ICCJ. Decizia nr. 335/2013. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 12 decembrie 2011 pe rolul Tribunalului Timiș, reclamantul W.J. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, solicitând instanței, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să constate ca având caracter politic măsura deportării forțate luate împotriva sa pe perioada 15 ianuarie 1945-decembrie 1949, precum și împotriva părinților săi W.I. și W.T. și a surorii sale W.T. (în prezent decedați). în conformitate cu prevederile Legii nr. 221/2009, a solicitat obligarea pârâtului la plata daunelor morale și materiale suferite în urma acestei măsuri cu caracter politic luate împotriva sa și a membrilor familiei sale.
Prin sentința civilă nr. 39/2012 din 11 ianuarie 2012 Tribunalul Timiș a admis excepția de necompetență teritorială invocată, din oficiu, și a dispus declinarea soluționării prezentei cauze în favoarea Tribunalului București, secția civilă, reținând incidența în cauză a prevederilor art. 155 din Legea nr. 105/1992.
învestit prin declinare, la termenul din 6 februarie 2012, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, la rândul său, a invocat, din oficiu, excepția de necompetență materială în soluționarea prezentei cereri în raport de dispozițiile art. 4 pct. 4 din Legea nr. 221/2009.
S-a reținut că potrivit textului legal anterior menționat, competența soluționării cererilor având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurilor administrative luate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1949 aparține tribunalului în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată.
Cum în speță domiciliul ales al reclamantului se află în Municipiul Timișoara, Tribunalul București a apreciat că, în privința normelor de competență devin incidente prevederile Legii speciale nr. 221/2009, și nu cele din Legea nr. 105/1992, dispozițiile art. 155 din acest din urmă act normativ, nefiind aplicabile în speță.
Astfel, prin sentința civilă nr. 1881 din 1 noiembrie 2012 a Tribunalului București, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș.
Constatându-se ivit conflictul negativ de competență, dosarul a fost înaintat înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.
înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 22 alin. (3) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului București, secția a IlI-a civilă, competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul W.J. a indicat faptul că are domiciliul în Germania.
împrejurarea că domiciliul reclamantului este în Germania, țară care face parte din Uniunea Europeană, alături de România, atrage aplicabilitatea Regulamentului (CE) nr. 44 din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială.
Din nota de fundamentare a regulamentului (pct. II) rezultă că, normele de competență trebuie să prezinte un mare grad de previzibilitate și să se întemeieze pe principiul conform căruia competența este determinată, în general, de domiciliul pârâtului.
Potrivit dispozițiilor art. 148 coroborat cu art. 149 pct. 1 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, instanțele românești sunt competente să soluționeze litigiile dintre o parte română și o parte străină, dacă pârâtul are domiciliul, reședința sau fondul de comerț în România.
Totodată, potrivit art. 155 din legea menționată, în cazul în care instanțele române sunt competente și nu se poate stabili care anume dintre ele este îndreptățită să soluționeze procesul, cererea va fi îndreptată potrivit regulilor de competență materială, la Judecătoria sectorului 1 al Municipiului București sau la Tribunalul București.
în cauza de față, instanțele române au fost învestite cu judecata unui proces intervenit între reclamantul W.J., cu domiciliul în Germania și o parte pârâtă cu sediul în România, având ca obiect o cerere formulată în temeiul Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Astfel de litigii, potrivit normei de competență teritorială absolută prevăzută de legea română [art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009] sunt date în competența tribunalului în circumscripția căruia domiciliază reclamantul, înțelegând prin domiciliu acel element de identificare a persoanei fizice și nu domiciliul ales la care o persoană solicită să îi fie comunicate actele de procedură.
Identificarea competenței rationae loci și rationae materiae se face prin raportare la domiciliul reclamantului, în înțelegerea acestuia ca element de identificare a persoanei fizice și nu ca denumire dată adresei - domiciliu ales - pentru comunicarea actelor de procedură.
Așa fiind, cum domiciliul reclamantului nu este în România, ci în străinătate și cum, pe cale de consecință, nu se poate stabili care anume tribunal de pe teritoriul României este îndreptățit să soluționeze litigiul, în conformitate cu dispozițiile art. 155 din Legea nr. 105/1992, competența teritorială aparține Tribunalului București.
în consecință, față de considerentele anterior expuse, văzând și dispozițiile art. 22 alin. (5) C. proc. civ., înalta Curte a stabilit competența de soluționare a cererii formulată de reclamantul W.J. în favoarea Tribunalului București.
| ← ICCJ. Decizia nr. 334/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 628/2013. Civil. Strămutare. Fond → |
|---|
