitele căruia reclamantul putea să-și valorifice dreptul pretins și la care, de altfel, acesta a și recurs.

Criticile sunt întemeiate, având în vedere că natura juridică a imobilului - preluat de către stat în baza Decretului nr. 111/1951 - îl situează, într-adevăr, în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001 (aspect reținut, de altfel, de ambele instanțe ale fondului, atunci când constată lipsa de interes în formularea capătului de cerere vizând nevalabilitatea titlului statului, în condițiile unei reglementări exprese a preluării abuzive pe acest temei, conform art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001).

Astfel fiind, procedura de recuperare a imobilului și, respectiv, natura măsurilor reparatorii sunt cele reglementate de actul normativ special, după regula de drept potrivit căreia norma specială derogă întotdeauna de la cea generală (specialia generalibus derogant).

De altfel, conformându-se reglementării speciale, reclamantul a notificat entitatea deținătoare, emițându-se o dispoziție (nr. 8389 din 25 iunie 2007 a Primarului General al municipiului București) prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

Fără să conteste judiciar această dispoziție și să demonstreze de ce natura măsurii reparatorii este eronată în raport cu dispozițiile legale incidente, reclamantul a promovat o altă acțiune, încercând, prin eludarea normei speciale, obținerea restituirii în natură a imobilului.

Or, așa cum în mod corect susțin pârâții-recurenți, acestui demers i se opune și principiul electa una via, care presupune că, odată aleasă o cale de valorificare a dreptului și nefiind contestată soluția obținută în cadrul acesteia (în speță, prin neatacarea dispoziției primarului), partea nu o poate abandona, pentru a tinde la valorificarea aceluiași drept prin intermediul unei alte proceduri.

Prin neatacarea în instanță a actului entității deținătoare, emis în soluționarea notificării, reclamantul și-a epuizat, practic, opțiunea de valorificare a drepturilor sale cu privire la imobilul în litigiu în procedura legii speciale.

Aprecierea instanței de apel, în sensul că prin admiterea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare s-ar ajunge la o îngrădire a dreptului de acces la instanță reprezintă, așa cum corect se arată în recursurile exercitate, o apreciere generică, de ordin teoretic și fără particularizare la datele speței.

Aceasta, având în vedere că accesul la justiție i-a fost recunoscut reclamantului în procedura și în termenii reglementați de Legea nr. 10/2001, la prevederile căreia a recurs, dar fără a-și finaliza demersul (prin exercitarea contestației împotriva dispoziției primarului).

Astfel fiind, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor speciale de drept material incidente, precum și a dezlegărilor date prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, referitoare la modalitatea de rezolvare a unei acțiuni în revendicare, promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Considerentul în sens contrar al instanței de apel, potrivit căruia decizia în interesul legii menționată ar recunoaște admisibilitatea unei asemenea acțiuni în revendicare întrucât "nu este exclus ca într-o astfel de acțiune părțile să se poată prevala de existența unui bun în sensul Convenției", nu este de natură să justifice soluția adoptată.

Aceasta, în condițiile în care, nuanțând problema admisibilității unor astfel de acțiuni, decizia în interesul Legii nr. 33/2008 statuează că este vorba despre acele situații în care partea se poate prevala de existența unui bun în sensul Convenției, neputându-i-se imputa, de aceea, că nu a urmat procedura specială și având astfel deschisă calea dreptului comun.

Ignorând această nuanțare și dezlegare jurisdicțională, instanța de apel reține doar chestiunea admisibilității, fără a arăta în ce ar consta existența unui bun în patrimoniul reclamantului, posibil de valorificat pe calea acțiunii în revendicare, în condițiile în care acesta a urmat procedura Legii nr. 10/2001, obținând o dispoziție a primarului prin care i se recunoaște dreptul la măsuri reparatorii în echivalent.

Rezultă că instanța de apel a procedat, pentru a-și justifica soluția, la preluarea unui considerent din decizia în interesul legii desprins din contextul argumentării interpretării date cu acea ocazie și fără nicio aplicație la datele concrete ale speței.

Tot astfel, apreciind că admisibilitatea acțiunii în revendicare ar fi recunoscută expres prin Legea nr. 1/2009 de modificare a Legii nr. 10/2001 întrucât, potrivit art. 20 alin. (21) nu se interzice beneficiarului, în favoarea căruia a fost edictată, posibilitatea de a urma procedura de drept comun în vederea recuperării imobilului, instanța de apel denaturează conținutul textului, realizând o aplicare necorespunzătoare a acestuia.

împrejurarea că articolul menționat (art. 20 alin. (21)) se referă la chiriașii care au cumpărat cu bună-credință și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, "fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare", nu îndreptățește concluzia consfințirii prin norma legală menționată a admisibilității acțiunii în revendicare în termenii dreptului comun.

Dimpotrivă, norma modificatoare este inclusă într-un act normativ special, rămânând pe deplin aplicabil raportul dintre norma specială și cea generală, conform dezlegărilor date prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008 și aprecierii asupra admisibilității revendicării doar din perspectiva existenței deja a unui bun în patrimoniul reclamantului (situație neregăsită în speță).

Este la fel de eronat considerentul instanței de apel conform căruia Legea nr. 10/2001 nu ar cuprinde nici explicit, nici implicit, o interdicție în promovarea acțiunii în revendicare în termenii dreptului comun, or, "unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să distingă".

în realitate, o asemenea interdicție nu trebuie să fie reglementată prin lege, întrucât regimul promovării unei astfel de acțiuni este dat de aplicarea principiului de drept referitor la prioritatea normei speciale față de cea generală și înlăturarea acesteia din urmă ori de câte ori într-o materie există, deopotrivă, reglementări cu caracter general și special.

Or, pe acest aspect, decizia în interesul Legii nr. 33/2008, la care face referire însăși instanța de apel, statuează că nu poate exista o opțiune între legea generală și cea specială ( sub motiv că "o astfel de opțiune nu este exclusă nici expres, nici implicit, de Legea nr. 10/2001), întrucât o asemenea soluție ar ignora principiul conform căruia "specialia generalibus derogant" care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

în ce privește suprapunerea de reglementare între dreptul comun și norma specială (Legea nr. 10/2001) în privința imobilelor preluate abuziv în perioada 1945 - 1989, ea este neîndoielnică, câtă vreme acest din urmă act normativ se referă la situația tuturor imobilelor preluate în perioada menționată (cu titlu, fără titlu, fără titlu valabil), inclusiv la relația dintre persoana îndreptățită la măsuri reparatorii și subdobânditori.

Față de toate aceste considerente, rezultă că instanța de apel a făcut o greșită aplicare la speță a raportului dintre norma generală și cea specială, nesocotind, totodată, principiul electa una via ( și, legat de acesta, cel al securității raporturilor juridice) în condițiile în care intimatul - reclamant a urmat calea Legii nr. 10/2001 și a obținut recunoașterea dreptului său în forma măsurilor reparatorii în echivalent, fără să conteste actul emis în acest sens de unitatea deținătoare.

Ca atare, soluția de desființare a sentinței de primă instanță pe capătul de cerere vizând revendicarea, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, este eronată, lipsită de fundament legal, bazată pe o înțelegere greșită a dreptului de acces la instanță.

în consecință, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursurile pârâților au fost admise și modificată decizia din apel, în sensul respingerii apelului reclamantului.

← ICCJ. Decizia nr. 220/2013. Civil  ICCJ. Decizia nr. 187/2013. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 183/2013. Civil